Pe la prânz, în buricul târgului

La rugămintea cuiva din străinătate - care nu are cum să-mi achiziţioneze ultimul roman prin sistemul on-line al distribuţiei de carte româneşti - am trecut pe la Librăria Eminescu, de la Universitate. Cum mai erau trei volume în raft, pe unul l-am cumpărat eu întru rezolvarea respectivei probleme. Apoi, cu poftele şi curiozităţile mele, m-am gândit să dau un mic ocol şi pe la câteva galerii de artă şi expoziţii, să-mi mai bucur ochiul, dacă tot eram în zonă.

Mă duc la cea mai apropiată - cea de pe strada Academiei, vizavi de Arhitectură, numită pe vremuri Galeria de Artă a Municipiului Bucureşti (azi nu ştiu cum s-o mai fi numind) - şi, intrând, am o surpriză. Pe pereţi mă întâmpină un soi de expoziţie de grup cu o temă comună: Balcicul. Lucrările nu oferă nicio surpriză agreabilă. Cel puţin nu mie. Mai degrabă dezagreabilă, prin calitatea lucrărilor. În afara unei pânze mai de Doamne-ajută, în rest erau numai platitudini şi fuşăraie. Un aer de încropeală pluiteşte peste sală. Bine că baremi era curat. Dar adevărata surpriză nu se află pe simeze, ci pe poliţele din dreptul ferestrelor. Aici se găseşte o bogată colecţie de pliante turistice cu aceeaşi ofertă ca şi tema expoziţiei, plus niscaiva tipărituri de prezentare a unor plasticieni ce-şi făcuseră vacanţele tot pe litoralul bulgăresc. Părea că de fapt scopul aşa-zisei expoziţii este de a momi bucureşteanul spre acea zonă turistică, decât să constituie un eveniment artistic. Într-un colţ exista un birou la care stătea o doamnă procupată să-şi aranjeze niscaiva acte, în spatele căreia se afla un automat care furnizează pahare de plastic cu apă rece. Automatul făţos şi impozant părea să fie bine poziţionat pentru a fi admirat, dar de neatins pentru publicul care ar fi putut avea dorinţe excesive. Oricum, cea mai parte a timpului doamna nu mi-a dat absolut nicio atenţie, nederanjându-se nici măcar să-mi răspundă la timidul meu salut. M-am retras în momentul în care, probabil sâcâită de umbletul meu de la un tablou la altul, de prezenţa mea, doamna mi-a aruncat o privire scrutătoare şi a făcut o schimă nemulţumită.

M-am dus la doi paşi mai încolo, la Căminul Artei, acolo unde se organizase o expoziţie mai deosebită, una de care se vorbise laudativ în paginile revistei Caţavencu. Aici altă surpriză: uşa galeriei era închisă, iar interiorul, privit din amiaza unei însorite zile de sfârşit de aprilie, părea să se afle într-un clar-obscur melancolic, unul menit a proteja exponatele de privirile vulgare ale publicului. Acum, deh, şi ora era mai potrivită unui prânzişor...

Să trec pe la galeriile DOMINVUS, cele aflate la dreapta intrării Teatrului Naţional, poate oi avea mai mult noroc. Cam ezitam. În urmă cu vreo două luni intrasem acolo şi mi se întâmplase o chestie care-mi cam tăiase cheful de a o mai vizita prea curând. Atunci intrasem şi, la o măsuţă, o duduiţă se muncea să sorteze, aşezând pe căprării, în nişte mape, o sumedenie de hârtii. (Of, actele astea omniprezente!) Îmi plăcuseră câteva picturi care vădeau aceeaşi mână şi aceeaşi viziune. Am întrebat-o pe tânără cum se numeşte artistul respectiv, tablourile neavând alăturat decât un număr, probabil al celui de găsit într-un catalog. Un catalog care nu e, fireşte, la îndemâna soioasă a vizitatorilor. Tipa s-a uitat la mine ca la o amendă şi mi-a zis scurt:

"Da', de ce-ntrebi?"

"Păi, mi s-a părut interesant...", am răspuns fâstâcit.

Abia atucnci a stăruit cu privirea mai mult asupra mea, evaluându-mă rapid, după care m-a întrebat ironic:

"Da' ce, vrei să cumperi?"

"Nu, eram doar curios să ştiu cine e..."

"Aaa, erai curios, care va să zică!... Nţ, nţ!", a făcut ea zeflemitor. Până la urmă, a catadicsit să mă lămurească: "E unu', Zamfirescu, parcă." Apoi cu o solicitudine plină de maliţie dar oarecum ultimativ: "Al'ceva?"

"Nu, mulţumesc!"

Şi-a plecat din nou privirile pe hârtiile acelea oftând, iar eu mi-am luat discret tălpăşiţa.

Acum, învingându-mi ezitările alimentate de acea amintire, am intrat din nou. Din fericire, cuconiţa nu era. Poate se afla în anexa de unde răzbătea o voce feminină, dar în spaţiul public al expoziţiei nu o zăream. În scimb, era un bărbat în jur de treizeci de ani care m-a salutat şi nu a părut deranjat în vreun fel de faptul că voiam să mă uit la diversele lucrări de artă de pe acolo. Am întâlnit câteva pânze noi ale artistului remarcat de mine la vizita anterioară şi le-am privit cu atenţie. M-am întors întrebător spre galerist, iar acesta mi-a spus că pictorul se numeşte Zamfir Dumitrescu. Deci nu Zamfirescu...

Când mă uitam eu mai atent la detaliile unei lucrări, în sală pătrunde cu aplomb o jună vorbind tare la telefonul mobil. E o vizitatoare hotărâtă, femeie de acţiune, scump îmbrăcată, scump şi abundent parfumată. Strigă în receptor:

"Stai aşa! uite, fac nişte poze şi ţi le trimit imediat, să-mi zici dacă se merită..."

Face într-un minut vreo douzeci de instantanee cu camera de pe mobil. Butonează la aparat, apoi zice nerăbdătoare:

"Gata? Ţi-au ajuns?"

Se impacientează:

"Ei, îs prea mici acuma! Descărcă-le şi tu pe lap-top, în puii mei, dacă-s prea mici! Da' vezi să nu-ţi ia şapte ore acu', că doar ţi-am zis că la pai'şpe treizeci trebuie să fiu la machiaj, că p-ormă intru în platou, la emisiune. Hai, bagă mare!"

Se plimbă ascultând o vreme. Întreabă în timp ce-şi mângâie sprâncenele subţirele:

"Ilfoveanu şi Piliuţă au cotă bună? Care-s ăştia, că n-am luat catalogu'?"

Primeşte oarecari desluşiri, aşa că se opreşte în dreptul autorilor indicaţi:

"Hm! Ilfoveanu e ăsta cu moşii ăia ciudaţi... parcă-s cam caricaturi, aşa. Aş fi vrut nişte peisaje pentru dainingrumu' principal. Piliuţă, cu copacii ăia parcă-i mai potrivit, da', nu ştiu cum, parcă tablou-i un pic murdar. În plus are şi nişte pătrăţele cam naşpa... Tot Piliuţă are şi nudu' ăla gălbui... Ăla ar merge-n dormitoru' de oaspeţi. îhî, da!"

Se uită la ceas. Urmează aşadar grăbită:

"Bine, hai că-i târziu. Hotărâm diseară, cân' ne vedem. Nu ştiu, momentan, la ce local, las' că stabilim după ce ies din emisiune. Hai, te pupic!"

Nu ma pot abţine şi gândesc cu glas tare, după ce duduia iese la fel de pempant cum a intat:

"O admiratoare a artei..."

Galeristul răspunde cu un zâmbet discret, subliniind subtil:

"Da, dar în acelaşi timp şi o foarte, foarte potenţială clientă..."