Mergeam să fac niscaiva cumpărături în ajun de Sărbători, ca tot bucureşteanul. Urc fumuşel spre hipermarketul Cora - cel care are numai hiperoferte şi hiperocazii - şi, pe la jumătatea scărilor, aud nişte mârâituri nervoase care se transformă iute într-un cor de lătrături isterice. Căţeaua care dăduse tonul întregii haite se repede la mine. Îmi scot rucsăcelul şi-l folosesc ca pavăză între mine şi agresoarea cu cercel de câine comunitar sterilizat. Adică de câine socialmente onorabil. Un paznic se îndreaptă agale spre scenă. Se uită apatic, după care şuieră scurt, zicând mai apoi:
"Gura, Fetiţa! Ţi-a venit pasmoasele pă tine? Acu' te-a apucat, bagaboanto, să te dai în stambă? Proasta dreacu', te-a găsit vigilenţa!"
"Mulţumesc pentru intervenţie!", zic sastisit. Nu pot să mă abţin şi adaug, cu un soi de uitare de sine: "Totuşi, câinii ăştia, dacă tot aveţi porniri irepresibile de-astea legate de târla ancestrală, ar trebui, măcar în timpul cât magazinul e deschis, să-i mânaţi pe undeva, într-o zonă unde să nu atace clienţii...", mă trezesc eu vorbind, evident, total inadecvat.
Omul se uită la mine lejer blocat. Era pregătit să ripostzeze la o înjurătură cinstită, sau la alte vociferări abraşe, dar la reacţia asta nu se aştepta. Singura chestie care îi trezea bănuieli era cuvântul târlă, însă contextul şi celelalte afirmaţii îi rămăseseră destul de nelămurilte.
Când între noi se lăsase tăcerea, domnul paznic adâncindu-se încruntat în analiza spuselor mele, iar eu oftând şi aruncându-mi rucsacul pe spinare, o doamnă plinuţă şi proaspăt vopsită interveni cu un aer pilduitor. Îşi ridică arătătorul, întrerupându-se din descărcatul căruţului, şi-mi zise socratic, simţind nevoia de a-mi oferi o mostră relevantă din înţelepciunea dumisale:
"În loc să vorbeşti aiurea şi să te iei de omu' ăsta care-şi exercită decât meseria, poate că ar trebui să te gândeşti cum de se face că câinii ăştia, săracii, din tot puhoiu' ăsta de lume care circulă p-aci, tocmai la tine s-au repezit. Io zic că asta-i întrebarea fundamentală pe care ar fi cazu' să ţi-o pui!"
Era rândul meu să rămân cu gura căscată. Am exclamat, vag extaziat, dar şi ironic, recunosc:
"Abisală observaţie!"
"Abisală, neabisală, io zic să-ţi vezi de treaba ta şi să te gândeşti la ce ţi-am zis!", spune ea pe un ton ferm şi asumat doctoral. Dă din cap, subliniind: "Mai ales că azi e Vinerea Mare!".
Îmi zic să nu ma enervez şi să număr mai bine până la zece, în loc să scap cine ştie ce chestie necuviincioasă la adresa matroanei. În fond ce pot să fac? Să-i explic vreo câteva noţiuni de etologie care să-i desluşească comportamentul canin? Ar fi o prostie, poate la fel de mare ca şi modul în care-i vorbisem paznicului.
Şi atunci, nu ştiu cum, îmi amintesc de Tiberică, înţeleptul din Giuleşti, omul cu şcoala vieţii - cursul complet. Cândva asistasem la ceva asemănător, numai că atunci Tiberică fusese protagonistul, nu un fraier ca mine. O cuconiţă se tot răţoia la el, pretinzându-i o mulţime de lucruri. O ascultase răbdător, după care-i dăduse nişte explicaţii clare, unele care ar fi lămurit definitiv orice om cu un minim bun-simţ. Evident, nu şi pe duduia respectivă care o ţinea pe ei, sfidând cea mai elementară logică. Aşa că înţeleptul din Giuleşti îi spusese cu un zâmbet de lup:
"Vreţi să vă fac o schemă?"
"Ce schemă?", făcuse doamna, mijindu-şi ochii.
"Una care să vă ajute să vă mai dezumflaţi puţin, că prea sunteţi plină de dumneavostră şi vi s-au înfundat urechile", explicase pe un ton amabil giuleşteanul.
Tipa l-a înjurat scurt. Dar el s-a mulţumit să dea din umeri şi să-i replice senin:
"Bine, tanti. Da' ce-mi doreşti tu mie să ţi se întâmple ţie, pe la chindie, pe năsălie!..."
Apoi îi întorsese spatele nepăsător lăsând-o să spumege la pereţi.
Mda... numai că eu nu eram capabil de aşa ceva. Categoric nu!
Continuam să o privesc din inerţie, tăcut. O femeie cu frica lui Dumnezeu, fără umbră de îndoială. Parcă o şi vedeam, mâine seară, cum merge la Înviere cu nişte vecine. Cum sporovăiesc şi se salută cu altele în timp ce preotul vorbeşte - "da' zău aşa, tu, prea s-a lungit şi părintele cu predica asta!" - despre sacrificiul Mântuitorului pentru noi, oamenii, pe care atât de mult ne-a iubit şi, culmea!, ne mai iubeşte şi azi. O tanti care a ţinut postul întreg, nu ca alţi păcătoşi. Care azi o să ajuneze, chemând amicele să guste ele mâncarea de Sărbători, fiindcă, vezi bine, ea nu poate. O femeie serioasă, o mamă de familie, ce mai, un om de bine responsabil care ştie întotdeauna ce şi cum.
Iar eu, un închipuit, un cârtitor, ce-aş fi putut să-i spun? Până şi câinii ăia sărmani, orfani de stăpân, săriseră să mă muşte de rău ce eram. Păi, n-o fi fost ăsta vreun semn? O fi fost, dar uite că pe mine nu mă ducea mintea sau eram prea orb ca să-l văd.
Nu, hotărât lucru, nu mă simţeam capabil să-i mai dau vreo replică. Am decis aşadar s-o las baltă şi să-mi văd de ale mele, aşa cum de altfel mă povăţuise şi dumneaei.
Când să intru în incinta magazinului, aud hărmălaie. Mă întorc şi-o văd încăierată de câini. Paznicul sărise din nou, de data asta învârtindu-şi pulanul din dotare deasupra capului şi răcnind la patrupede:
"Ia-n căraţi-vă, bă, d-acia şi lăsaţi-o pe doamna în pace! Fetiţa! Mare nenorocită eşti. Ai înnebunit de tot cu capu' ăla al tău, fi-ţi-ar pielea jurată, dar!"
Câinii o lăsară în plata Domnului pe spiritualizata cetăţeancă, cum atât de convingător le ordonase bodygurad-ul, şi se pitulară undeva, dincolo de raza mea vizuală.
Femeia îşi cercetă picioarele cu urme de gherăială, unele oarecum neobişnuite pentru un atac canin. Nu erau vătămări serioase, în afara câtorva zgârieturi, dar ciorapii îi erau ferfeniţă. Iar asta o enervă foarte tare:
"Ei, acuma cum mă duc io acasă în halu' ăsta?" Pufni şi mai supărată, socotindu-se cu glas tare: "Şi erau dresuri d-alea bunele, din Italia, de la fiică-mea. Tii, ce porcăria naibii!"
Îşi ridică ochii şi atunci mă zări cum stăteam în uşă şi mă zgâiam la ea, mărturisesc, cu un zâmbet cam obraznic pe faţă. Drept care se stropşi la mine, furioasă la culme:
"Ce te holbezi, mă, ce te holbezi aşa? Ă? Că numa' din cauza ta, s-au inervat câinii. Tu, tu i-ai stârnit, deocheatu' dracu', Doamne-iartă-mă, cu uitătura aia reaua a ta! Că al'fel pe mine toţi mă iubesc, că am suflet bun."
Însă, deh, nici eu nu-mi amintesem degeaba de Tiberică. Aşa că, înainte de a-i întoarce spatele, i-am zis doar atât:
"Poate că da, numai că, vezi dumneata, de atâta evlavie şi pilde cred că n-ai observat că şi pentru mătăluţă e tot Vinerea Mare..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu