A fost odată ca niciodată o ţară în care trăia un oarecare Ismail. Acesta obişnuia să se plimbe la ore mici - 5 1/2, mai precis - împreună cu un viezure, pe strada Arionoaiei. Dumnealui primea şi audienţe, dar numai pe culmea dealului, lângă pepiniera de viezuri ce-o avea. Sute de solicitatori de diverse chestiuni erau introduşi sub un abajur uriaş, fiind obligaţi să clocească acolo patru ouă.
Tot el avea şi un amic numit Turnavitu, de mai joasă extracţie, care-i servea ca salam şi ca ajutor în această ocupaţiune de folos obştesc. Sigur, acest Turnavitu mai funcţiona şi ca şambelan la viezuri şi, pe deasupra, îl mai şi măgulea pe Ismail pe rochie cu un pămătuf muiat în ulei de rapiţă, urându-i totodată prosperitate şi fericire. Ceea ce, să recunoaştem, nu era puţin lucru.
La fel de adevărat este că Turnavitu pleca la o dată pe an într-o călătorie în insulele Majorca şi Minorca, unde spâzura o şopârlă de clanţa uşii căpităniei, după care se întorcea în patrie. Din aceste călătorii i s-a şi tras nenorocirea, atât lui, cât şi prietenului şi protectorului său, pe care, din prea mare dramatism, n-o mai rezum aici pentru a nu stârni suferinţe sufleteşti persoanelor sensibile.
Pe de altă parte, mai nou, există o ţară unde o femeie de 41 de ani a fost internată într-un spital acuzând dureri mari de pântec şi o stare generală proastă. Fiind dumneaei mai plinuţă, i-a făcut o aşa impresie medicului care a studiat-o în amănunţime, un artist de bună seamă, încât acesta i-a spus că are o uriaşă tumoră abdominală.
Stând acea doamnă în acel spital şi simţindu-se, în mod bizar, tot mai rău, un alt medic i-a dat o veste îmbucurătoare, spunându-i că are pietre la rinchi, veste ce fireşte că a înveselit-o nespus.
Astfel, după un alt timp scurs cu impardonabilă şi implacabilă iuţeală, femeia aceea s-a retras cu discreţie într-o toaletă, unde a şi născut un băieţel voinic, de vreo cinci kilograme şi jumătate - adică iarăşi fix 5 1/2. Măsură pe care o regăsim uimitor şi în cealaltă poveste.
În timpul acesta, nişte cetăţeni însărcinaţi şi dânşii, dar cu dificila reformă a statului, luau cearşafurile de sub nişte muribunzi extrem de încăpăţânaţi dintr-un alt spital, de boli terminale. De asemenea, aceiaşi oameni responsabili, luau şi saltelele de sub aceiaşi exasperanţi bolnavi. După care le-au oprit, fireşte, şi apa, urmând să le întrerupă, la fel de responsabil, şi curentul electric. Cu toate acestea, deşi dezafectat într-un termen record, spitalul nu a fost încă demolat. Încă...
Prima poveste a fost plăsmuită de un maestru al absurdului numit Urmuz. Cea de-a doua nu este nicidecum o plăsmuire, ci o banală realitate petrecută într-o ţară membră a Uniunii Europene, ţară frumoasă, civilizată, cu oameni harnici şi buni, condusă de nişte înţelepţi destoinici, plini de onestitate şi clarviziune.
Şi, vorba unui poet, pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus România.
6 comentarii:
nu-s povesti:)) e realitate...
Eu inteleg de aici ca traim inca pe un taram de basm. Ma astept deci, precum in basmele copilariei mele, ca Fat-Frumos (se si spune ca e sanatos, la 5,5, kg) sa creasca repede, conform tiparului fantast, si sa ii reteze capul balaurului - nu zic care balaur, ci doar ca are multe capete.
Noi, prea batrani si lenesi ca de veacuri, nu mai suntem in stare sa ridicam sabia, stand de paza sub pomul cu fructe de aur. Sau pomul nu mai are fructe? Asta zici? Asa o fi, poate absurdul e mai mare decat putem noi duce, decat putem ridica, decat putem naste, pe unde om naste, cat om mai naste...
Dincolo de gluma, interesanta paralela. Urmuz, genial ca de obicei! :) Doctorul roman, ca de obicei p-afarist si indolent.
Liviu Drugă,
Mi-a spus mie cineva care ştie foarte bine ce spune că medicii noştri sunt foarte, foarte buni, dar că există un mic aspect care ar trebui sublinat. Singura diferenţă dintre medicina din România şi cea din Statele Unite, ca să dau un exemplu, este că medicina româneacă e o artă, în timp ce cea americană este o ştiinţă.
Pe lângă această diferenţă minoră, mai sunt, desigur, şi aspectele administrative, coordonate inteligent de politicile de reformă hotărâtă a statului.
În rest, fructele cele de aur au fost sfertisite deja, pomul fermecat a fost tăiat şi lemnul i s-a vândut la export. Desigur, în mod judicios şi cu profit echivalat în vile, conturi secrete, maşini fiţoase şi genţi Vuitton. Asta, sigur, pentru cei ce au binemeritat de la patrie, că doar nu pentru prostime.
Acum, săracul nostru guvern face eforturi şi ne îndatorează. Nu de alta, dar pentru ca, măcar cu o mică parte din aceşti bani - adică cu ce-o mai rămâne după împărţeala dintre băieţii isteţi - să importăm niscaiva seminţe din fructele alea de aur pe care le-am şmecherit deja pe afară.
Altminteri, absurdul nu le-o auzi el prea bine, dar le potriveşte ceva de speriat!
Un barbat de 41 de ani s-a dus la spital. Dar spitalul s-a inchis. Omul a murit, azi la ora zece. N-au apucat sa faca acolo un cimitir. Omul va trebui sa faca acum un alt drum, ultimul, spre cimitir. Cred ca acela se afla la locul lui. Nu cred ca mai suntem in tara lui Urmuz ; cred ca mai degraba in cea a lui Stephen King.Si revine o cifra: 41.
Foarte buna postarea.
:) imagineaza-ti cum ar fi fost sa traiasca kadare . ismail kadare .
Mărul,
Mărturisesc că n-am prea înţeles la ce anume vă referiţi.
Să trăiască Ismail Kadare la noi?
La coincidenţa de nume dintre Ismail al lui Urmuz şi Ismail Kadare, scriitorul albanez?
Sau la coresponenţa dintre reformatorii noştri actuali şi titlul unuia dintre romanele scrise de albanez, "Mesagerii ploii"? (Deşi "mesagerii" din roman sunt personaje preponderent tragice, în timp ce ale noastre sunt preponderent penibile.)
Dacă ipotezele mele sunt inexacte, vă rog să fiţi mai explicit.
Trimiteți un comentariu