marți, 6 aprilie 2010

O dilemă nouă - pseudopredoslovie pentru un ipotetic volum de proză scurtă

M-am gândit că "Poveste oarecare" ar putea sa facă parte dintr-un volum, dintr-o cărţulie cu istorisiri d-astea, d-ale noastre, româneşti. Dimpreună cu "Poveste din Brăila" sau "Poveste din Militari". Iar cărţulia asta ar trebui să aibă şi ea un titlu. Sigur, pot să o intitulez impersonal şi anost: Povestiri. Dar parcă n-are niciun chichirez şi nu atrage atenţia potenţialului cititor prin nimic. Şi atunci trebuie să existe o sursă de inspiraţie pentru titlu pe undeva, în bogata şi efervescenţa noastră contemporaneitate. Să mă ancorez şi eu în realitatea cotidiană, cu trendurile ei, dacă nu vreau să rămân de căruţă. (Uf, fir-ar să fie, tocmai acum nu găsesc ancora aia! Pe unde oi fi lăsat-o, frătimeagule?) E clar, îmi trebuie un brend, domnule! Unul care să ilustreze scrierile aflate dincolo de copertă şi care, prin forţa lucrurilor, dacă tot m-au lovit subiectele astea, cu un iz naţional destul de pregnant. Asta, aşa, că tot suntem de ceva timp apăsaţi de problema brendului de ţară. Cum vin de se leagă toate, ceva de speriat! (O voce din off îmi şopteşte insinuant: "O fi şi asta o mişcare ocultă, cu vectori subliminali, căreia i-ai căzut victimă?" Îmi dreg glasul interior şi-mi spun sobru că nu, categoric nu aud voci, poate-i doar o micuţă manifestare de schizoidie uşoară, tipică unui scriitor. Apoi întreb şovăielnic vocea aia pe care de fapt, normal, n-am auzit-o: "Ce zici, bre? Oculta internaţională?" Dar nu primesc niciun răspuns, aşa că decid să merg mai departe.)
Ia să vedem cum e la alţii cu brenduirea asta, pentru o lejeră orientare.
Statele Unite - încep şi eu cu number one, nu? - e ţara tuturor posibilităţilor. Mare şmecherie! La americani trei puşti, nişte neica-nimeni tipici, adunaţi într-un garaj, au pus de inventarea computerului personal şi au devenit miliardari, în dolari. Şi ce? La noi o fătucă blonduţă care n-a inventat nimic - probabil fiindcă ai ei nu aveau garaj -, care n-a făcut niciodată ceva deosebit, care n-a vădit nici cel mai mic talent, a ajuns cel mai important ministru şi e, în modestia ei, doar milionară, în euro. Bravo ei! Mai subţire, deci, cu ţara asta a tuturor posibilităţilor, că nu ţine. După cum se vede cu ochiul liber şi noi am putea să avem brendul ăsta, ba chiar cu mai mult temei.
China? În traducere, din vechime, numele ţării ăsteia ar însemna Imperiul din Mijloc. Din mijlocul lumii, fireşte. Adică, mai clar, buricul pământului. Hm!... Păi şi atunci România ce-o fi, mă rog? N-am fost noi, protoconiştii-protocroniştilor în tot şi-n toate? Nu am fost noi autorii anonimi sau nerecunoscuţi ai majorităţii invenţiilor, găselniţelor ce vor fi schimbat faţa lumii? Până şi coada la prună - cum spune o zicere de pe la noi - se pare că tot strămoşii noştri daci au făcut-o, după ce Burebista dăduse ordinul meschin de tăiere a viilor, ca să aibă cel mai vitaz dintre traci din ce face o ţuică menită să-i alimenteze curajul ăla al lui legendar. Şi să ne oprim aici, că dacă dăm citatul integral din Herodot - trecând şi la următoarele fraze din pasajul cu pricina -, mândria s-ar putea să ni se ofilească rău de tot...
Coreea e ţara dimineţilor liniştite. Mai ales cele din Coreea de Nord, unde e o tăcere de mormânt. Dar cine naiba are nevoie de dimineţi liniştite? Ei da, admitem cazul că mai e nevoie şi de o dimineaţă liniştită, întinsă până dincolo de prânz, în situaţia că urmează unei nopţi de chef abraş, chestie la care suntem mari meşteri. Dimineţi indicate zilelor de luni, când, se ştie, nici iarba nu creşte.
La France eternelle (scuzaţi lipsa accentelor!)... Mda, aici ar fi ceva. Un timp am avut şi noi "Eterna şi fascinanta Românie", noi fiind, normal, mai cu moţ decât sora noastră de gintă latină. Cu etrnitatea e-n regulă. Că românii, vorba aceea, de două mii de ani, ehe!... Nasol e că am cam rămas fascinaţi tot de două milenii şi nu dăm semne că ne-am reveni din fascinaţia asta. Ceea ce, să recunoaştem, are un vag iz de încremenire în proiect. Acum e greu de spus dacă e vorba de un proiect cu hibe sau de o grea moştenire pe care ne-o tot pasăm de la o generaţie la alta.
Verdea şi vesela Anglie... De verde, bun, o fi verde Anglia, dar şi noi avem destui români verzi. Unii care iau foc în gură pentru ţărişoară - mai ales în întruniri publice - şi pe care, după ce le trece respectiva fierbinţeală, îi doare-n cot, ca să nu zicem în altă parte, de limba, istoria şi cultura română, atâta cât o fi ea. Iar la veselie, să ne fie cu iertare, nu cred că se pot compara englezii cu noi, chiar dacă ei i-au inventat pe vestiţii hooligans, cei care au lăsat amintiri de neşters prin tot felul de locuri din lumea asta mare. Dar aceia sunt doar o minoritate în masa de politeţe, de atitudine flegmatică şi de spleen cenuşiu. Noi suntem cei cu adevărat veseli! În aşa măsură încât chiar şi parastasele le-am făcut dansante, asezonate cu chiuituri şi cu glume porcoase. La noi nu există ceva care să nu poată fi luat în băşcălie, să nu poată fi aruncat în derizoriu, în faţa căruia să nu facem vreo schimă, cum că, sanchi, ce să-ţi spun, o fi mare tragedie.
Părem - subliniez: părem - imuni la bun-simţ, de atâta veselie câtă avem.
Încercând o atitudine mai serioasă, poate că ar trebui să apelăm la statistică pentru a ne clarifica brendul ăsta de ţară. Dar dacă luăm prea în serios această statistică, atunci ar trebui să ne numim ţara lui "mă dusei în fundul curţii, galben ca lămâia".
Vai de mine, ce prost, ce urât sună! Cum să dai unei cărţi titlul "Ţara lui Mă-dusei-în-fundul-curţii-galben-ca-lămâia"? Ce? Chiar aşa să fim noi, românii? Păi, cum suntem?
Unii ar spune că da, suntem nesimţiţi şi falşi, prostovani dar fuduli, leneşi de pute pământul sub noi, buruienoşi şi cu păr pe limbă de nu se poate, mitocani prin excelenţă, abili întorcători de arme, cusurgii şi mari maeştri ai râgâitului cu subînţeles. No, fain di tăt! Pe deasupra, na, ce să fac, şi eu sunt tot român.
Alţii ar spune că nu, noi suntem un adevărat neam de piatră, supravieţuitori prin toate stihiile istoriei noastre, că suntem buni în esenţa noastră, că suntem sensibili la frumos şi că avem o fibră morală şi de credinţă, dincolo de toate năravurile noastre.
Dar toate acestea nu sunt nimic altceva decât generalizări, fiecare în parte mai mult sau mai puţin discutabile. Or eu sunt scriitor, adică un tip care scrie nişte poveşti, alcătuind din cuvinte lumi pornite de la cazuri şi întâmplări particulare. Iar poveştile, indiferent că sunt mari, complexe, până într-atât încât se numesc romane - deşi experţii în critica literară nu s-au decis în conceptualizarea definitivă a acestora nici până azi -, fie că sunt micuţe, de încap într-o pagină, două, trebuie doar să-l facă pe cititor să nu aţipească cu cartea în mână. Poveştile trebuie să trezească interesul cititorului, să-l facă să râdă, să îl emoţioneze, să-l facă să zâmbească, să plescăie de plăcere în faţa unei expresii sau să-l pună pe gânduri, oprindu-se din lectură pentru a reflecta la cele scrise, iar apoi să-l facă să se reîntoarcă, cu atenţie sporită, asupra textului. Atâta tot doar...
Despre cum sunt românii, oamenii în general, asupra moralei şi pedagogicului "ce desprindem noi de aici", îi las pe alţii să emită judecăţi de valoare.
Şi cu titlul volumului de povestiri cum rămâne? Deocamdată, hm, nu prea ştiu - când un om, nu neapărat un român, spune nu prea ştiu, înseamnă că de fapt habar nu are. Să scriu toate poveştile alea şi la urmă o să văd eu. Parcă, totuşi, acum nu-i momentul pentru asta. Până una-alta, merge şi aşa.
V-am spus doar că îmi asum şi eu condiţia de român, nu?

7 comentarii:

Micawber spunea...

Doua observatii scurte:

- un roman nu e neaparat o scriere de mari dimensiuni. Palnia si Stamate a lui Urmuz a fost considerata, pe drept cuvant, roman.
- titlul volumului de povestiri va veni probabil de la sine odata ce veti scrie povestirile cu pricina. Dupa cum observati si dvs., e foarte posibil ca titlul sa-l dea chiar una din povestiri. Oricum, trebuie sa fie un titlu cu 'lipici' la cititor/editor. Ca sa scoti un volum intitulat, pur si simplu, Povestiri, trebuie sa fii Sadoveanu sau - macar - mort de cateva decenii.

Anton spunea...

Două răspunsuri mai lunguţe la nişte observaţii scurte:

Fără îndoială, un roman nu e în mod necesar o scriere de mari dimensiuni. Dar cele mititele - ca întindere, ca număr de pagini - sunt mult mai rare. Măcar statistic, pe număratelea. Eu vorbeam despre roman în general, după definiţia lui cea clasică. Sunt convins că definirea acestei specii a genului epic a evoluat mult, filologii moderni stabilindu-i contururi ceva mai largi şi, foarte probabil, mult mai nuanţate. Atât de nuanţate încât nici domniile lor nu au ajuns la concluzii comune, de toţi acceptate. Asta după ştiinţa mea. Nu sunt câtuşi de puţin specialist în domeniu şi nu-mi permit să fac judecăţi asupra acestor lucruri. Realizez că s-or fi scris sute de studii serioase de către specialişti pe această temă, în timp ce eu nu am citit privitor la chestiune decât nisciva articole de prin revistele literare (articole publicate tot de filologi). Poate că e ruşinos - vorbesc în nume propriu - ca unul care a comis câteva romane să nu fie pus la punct cu direcţiile moderne ale cercetării filologice din domeniu şi să nu le asimileze, măcar la nivelul noii conceptualizări. (La finalul acestui prim răspuns ar trebui să postez un "zâmbilici"(!) de-ăla plângăcios, eventual şi cu o bască pe care să o ţină spăsit în mâini. Dar nu am în doatare "zâmbiliciul" respectiv.

În ceea ce priveşte titlul volumului de povestiri am a vă face o mărturisire:
Numai la şcoală, când ne dădea "tovarăşa" o compunere, scriam de la bun început titlul. Am mai făcut-o şi pe când aveam vreo nouă ani - deci cam tot prin vremea aceea - scriind prima mea ficţiune, sub înrâurirea maestrului Kipling. De atunci încolo, indiferent de textul literar pe care încercam să-l scriu, n-am mai început nicicând cu titlul. Întotdeauna venea după ce povestirea, nuvela sau romanul erau terminate. Spre exemplu, nici azi nu am reuşit să-i găsesc un titlu satisfăcător unui roman pe care l-am terminat de acum vreo trei, dacă nu patru ani. Oscilez încă între "Iarba de la marginea drumului", "Dincolo de apele nopţii" sau picarescul "Nemaipomenitele întâmplări din viaţa domnului Tănăsie şi a familiei Pîrnaie, precum şi a motanului Pino Agogeus".
Ştiu că titlul trebuie să fie sugestiv pentru lucrare, în acord cu tonul şi subiectul cărţii şi, nu în ultimul rând, ispititor pentru cititor şi, desigur, pentru editor.
Cred deci că şi un eventual volum de proză scurtă cu specificul contemporaneităţii noastre româneşti, dacă va fi să fie, îşi va găsi un titlu tot după tipicul meu în ale scrisului.
Am glumit atunci când am spus că i-aş putea pune titlul "Povestiri". Are o sonoritate cam postumă, dincolo de o inerentă banalitate care numai incitantă pentru cititor n-ar fi.
Ca să fiu cinstit până la capăt, chestia asta cu titlul a fost mai degrabă un pretext pentru ca să-mi exprim şi eu câteva păreri. Dar poate că ar fi totodată potrivită unui soi de cuvânt înainte pentru respectivul volum. Deşi nu ştiu "cât se mai poartă" aşa ceva. Numai că mie nu mi-a păsat mai deloc de modele astea literare. Poate mi-oi greşi, dar asta e! O să mai văd, deocamdată e doar o ipoteză de lucru, iar un autor se gândeşte şi se răzgândeşte de şapte ori până adoptă o soluţie în economia unei cărţi.
(Aici, la sfârşitul celui de-al doilea răspuns ar trebui să pun un "zâmbilici" radios.)

La finalul tuturor acestor rânduri nu pot decât să vă mulţumesc pentru observaţii şi să vă aştept cu altele, oferindu-vă ospitalitatea blogului meu.

Micawber spunea...

Va rog eu frumos, fara "Dincolo de apele noptii"... e un titlu care s-ar potrivi mai bine unei carti de Drumes sau Teodoreanu si nu anunta nimic bun. Ar fi un titlu din acelea de o poeticitate fortata si care risca sa compromita o carte ce ar putea fi, altminteri, valoroasa.

Anton spunea...

Nu, nu vă speriaţi! Am cam renunţat la "Dincolo de apele nopţii" de ceva timp, dar pentru onestitatea redării transformărilor unui titlu, în ordinea lor cronologică, l-am amintit şi pe acesta. Acum aş înclina mai mult pentru titlul cel lung, cu iz de romanţ picaresc spaniol. Parcă e mai în acord cu textul romanului. Dacă respectiva carte s-o bucura de vreun succes, cei ce vor dori să o citească vor cere la librărie "cartea aia cu titlu' ăla lung, Nemaipomenitele-întâmplări-ale-nu-ştiu-cui-şi-nu-ştiu-cum"...
Iar dacă e să fantazăm mai departe, dacă romanul va ajunge în manualele de liceu, generaţii întregi de adolescenţi mă vor înjura cu sârg, fie şi numai pentru titlul ei.
Sunt însă liniştit fiindcă sunt prea mulţi de "dacă" - după cum se vede şi din fraza mea anterioară - pentru ca lama lui Occam să facă plauzibil un astfel de deznodământ prin căderea ei tocmai pe ipoteza asta, conceretizând-o cumva. În virtutea unei asemenea probabilităţi însă, cei ce o vor citi s-ar putea să se amuze şi să constate la final că a meritat efortul făcut.
Zic şi eu, că nu mă doare tastatura.

Mariana spunea...

“Si cu titulul vomului de povestiri cum ramane?
Urmaresc cu atentie si mult inters blogul dvs. De ce? Pentru simplul motiv ca are “vina” … chiar daca este pe undeva prea “sumbru” pentru mine. In momentul de fata citesc ultima dumeavastra postare. Citesc si de-a lungul drumului, textul dvs stimuleaza anumite comentarii din punctual meu de vedere, ca de exemplu intelesul cuvantului “China”. In “chinezeste” characterul pentru “China” se poate traduce ca “Mijloc”, sau “Centru” fara a include ideea de “Imperiu”. In afara de aceasta mica observatie, care nu este essential. incerc sa inteleg (este vina mea ca nu reusesc) care este esenta scrierii respective?!! S-ar putea sa am nevoie de ceva ajutor. Apropo, chiar mi-a placut titlul “Dincolo de apele noptii”!!!!

Anton spunea...

Acum nu că m-aş autovictimiza, dar scriitorilor li se aplică proverbul care zice "hoţul cu un păcat, iar păgubitul cu o sută". În rolul păgubitului: scriitorul. Asta nu înseamnă că "hoţii" de cititori n-au şi ei dreptul de a-şi exprima o părere, ba, dacă au fost nemulţumiţi de lectură, să nu-i zică vreo două - în limita bunului-simţ - autorelui. Aşa... Acu' să revenim.
Deja unuia îi place "Dincolo de apele nopţii", iar celuilalt nu, în ruptul capului nu. Şi sunteţi doar doi cititori ai acelor rânduri! Văleu! Dar când or veni şi ceilalţi o sută?
Ce pot să vă spun? Că deocamdata ma mai gândesc, dar înclin spre ultima variantă, cea lungă.
Privitor la cea de-a doua observaţie pe care o faceţi, ce să zic? Trebuie să recunosc că nu sunt un vorbitor al limbii chineze, dar am citit şi eu niscaiva cărţi privitoare la istoria şi cultura acestui mare popor (sper că de data asta n-o să mai stârnesc controverse şi toată lumea o să accepte că sunt un popor mare). Vreo două dintre ele scrise de tipi care ştiau limba, unul dintre ei fiind chiar de origine chineză, dar trăitor în Occident (cel european). Ei bine, toţi aceşti domni spuneau că înţelesul cuvântului China - cu diversele şi zăpăcitoarele lor interpretări fonetice (care la francezi sunt într-un fel, la englezi într-altul, iar la ruşi altfel - plus traducerile româneşti, plus teoria vocalelor aspirate, expirate şi nu mai ştiu cum!)- s-ar traduce prin Pământul/Ţara/Imperiul de Mijloc. Iar eu, în naivitatea mea, le-am dat crezare. Subliniez, nu am câtuşi de puţin veleităţi de sinolog. Nivelul meu într-ale chinezei se opreşte la a privi prosoapele importate de acolo şi la a clătina din cap în faţa celor două ideograme pe care le văd pe orice provine din măreţa Chină. Dar nu ştiu care or însemna "Republica Populară" şi care "China". Mărturisesc că acestui mister nu i-am dat de cap nici azi. Ce-i drept, nici nu m-am străduit foarte tare. (Aici musai să fie zâmbiliciul ăla plângăcios şi neapărat cu basca mototolită în mâini!)
A treia chestiune pe care o ridicaţi mă cam reduce la tăcere. Care e esenţa scrierii mele? Păi, ăăă, sigur, hm, mda, ăăă...
Pe scurt, mă trezesc iar în coşmarul orelor de română care s-ar concretiza prin: "Ia să ne spună Marin Anton ce desprindem noi din textul lecturat!" Şi Marin Anton se ridica din bancă lent, căutând disperat să-şi adune gândurile şi să glăsuiască ceva cât de cât rezonabil.
Sigur, aveţi argumentul clar - până şi eu îl întrezăresc, cât oi fi de miop - că e vorba despre rândurile scrise de mine nu de intrepretarea poemului "După melci" sau de vreo sinteză a "Trilogiei culturii", care au fost scrise de alţii. Corect, oftez eu. Şi singurele lucruri pe care pot să le spun sunt următoarele:
Nu, n-am vrut să-mi bat joc de nimeni. Nici de americani, nici de chinezi, nici de coreeni, nici de francezi, nici de englezi şi, culmea!, nici de români. Chiar n-am vrut!
În schimb mi-am permis să iau peste picior ideile-şablon, categorisirile făcute după ureche, generalizările gomoase, patriotismul lătrător, intelctualismele rostite cu suficienţă din vârful buzelor, preţiozităţile şi în general toate "ism"-ele şi "trendurile" astea care colcăie în jurul nostru. Şi, din păcate, sunt suficient de agresiva ca să ne ne invadeze şi interiorul. Să mă opresc aici fiindcă risc să devin patetic. Iar dacă o iei pe panta patetismului (tot un "ism" şi ăsta), io-te, la doi paşi pândeşte fandacsia.

În linii mari - he, he! - cam atât am avut de spus. Oricum, ţin să vă mulţumesc frumos pentru comentarii şi vă mai aştept!

Anton spunea...

A! Tot pentru Micawber:
Aţi reuşit să-mi treziţi curiozitatea şi să citesc "Pâlnia şi Stamate". În plus am citit şi un demers critic pe seama respectivului roman. Articolul critic era mai întins, ca număr de cuvinte, decât romanul.
Nu îndrăznesc să emit vreo consideraţie în legătură cu textul lui Urmuz, în afara faptului că are mult, mult umor. Ce spun criticii şi teoreticienii literari o fi gravat în granitul unei autorităţi cu care nu mă pot măsura. Dar om sunt şi eu! Aşa că-mi permit să spun o povestioară, una care aş vrea să nu fie considerată ca fiind o impietate:
Cică la Paris un mare pictor a tras un chef straşnic, împreună cu alţi prieteni, tot artişti ca şi el. În toiul petrecerii, gazda a propus o şolticărie. Tuturor li s-a părut o idee grozavă. Aşa că au pus-o, cu oarecari eforturi, în practică. Asfel, au adus un măgar în mijlocul atelierului, chiar în seara aceea, în plin Paris, unde avea loc zaiafetul şi i-au legat de coadă animalului o pensulă. Până dimineaţă, când s-a spart cheful, patrupedul a pictat de zor o pânză. Au tras la sorţi care dintre ei să o semneze şi tot gazdei i-a revenit această cinste. Apoi, după ce au jurat toţi că vor ţine secretă tărăşenia, au plecat pe la casele lor, destul de obosiţi...
În mod uimitor, secretul a fost păstrat mai bine de trei decenii, critica de specialitate întrecându-se în elogii, iar preţul lucrării crescând cu fiecare licitaţie.
Până la urmă, un mare artist ce le supravieţuise tuturor celorlalţi pictori participanţi la cheful de odinioară, s-a considerat dezlegat de jurământul făcut şi a stârnit un nou scandal destăinuind adevărul, ultimul colecţionar făcând nişte spume de toată grozăvia.
Ei bine, mie mi se pare că recordul pictorului aceluia parizian, a fost depăşit cu mult de ROMANUL lui Urmuz...