Cică noi, românii, am avea oarecari probleme cu memoria. Ei, aş! Dacă aduni toate analizele care privesc reabilitările comunismului - pe principiul că, mda, a fost rău, dar trebuie să recunoaştem că au mai fost şi părţi bune - din literatură, artă, ştiinţă, urbanism şi câte altele, reiese că până la urmă "epoca de tristă amintire" a fost de fapt o vreme de împliniri măreţe, aşa cum o zugrăveau cântăreţii acelor timpuri.
Pe acelaşi tipic, trăgătorii de concluzii "obiectivi" pot să se bucure de reuşita aniversară pe care tocmai am încheiat-o.
Evenimentul a fost, în buna tradiţie naţională, un admirabil parastas cu chiote, o zaveră zglobie pudrată de eternul praf şi de nesfârşita mizerie fardată butaforic şi prezentată ţanţoş şi patriotard ca izbândă. Deşi sunt obişnuit cu schizoidia românească - una vorbim şi alta fumăm - mi s-a părut că acum am reuşit să ne depăşim în entuziasmul cu care am ţopăit mândri şi veseloşi foarte printre atâtea ruine şi gunoaie pe care nici nu le mai vedem, socotindu-le un ambient natural şi pe undeva chiar tradiţional.
Şi unde se puteau toate acestea impune cu cât mai multă pregnanţă dacă nu în mijlocul oraşului, cu precădere în aşa-zisul său "centru istoric", pregătit special pentru eveniment. De aici am cules şi eu impresii sub forma unor amărâte de fotografii.
Acestea sunt, într-un fel, mărturii destul de palide ale marii sărbătoriri. Asta deoarece nu-s în mişcare, n-au sunet şi - la fel de important - le lipseşte miasma specifică. (Sigur, la început am căutat să postez imagini cât mai drăgălaşe, cu alcătuiri florale elaborate, cu un cuţu mic şi scump, cu un copil adormit în ierburile verii târzii, cu o mândră fanfară, dar, na!, uite că aparatul a luat-o razna.)
Sigur, o să mi se reproşeze că văd deformat, că-mi sare-n ochi doar ceea ce-i de toată jena sau ridicolul. Într-un cuvânt că văd greşit şi nu tocmai corect realităţile din scumpa noastră capitală. Că, la fel ca şi în cadrul privirilor aruncate comunismului, lucrurile n-ar sta chiar aşa de rău şi sunt şi multe alte părţi bune. Suma totală însă dă al dracului de prost.
Adevărul e că ne indignăm în ultimul hal când un parlamentar european străin, cu perfidie sau din greşeală, confundă în plen limba romani, vorbită de etnicii rromi, cu limba română. Dar nici nu tresărim când centrul istoric al Bucureştiului arată cam în acelaşi fel cu taberele de nomazi rromi aflate pe la periferiile oraşelor italiene sau franceze.
Cum tot supărat s-a arătat şi un cetăţean băşicat că am fotografiat-o pe duduia de la un butic, din apropierea bisericii Sfântul Anton, care aruncase în stradă o găleată cu zoaie. "Ce-o pozezi, mă, pă biata fata? S-a sculat simţu' civic în tine? R-aţi ai dreacu' cu presa voastră care manipulaţi lumea!" (Categoric omul mă lua drept ceea ce nu sunt.) La fel ca şi un altul, ăsta şi mare patriot pe deasupra, care m-a întrebat de ce-l fotografiez pe micul vagabond ce dormea uimitor de profund - etnobotanice, ceva, sau tradiţionalul aurolac? -, cu capul pe o sticlă de coca-cola, la nici zece metri de fanfara care cânta voioasă o feciorească adaptată. Ce urmăresc eu cu poza aia, să dau apă la moară străinilor care mănâncă rahat despre noi? Altceva mai bun n-am de făcut?
Altminteri lumea începuse să se bulucească înspre scena pe care se manifesta îndrăgita şi populara formaţie autohtonă vocal-instrumentală "Mandinga", împletind cu talent şi emoţie entreteimentu' cu actul cultural sărbătoresc. Ceva rar, ceva aparte! În toiul emulaţiei muzicale generale nimeni nu observa clădirile de secol XIX din spatele scenei. Chestiile alea vechi mai au foarte puţin şi se vor prăbuşi. Bine că scăpăm de ele! Pe locul astfel eliberat de istorie se vor putea trage niscaiva tunuri imobiliare în viitor. Băieţii deştepţi pregătesc terenul chiar şi în vremurile astea de criză.
Dacă ai memorie îţi aduci aminte de toate datoriile, de toate necazurile, cazi la melancolie, apoi la ipohondrie şi d-aci... fandacsia-i gata. Păi, e bine aşa, măi, nene!?
Un studiu ştiinţific a a rătat că un peşte banal, carasul, are o ţinere de minte lungă de... cinci secunde. Aşadar, locuind el într-un acvariu suficient de mare are senzaţia că trăieşte în cel mai vast ocean, într-o lume mirifică, nesfârşită şi mereu nouă, chit că se mişcă tot timpul între aceiaşi monotoni şi banali pereţi de sticlă.
Pe chestia asta de la un timp am o nelinişte. Am senzaţia tot mai apăsătoare că devenim încetişor un popor de caraşi. Nasol e că nu ştiu cine o să ne cureţe acvariul.
4 comentarii:
Așa suntem noi : penibili și când ne bucurăm... Altminteri, tot timpul neamuri proaste și plini de resentimente...Pot să bag mâna în foc că ăla care v-a apostrofat era un nepot al conului Leonida, dornic să combată „reacțiunea”...
@Şerban Tomşa
Aşa suntem noi?
Poate că nu întotdeauna, nu peste tot, nu toţi. Dar, să recunoaştem, avem noi o genă aşa, mai specială. Una care ne îndeamnă, când şi când, să ne săturăm de atâta cicăleală (aşa-zis) europeană şi de îndemnuri către civilizaţie şi respect al valorilor.
Atunci ne apucă o poftă grozavă să ne obrăznicim, să scoatem limba la profesor (atunci când ne închipuim că nu ne vede) şi să sărim prin bălţi - stropindu-i şi pe ceilalţi, altfel cum? Când suntem prinşi în vârtejul ăsta, nu mai sesizăm nici limite, nici proporţii. Şi cel mai grav nici sensurile realităţii.
Şi atunci ne oţârâm la "ăilalţi" care, poftim de vezi!, se găsesc să se ne pună în faţă câte o oglindă. Atunci fireşte "ne sare dracii" pe omul cu oglinda care umblă să ne strice tot cheful: Ce-ai cu noi scârbă? Ce, tu nu eşti tot român, pamficosule!
După ce ne trece nebuneala, spunem cătrăniţi: Ca la noi la nimenea! Şi ne apucă aşa o mofluzeală şi un sictir de numa' şi numa'. Apoi o dăm pe văicăreală şi amar. De aici ne regăsim firea noastră cea mioritică şi ne ajung din urmă lacrimile cu gândul la "Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai...". Care se transormă nu numai liric dar şi scrâşnit în: "Ţara noastră aur poartă/ Noi cerşim din poartă-n poartă...". Imediat ne dăm seama că suntem victimele unei conspiraţii universale, strănii plesnind de invidie din pricina noastră. Dăm din cap cu aerul că ştim noi ce şi cum, şi ţesem legende cu masoni şi cu oculte planetare care n-au decât o singură ţintă: România.
Apoi ne amintim ce ni s-a vârât în cap la orele de istorie, cum am stat noi de strjă la porţile Europei nerecunoscătoare, în faţa "lu' toate liftele". Şi ne găsim noi justificări dinaintea puţinătăţilor noastre: "În timp ce noi ne luptam cu toţi neorociţii, voi construiaţi catedrale şi universităţi. Iar acuma, vă daţi mari şi civilizaţi, fir-ar pielea voastră jurată, dar!". Astfel ne regăsim mândria de a fi români şi ne spunem înfioraţi de demnitatea naţională: Adevăru-i că suntem şi noi cineva, măi, tată! Şi-i tragem un chef de duduie.
Nu ne ţine prea mult supărarea, dar nici seriozitatea. Exagerăm şi fabulăm într-o veselie, dar suntem, paradoxal, cei mai uşor de păcălit, aşteptând mereu venirea unui "tătuc" providenţial care "să ne dea" şi "să ne facă".
Pe undeva, suntem nişte copii eterni, ameţiţi de basme cu împăaţi buni şi Ilene-Cosânzene. Iar copiii n-au amintiri, dar au mereu viitorul în faţă. Astfel stând lucrurile, Ilenele-Cosânzenele şi Feţii-cei-frumoşi-şi-cu-cartea-n-mână-născuţi ne tot pleacă în Apus. Noi rămânem cu împăraţii. Şi facem noi ce facem şi ne pricopsim numai cu împăraţii răi şi cu sfetnicii lor cei neghiobi, dar trufaşi.
Am fi îngrozitori în tragismul nostru, dacă n-am fi atât de plini de umor şi de o căldură tainică.
Sigur, nu întotdeauna, nu peste tot, nu toţi.
Minunat ați surprins fenomenul ! M-ați făcut să mă gândesc la Mateiu Caragiale care scria că Pirgu, în momentele lui înălțătoare, se mira singur „cât era de patriot”. :)
Foarte misto scris, foarte bine vazut. Cum plastic remarcai "Am fi îngrozitori în tragismul nostru, dacă n-am fi atât de plini de umor şi de o căldură tainică. Sigur, nu întotdeauna, nu peste tot, nu toţi."
Fiind noi la portile Orientului, ne e foarte usor sa intram sa iesim, dupa cheremul fiecaruia. Daca am fi mai curati si mai ordonati, ar fi mai bine, nu-i asa? Dar s-ar duce dracului spectacolul :)) Auzeam la tv ca un turist francez il atentiona pe un edil, bucurestean parca, ca in momentul in care Romania se va civiliza la nivelul restului Europei, noi nu vom mai fi interesanti deloc pentru ei.
Oricum a-i da-o, e delicat! :)))
Trimiteți un comentariu