Un critic şi ale sale crezuri

În fiecare număr, în revista Dilemateca are loc câte o dezbatere pe anumite teme la care sunt invitate să răspundă diverse personalităţi din lumea noastră culturală. Luna aceasta au fost invitaţi criticii. Lor le-a fost pusă întrebarea: de ce lansează criticii cărţi? Nu comentez dacă tema este una de mare interes sau, dimpotrivă, este o falsă temă de dezbatere. Opiniile şi aici sunt împărţite.

S-au dat răspunsuri la temă - cam unitate în diversitate -, iar intervievaţii şi-au spus părerea, atingând şi alte subiecte, după voia şi verva fiecăruia. Unul dintre cele mai lungi şi mai "fuck the cool" răspunsuri a fost al domnului Costi Rogozanu. Cel mai bine este însă să-l las pe distinsul critic să se exprime:

"Dar văd în acelaşi timp că, aşa cum e alcătuită lumea de azi, loc pentru intransigenţă etică în lumea artistică nu prea mai e. Eu am făcut inclusiv "PR" atunci când am crezut că merită să las orice reţinere teoretică, de gust, critică, etc., ca să susţin un om sau o acţiune. Şi o să-l dau de exemplu pe Dan Sociu (deşi mai am şi altele, poate cele mai dragi mie), citat la începutul anchetei. Nu e un scriitor care să mă convingă în stil clasic: prin asta înţeleg să produci un text bun, rotund, care să mă determine să-l laud într-o cronică. Dimpotrivă, Sociu a înţeles noua realitate, noua sensibilitate, face parte din gama aia rară de artişti care ar trebui plătiţi, citiţi, susţinuţi pentru că există şi atât. Am prins şi feeling-ul ăsta ciudat cu sintagma "textul a murit". Sociu este exact sacriitorul care nu se poate dezvolata normal, care nu poate produce tipic "de manual", dar care e tot timpul promisiunea unui text excelent care, probabil, va şi veni la un moment dat. De aceea am fost cu plăcere "să-l lansez" - ba i-aş face şi PR dacă aş şti, ba i-aş cumpăra şi publicitate pe magazionul Unirea dacă aş avea bani. Nu aş face un gest de critic? Mi se rupe."

Poate că-i cam lung citatul, dar eu zic că-i foarte, foarte interesant. Pe mine unul m-a zguduit amarnic. Să mă explic.

Întotdeauna am crezut că nu poţi judeca un text literar decât prin prisma esteticii lui, înainte de orice. Întotdeauna am crezut că un text valabil sub raport literar este unul viu, bun (în sensul calităţii) şi rotund (în sensul unei arhitecturi bine gândite şi puse în operă). Aflasem - până şi eu - că s-ar fi speculat pe vremuri cum că "autorul a murit". Ei bine, se pare că acum şi textul şi-a dat obştescul sfârşit. Problema care se pune în cazul ăsta este simplă: atunci ce naiba i-a mai rămas bietului lector de citit?

Nu am nimic împotriva acestui critic, nu-l cunosc, nu i-am trimis niciodată vreun text de-al meu şi nici nu am beneficiat de vreo recenzie din partea sa. Aşa cum n-am absolut nimic nici împotriva scriitorului Dan Sociu. Numai că tocmai despre el ne vorbeşte criticul cu atâta pasiune, luându-l de model şi expunându-şi astfel opţiunile sale literare. Ceea ce se înţelege din aceste afirmaţii este că dumnealui îi plac scriitorii care sunt talente de viitor, dar care mor tinere speranţe, fiind însă elogiaţi de critic pentru că sunt"tot timpul promisiunea unui text excelent care, probabil, va veni la un moment dat". Acum, deh, dacă o fi şi-o fi să fie, bine, dacă nu, nu! Ce-i vreo supărare? (Am repetat citatul fiindcă prea-i frumos!)

Bine, nici cu intransigenţa etică n-am înţeles ce e prin literatură. Cel puţin în ziua de azi, că pe timpul lui Stalin am văzut prea bine ce anume va să zică aceasta.

Realizez că am cam multe nelămuriri şi ar trebui poate să fiu ceva mai rezervat, măcar în calitatea mea de autor, deşi nu acuz pe nimeni de nimic. Însă ştiu că oricum distinsului domn Rogozanu i se rupe.