Eu, gândacul - fragment de roman

Ei, şi acum, în contrapartidă la postarea anterioară, un fragment din ultimul meu roman publicat. Scuze, dar - ce să fac? - e un text mai lung. Lectură plăcută!

Tânăra duduie îşi trage ochelarii de soare, ţinuţi până atunci în vârful creştetului, şi observă cu evidentă neplăcere:

„Iar ai deschis, mă, Bebe, geamu’? Ştii că nu suport curentu’, plus că abea m-am spălat pe cap. Da?”

Pe Bebe pare să-l doară-n spate de observaţia fătucii şi meştereşte la radio, căutând un post favorit. Ea se impacientează:

„Tu n-auzi?”

„Ce e, dom’ne? Am plecat? Las’ că-l închid eu când o luăm din loc. Nu mă mai freca la icre aiurea, da?”, mârâie tipul.

„Da’ ce bine-dispus eşti, nene!”, observă cuconiţa maliţioasă.

„Păi, de când te-ai trezit, numa’ şi numa’ într-o observaţie şi o acreală mă ţii. Că iar mi-am dat cu Brut, şi că cu Brut numai fraierii se mai dau azi, că mi-am făcut sendvişu’ cu pâinea ta hipocalorică, că cămaşa nu mi se potriveşte la sacou şi cravata la nimic. Numa’ de-astea...”

„Că cămaşa...Da, că cam nu ţi se potrivea”, mai urcă o treaptă în ironie demoazela, surâzând acid.

Bărbatul se întoarce spre ea, mijindu-şi ochii, nu tocmai a tresărire de amor, şi plusesează sec:

„Bine că eşti tu deşteaptă! Te dai mare intelectuală, ce să-ţi zic!”

„Normal. Da’ nu că mă dau, ci află tu că, virgulă, chiar şi sunt! A doua promoţie de Filologie de la Spiru, băiatule! Cea mai tare facultate particulară de la noi, dacă mă-nţelegi... Plus că, fii atent, nu oricine este redactor la Evenimentu’, să ştii!”

„Daaa, cum să nu. De la piticu’ ăla peltic, megastaru’ din Găgeşti care a fost pân’ la Paris şi tot dăgeaba, că nu s-a lipit nimic de el, pân’ la tine, domnişoara Nicole, numai intelectuali dă intelectuali prin redacţia aia. Ia vezi, nu găseşti şi tu o bibilică care să nască pui vii? Poate după aia te cheamă la Antena lu’ Felix, să fii şi tu expertă în datu’ cu părerea, alături de ăia trei maimuţoi dresaţi. Hă, hă!”, se amuză Bebe imaginându-și probabil scena.

E rândul Nicoletei să-şi mijească ameninţător ochii. Vorbeşte din vârful buzelor cu un dispreţ ce se doreşte strivitor:

„Zău, mă? Bibilică care, mare, mare căcare! Nici nu ştii să vorbeşti, da’ te rupi în figuri şi ai ajuns tu, un tip care n-a citit două cărţi la viaţa lui, să-l judeci pe un om de cultură de talia lu’ domnu’ Cristoiu care e scriitor, e întemeietor de gazete şi istoric, pe deasupra! Şi ce dacă-i din Găgeşti? Da’ tu, cu tot neamu’ tău, nu eşti din Potigrafu? Ă?”

„Ei, bravo!”, face bărbatul cu superioritate. „Oricum, Potigrafu e colea-şa, lângă Bucureşti, nu se compară cu Găgeştiu’ ăla din fundu’ Moldovii.”

„Nu să compară, nuuu! Potigrafu o fi vreo suburbie a Londrii, hi, hi, hi! Măă, la Găgeşti le-a băgat apă şi s-a deschis şi supermarket. Supermarketu’ OK”, accentuează duduiţa, amuzându-se totodată cu un chicotit cam isteric. Devine brusc serioasă, ba chiar o undă de indignare îi reverberează în glas: „Te iei tu de intelectualii din redacţia lu’ Evenimentu’? Tu, mă!? Păi ai văzut cine sunt seniorii noştri, care-i senatu’ ziarului?”

„Nu, mă, Nicoleto şi mă doare fix în cur de ei. Nici nu mă interesează cine se mai produce pe-acolo, cu toate bulşiturile lor. Eu citesc din ziaru’ vostru, cel mult, aşa, la o ocazie, cronica sportivă a lu’ criticu’ ăla de cărţi... Cum îi zice, dom’ne? A, da, Manolescu. În rest, apă de ploaie.”

„Nici nu mă aşteptam la altceva. Apă de ploaie, zici? Da’ la noi publică – săptămânal, bă, săptămânal! – un Cărtărescu, un Patapievici, un Tismăneanu... Îţi dai seama!?”

„Îmi dau lacrimile, nu alta! Nu te-ai prins? Mai scot şi ei d-o ciorbă, d-o măslină, acolo.”

„Ăştia-s cu toţii nişte boieri, mă, băiatule. Boierii minţii, dac-oi fi auzit!”, exclamă cu emfază. Apoi, brusc contrariată: „Crezi că au ei nevoie de-o ciorbă, de-o măslină, de la noi?”, întreabă surprinsă femeia, uitând rapid de exerciţiul de admiraţie anterior.

„Păi, pă cinstite, tu ce crezi? Altfel nu văd de ce s-ar mânji să publice în fîţuica voastră de doi lei. Poate doar să-şi mai facă niţică publicitate prin prostime, că şi asta-i important când trăieşti din scris. Da, da. Şi nu-i mai căina tu atâta! Ia adu-ţi aminte! Acu vreo două săptămâni te ofticai la maxim’ că unu’ din tipii ăştia şi-a tras banu’ pe un articol cât scoţi tu într-o lună, publicând aproape zi de zi. Este?”

„Eee, mă enervasem şi eu, în ziua aia... Da’ chiar nu mi s-a părut tocmai cinstită treaba”, bătu Nicoleta în retragere, simţindu-se brusc o victimă a sistemului redacţional. Îşi compuse o figură suavă şi-şi ridică ochelarii ca Bebe să-i vadă ochii mari şi umezi, de căprioară (sau de vreun copitat din aceeaşi familie). Spuse cu o voce uşor alintată, copilărindu-se:

„Bebeee, mă trage curentu’, mă!”

„Scuze, tu!”, face Bebe. „M-am luat cu şmecherii ăia de mi-i tot ridici în slăvi şi am uitat.” Zâmbește fălos: „La o adică, eu sunt mai bazat ca ăia. Câștig cât toţi la un loc şi, dacă îmi iese şusta cu terenurile fraierilor ălora de la Adunaţii, am pus-o, nene!”

„Da’ cine ţi-a dat pontu’ cu aeroportu’, cu toată lucrarea?”

„Cin’ să mi-l dea? Tu, fată scumpică, cine altcineva? Ce-i corect, e corect, tată! Tot tu mi-ai făcut şi lipeala cu domnu’ Sergiulică, care-i un adevărat, un super-ok, moşule!” O priveşte dulce şi zice plin de generozitate: „Las’, mă Coletuţo, că dacă dă băiatu’ tunu’ ăla, îţi face Bebe ziaru’ tău, fată.” Ridică arătătorul, subliniind: „Al tău şi numa’ al tău!”

Ea se gândește un pic, după care sugerează cu o umbră de timiditate:

„Da’ mai bine o revistă...”

Bărbatul aprobă, ideea de afaceri fulgerându-l imediat:

„Îhî! O revistă beton, o revistă de super-fiţe, pentru tineretu’ capabil, nu pentru guţanii cu salarii de rahat. Mişto!”

Numitei Coletuţa îi sclipiră ochii:

„Cu rubrici-tipsuri pentru sesiunile de clubing, de shopping şi, neapărat, da’ neapărat, cu trendurile de faşionism la modă...”

„Corect, nene! Şi reclame şmechere, pe bani solizi. Publicitate, grupa mare! Smacuri, vopsele de păr, case de modă, numa’ şi numa’ chestii de firmă. În aşa fel încât să-ţi iasă lova de hârtie şi de tipar doar din astea”, zise Bebe.

„Da, dom’ne. Plus că, gândește-te, poţi să te scoţi şi cu localurile, cu cluburile, cu magazinele şicoase. Că dacă vrei să ştie tineretu’ bavarez de tine, marchezi şi tu un bănuţ. Bagi pe fiecare număr interviu’ săptămânii cu o artistă, cu un manager de top, cu o mogulă din presă, un fotbalist, o trupă de trupă, oameni grei care prind la publicu’ targhetat. Da’ ştii cum faci?”

„Ia zi!”

„Interviurile astea trebuie să le transformi în rubrică, da’ cu schepsis. Fii atent! De vorbă cu cutare la el acasă. Te-ai prins? Le arăţi la cititori şi casa lu’ aia sau a lu’ ăla. Românii-s morţi să se uite peste gard şi să comenteze după, să facă băşcălie la greu ori să se înverzească de oftică, iar omu’ sau femeia de succes se dau de ceasu’ morţii să-şi arate vilocu’, apartamentu’ de lux, ’şte treburi. Parcă-i şi aud: „Am colaborat minunat cu arhitectu’ meu, cu dizainăru’ de interioare”. P-ormă: „Măsuţa asta de ceai mi-am adus-o din Japonia, cân’ am fost în turneu’ meu de super-mare excepţie, ceasu’ ăsta cu cuc îl am de la tata-mare care, îţi spun un secret, a fost Marele Duce de Vladimir, mileuţu’ l-am primit cado’ de la nevasta lu’ un guru din Punjab, mare admirator d-al meu”, şi tot aşa. Te-ai bunghit care-i chichirezu’?”

„Te duce capu’!”, face admirativ bărbatul.

„Da”, recunoaşte cu simplitate duduiţa. Continuă cu însufleţire: „Ne luăm şi un negru...”

„Un negru!?”, o întrerupe uimit Bebe. „Păi, la ce dracului ne trebuie neapărat un negru?”, întreabă privind-o uimit.

Ea chicoteşte iarăşi, amuzată de naivităţile lui:

„Nu, mă, un negru de ăla, din Africa.”

„Nu? Da’ de care?”

„Un fel de redactor mai cu ştaif, un stilist, scriitor la bază, eventual”, îl lămureşte, compunându-și o figură de adevărat profesionist.

„Auzi? Da’ indivizii de care spui nu-s mai scumpi?”

„Ete, mai scumpi, oha! Fac foamea într-o veselie. Intelectualii lu’ peşte prăjit cu moloz la tavă. Da-s buni şi amărâții ăştia la ceva. Le dai textu’ înregistrat pe reportofon cu ce a zis vedeta pe care ai intervievat-o, cum ar veni: Diva, Zîna-Zorilor sau nea Gicu-Miliardaru’ şi ăla îl transformă de juri că a vorbit Liiceanu sau Pleşu. Cuvinte fine, frazare elegantă, expresii nobile, coerenţă, ce să mai vorbim, cioace! Da’ când vede cumătru’ sau cumătra ce-a dat pe goarnă, îţi dai tu seama, e în al nouălea cer de mândrie şi toată lumea-i mulţumită la maxim’.”

„Ei, şi cum adică? Crezi că cititorii nu-şi dau seama că e manevră?”

Nico-profesionista face o faţă din care se degajă o siguranţă scîrbită:

„Publicu’ înghite. Da’ ştii cum? Pe ne-mes-te-ca-te! Hap-hap, uite aşa.”

Bebe clatină a îndoială din cap. Tipa îi serveşte o exemplificare:

„Uite: tu citeşti toate declaraţiile fotbaliştilor, antrenorilor, patronilor de cluburi sau a mai ştiu eu cărui şef de galerie. Da?”

„Ăhă. Aşa, şi?”

„Păi, tu crezi că bruneţelu’ ăla de la Steaua, ăla care a dat două goluri cu nu-ş’ ce echipă străineză, de s-au calificat în cupa cupelor, mă rog, a scos din capu’ lui toate chestiile alea pe o ditamai jumatea de pagină, cum ai citit tu la gazetă? Erau alea exact cuvintele lui?”

Bărbatul cade câteva clipe la meditaţie, apoi recunoaşte:

„Mda... Cred că aici cam ai dreptate.”

„Vezi?”, îşi termină ea triumfătoare micul exerciţiu de dialectică.

„Da, da’ nu mai există Cupa Cupelor. S-a desfiinţat de multişor”, ţine să-şi manifeste o obiecţie tipul.

„Asta-i acuma! Am dat şi eu un exemplu, mă, ce naiba. Oricum, ai înţeles cum stau treburile, nu?”

„Am înţeles, şi normal.”

„Atunci să-ţi zic mai departe.”

„Zi, mă, fată! Zi, că-mi place.”

„Mă gândesc să mai băgăm şi o rubrică permanentă de turism. Mai ales că asta se face uşor, că e plin netu’ de poze, de poveşti şi de oferte...”

„Aha! Mişto! Nu mai trebuie să trimeţi pe nimeni p-acolo-şa. Poţi să-i abureşti pe toţi cu reporteru’ nostru special care a fost pentru dumneavoastră în Tenerife sau la Rio. Da, nene, supermişto!”

„Eee, nu chiar. Suntem revistă serioasă, ce dracului. Mai se află şi p-ormă te faci de cacao. Trebuie să te impui tocmai prin seriozitate, mă. Adică să fim noi coolicoşi, da’ meseriaşi şi de încredere. Altfel nu ai priză la oamenii tari şi la cititorii noştri de elită.”

„Mă, Coletuţo, cititori de elită, cititori de elită, da’ să o ia şi coafezele, tată!” Îşi trage o palmă-n frunte. O face entuziast: „Apropo. Am fost la frizer ieri. Mă rog, salon cu de toate, ştii tu, frizerie, coafor, manichiură, alea, alea, tot tacâmu’ pentru toţi, şi gagici, şi oameni...”

„Şi gagici, şi oameni”, îl ironizează ea cu fineţe, întrerupîndu-l. „Aşa. Lasă, spune mai departe!”, se arată, totuşi, duduia interesată.

„Da”, survolează cetăţeanul întreruperea. „Şi acolo, pe o măsuţă, ziare şi reviste, să-i mai treacă clientului timpu’ cât şade şi aşteaptă să-i vină rându’. Bărbaţii mai o gazetă de sport, mai un Financiaru’ sau un Capital, da’ tipesele toate erau chitite pe Style and life. Înţelegi? Cam aşa ceva trebuie să scoatem noi. Adică să o ia şi alea de li se lungeşte braţele ca la urangutani dă plase, cân’ vine de la piaţă, da’ şi alea care coboară în jos din gipan cu Vuittonu’ dă braţ. Alea din gipan să fie abonate, cum ar veni, iar la alilalte să li se scurgă ochii şi să se scarpine în portofel ca dă eczemă, cân’ o vede pe tarabă. P-ormă să se repeadă să dea bănuţu’ pe ea, chit că nu-şi mai ia covrigu’ şi suta de parizer la birou pă chestia asta o săptămână.”

„Da, mă, îmi dau eu seama ce zici, nu-i problemă. Adică să fim şi cu ştaif, da’ şi populari. Populari ne facem cu rubricile alea de care ţi-am vorbit, că toată lumea e curioasă cine ce a făcut şi cu cine, plus casele V.I.P.-urilor. Când o să începem cu astea, înainte de oricine al’cineva, o să se citească baştanii între ei, să vadă ce şi cum unii despre alţii şi să se bârfească de case, de familii, de toate. Da’ trebuie să le băgăm şi nişte chestii mai finuţe, ca toţi ăia de or lua-o să se dea şi intelectuali. Te-ai prins?”

„Da. Numai că sunt curios cum o să faci asta.”

„Păi, mă Bebe, ce face un intelectual?”

Întrebarea îl cam blochează pe bărbat. Îşi dă şi el cu părerea:

„Un intelectual? Ştiu şi eu... În general cam freacă menta şi trage targa pe uscat, he, he, he!”

„Nţţ!”, face ea cu un aer superior. „Vezi că nu ştii răspunsul corect? Ţi-l dau eu: citeşte, mă, citeşte. Asta face un intelectual.”

„Şi eu citesc, nene!”, afirmă convins Bebe.

„Bine, mă, şi tu citeşti, da’ ziare şi rapoarte, statistici...”

„Plus legile şi normativele, că le schimbă ăştia într-o veselie”, adaugă tipul.

„Da, corect. Da’ intelectualii citesc cărţi, înţelegi. Cărţi, moşule! Plus revistele alea ale lor, sanchi, de specialitate, de cultură, în care, în afară datu’ cu părerea despre cutare sau cutare chestie de artă sau literatură, se înjură toţi, în funcţie de gaşca din care fac parte fiecare.”

„Aha! Deci şi ăştia se înjură între ei. Mişto!”

„Da. Şi se înjură aşa, de amoru’ artii, din orgoliu, nu numai pentru bani. Oricum, treaba e că mai toată lumea de la noi, când se ajunge, da’ chiar şi mai înainte, vrea să arate că e intelectuală.”

„Da, mă, fată, asta o ştie oricine. Da’ cum speculăm noi treaba asta în revistă? Îi chemăm p-ăştia, pe rând, să-şi dea la cap în paginile puse cu generozitate la dispoziţie de patroana şi redactora-şefă a publicaţiei, sau ce?”

„E şi asta o idee, ba încă foarte bună. În plus, o să facem şi un top al celor mai bune cărţi apărute.”

„Păi, ca să faci un top de-ăsta trebuie să le citeşti, nu? Cân’ faci un top de muzică, asculţi toate melodiile alea. Aşa că cine trebuie s-o facă, în măsa-n cur de cărţi? Că-s o grămadă, nene!”

„Ştiu, mă, că-s o grămadă, mie-mi spui!?”

„Şi atunci? Nu-mi zi că o să te-apuci tu acum să le citeşti pe toate, că nu te cred. Sau te gândești tot la negru’ ăla de-mi ziseseşi mai-nainte?”

„Noo, nene, am eu o soluţie şi la problema asta. Doar nu-s dusă cu capu’ să stau acum de j’ de cărţi. Mai ales că unele, cum e Orbitoru’, trec lejereanu de mia de pagini”, face cu dispreţ Nicoleta.

„Hai, fată, explică-mi, nu mă mai fierbe!”

„E un pic mai complicat, da’ uite: Există pe net nişte bloguri ale unora care citesc în prostie şi-şi dau cu părerea despre lecturile lor. E acolo o gagică, una tare de tot, Terorista, care să dea dracu’ de nu citeşte şi cinci romane pe săptămână şi după aia le mai face şi critica, cum s-ar zice. Mă, Bebe, tipa are audienţă mai mare decât tiraju’ lu’ Românica literară, mă!”

„Ei, na!”

„Pe bune!”

„Nu-mi vine să cred. Cum, dom’ne, ăia, cu tot cu mulţimea aia de pagini de mică publicitate şi n-o răzbeşte p-aia?”

Coletuţa face o mutră acră:

„Nu, mă, confunzi marfa cu ambalaju’. Nu-i România liberă, e România literară care-i un soi de revistă de cultură de pe la noi. Bine, având în vedere că se cam citesc unii pe alţii şi poate niscaiva profesori de română, tiraju-i mic.”

„Aha! Acum înţeleg. Şi? Te scoţi din problemă cu Terorista asta?”

„Normal că mă scot.”

„Şi n-o să vrea drepturi de autor, ceva?”

„Ete, chilu’ lu’ Oancea, drepturi de autor! Că oi fi şi proastă s-o anunţ de manevră. Folosim materialu’ clientei şi, poc-poc!, poftim topu’, frate!”

Bebe o priveşte amuţit de admiraţie, în timp ce ea continuă rapid:

„Băgăm şi un fel de mici rezumate la anumite cărţi, că le face tot aia sau alţii ca ea, pe veveve literatura scârț punct ro...”

„Veveve literatura scârț punct ro?”, se miră Bebe.

„Am zis la mişto, mă. Stau eu să îmi încarc capu’ acuma cu toate fachingurile astea? Oricum, rezumatele d-acolo o să le citească mulţi, să se dea mari când fac o conversaţie la un club, la un cocktail, la un Balu’ de Cristal. Ştii? Adică, dom’ne, eu nu numai că-s manager beton sau project-adviser de megasucces, da’ sunt şi băiat fin, care am cultura uite ici-şa, la degetu’ mic. Venim în sprijinu’ cititorilor noştri care n-au timp de prostii. Da’, vezi tu, prostiile astea dau bine la imagine. Uneori, în anumite momente, treaba asta poate să valoreze mai ceva decât o diplomă. Cum zicea un franţuz: dicţionar de idei de-a gata. Franţuzu’ o spunea la ’şto, că şi omu’ era tot intelectual, da’ noi o s-o facem pe bune.”

„Bă, nene, eşti dată naibii! La toate te-ai gândit.”

„Şi normal, o revistă ca asta a fost visu’ meu. Cred că dintr-a opta”, mărturisi tânăra femeie, o boare de nostalgie aburindu-i niţeluş ochii tip Rupicapra rupicapra. Cum ar zice un latin. Oricum, în latină sau altfel, tot exemplar ocrotit de lege s-ar fi numit.

Adăugă, desluşind un alt palier al aspiraţiilor sale, devenind cu fiecare cuvânt mai transpusă şi mai sentenţioasă:

„Revista asta a noastră o să fie un adevărat catalog al trendurilor, al trebilor cool, de la faşionisme până la ce-i mai tare-n cultură, iar noi o să dăm ora exactă în lumea elitelor româneşti. Asta, desigur, în calitate de arbitru suprem al eleganţei.” Oftează, impresionată de propria-i viziune şi măreţie ce se degajă din strălucitorul ei proiect: „Îţi dai seama, Bebe?”

„Îhî. Mişto!”