vineri, 29 aprilie 2011

Cum e la debut?

Acesta este titlul noii anchete din Dilemateca lunii mai. La ea participă zece tineri scriitori. Citind-o, am rămas pe gânduri. Iată-le:

În fond, ce este acela un debut? Potrivit dicţionarului, debutul înseamnă începutul unei activităţi, primii paşi într-o carieră sau prima lucrare a unui artist. Hm! Ştiu şi eu ce să zic? Poate că este adevărat - nu contest definiţia de dicţionar - dar parcă nu este tocmai exact. În fond, orice artist produce niscaiva lucrări până să debuteze realmente. Adică, mai precis, până când anume? Un răspuns ceva mai precis ar fi până la marea întâlnire a unei lucrări cu publicul. Desigur, nici acest răspuns nu-i suficient de clar, fiindcă publicul poate fi alcătuit din cunoscuţi, confraţi, mă rog, tot felul de oameni situaţi într-un cerc mai mult sau mai puţin restrâns.
În cazul scriitorului debutul se produce - zice-se - când acestuia i se publică primul text. Chestia asta se poate întâmpla fie într-un ziar, gazetă sau revistă de specialitate, sau într-o formă mai concretă şi mai impozantă, când îţi apare prima carte, fie ea un volum de proză sau o plachetă de versuri.
Paradoxal, debutul meu în artă s-a făcut în cadrul unei expoziţii colectve, pe la treizeci de ani, din postura de grafician. La evenimentul de atunci a participat un critic de artă care - am aflat mult mai târziu deoarece, nu ştiu cum s-a făcut, dar eu am ajuns pe acolo după spartul târgului (bine, ce-i drept, eu n-am cotizat la cumpărarea celor necesare, o atenţie, o măslină, nişte fursecuri şi şampanie, recunosc!) - printre multe altele a spus şi o vorbă (bună) despre lucrările mele.
Dar lucrurile astea s-au întâmplat demult, prin antichitatea târzie...
Mai nou, în domeniul lterar am făcut primul pas după frumoasa vârstă de patruzeci de ani. Adică de la o vârstă de la care, în general, eşti considerat "generaţie expirată" - cum atât de plastic s-au exprimat nişte domni serioşi de la un cotidian autointitulat de calitate.
Primul meu roman, Ce nu arde putrezeşte, a fost publicat la iniţiativa unui editor extraordinar de inimos, pe banii lui - precizare deloc inutilă! -, unul care a avut chiar mai multă încredere în proza mea decât mine. A fost scos într-un tiraj minuscul - peste ani va fi un obiect de colecţie pentru bibliofili -, iar azi nici manuscrisul acestuia nu-l mai am. Oricum, n-am îndrăznit să trimit nici măcar un exemplar vreunui critic.
Am făcut-o mai târziu cu cel de-al doilea, Corăbii de fum, corăbii de lumină, publicat graţie aceluiaşi editor cu adevărat extraordinar. Sigur, acesta a avut şi un tiraj ceva mai mare, unul care a depăşit lejer suta(!). Ei, pe acesta l-am trimis mai multor redacţii, câtorva critici sau personalităţi din lumea literară. Cu o singură excepţie, consumată în nişte aprecieri exprimate însă în particular - bune măcar pentru moralul meu, carevasăzică -, iniţiativa mea nu a avut nici cel mai mic ecou.
Pe vremea aceea eram suficient de naiv ca să fac asemenea demersuri. Nu de altceva, dar cartea era şi este şi acum, o ditamai cărămida de peste şapte sute de pagini şi aproape un kilogram. Cine naiba stă să citească o asemenea monstuozitate scrisă de un anonim?
Cu toate acestea, am avut două surprize extrem de agreabile şi onorante cu Corăbiile mele, carte la care, mărturisesc, ţin în mod deosebit. Şi pe care, acum, după ce au mai trecut nişte ani, mă gândesc s-o revăd întru îmbunătăţirea ei stilistică.
Prima, în ordine cronologică, a fost să aflu că romanul meu, printr-o întâmplare pe care n-am izbutit s-o lămuresc nici până azi, a ajuns în posesia Bibliotecii Caroline din Parga. A doua, a fost s-o văd analizată de-a lungul a trei postări (!) şi apreciată pe un blog de "păreri literare" ale unuia dintre cei mai subtili şi remarcabili seniori din blogosfera românească. Sigur, din punctul de vedere al criticii oficiale este foarte puţin. Pentru mine însă a însemnat foarte mult.
Cel de-al treilea roman, Eu, gândacul, mi-a fost publicat la o editură evident mai prestigioasă, la Editura Institutul European şi într-un tiraj mai substanţial. Sigur, şi din acesta am trimis unor critici, dar şi asupra lui s-au aplecat cu aceiaşi curiozitate şi interes ca şi asupra Corăbiilor.
Îmi dau seama că n-o să fiu crezut pe cuvânt, dar n-aş vrea să-şi închipuie cineva că e vorba de postarea unui individ frustrat, unui grafoman isterizat că nu e luat în seamă de personalităţi ale criticii româneşti. Nici vorbă. E doar o simplă constatare şi spun sincer că nu conţine nici cel mai mic reproş la adresa acestora. E o simplă consemnare a unei stări de fapt şi atâta tot. Sunt pe deplin conştient că oamenii rezonează diferit chiar în faţa aceluiaşi text şi că există pe lumea asta cele mai diverse afinităţi elective. În plus, sunt pe deplin conştient că şi hazardul îşi are rolul său şi încă unul care nu-i deloc minor.
Dincolo de aceste aspecte mai cenuşii, am avut plăcerea să primesc aprecieri din partea scriitorului Şerban Tomşa care mi-a citit, ba chiar cu încântare, după cum o mărturisesşte chiar domnia sa, acest roman. La fel şi din partea primului meu critic de pe bloguri, cel care a luat atât de serios în seamă Corăbii de fum, corăbii de lumină.
Lucrurile încep oarecum să se mişte în utimul timp. De o bună primire am avut parte şi din partea domnului Alex Ştefănescu pe care l-am surpins în mod plăcut cu un alt roman de-al meu, Manuscrisul lui Titus. Pe acesta i l-am trimis, nonşalant, în formă de manuscris electronic, nu de volum celulozic, şi domnia sa - pentru mine a fost o adevărată surpriză, recunosc - l-a citit şi chiar l-a recomandat cu căldură unei edituri spre publicare.
Până la urmă, la capătul tutror acestor întâmplări, dincolo de cele trei romane publicate, constat că n-am debutat cu adevărat în literatură niciodată. N-am avut parte de lansări de carte unde lumea se înghesuie la autografe, cu critici care să mă promoveze onest, cu confraţi care să mă elogieze cu sinceritate, şi nici măcar cu nişte amărâte de fursecuri şi-o şampanie. Ştiu doar că am scris cu pasiune şi cu o încăpăţânare vrednică, poate, de o cauză mai bună. Cum însă nu am găsit alta care să mă bucure mai mult, o urmez tot pe aceasta.

O surpriză îmi vine tot dinspre Eu, gândacul. Umblă vorba prin târg că foarte curând se va face o lectură publică din gândăcime undeva, printr-un club vestit prin ale sale veleităţi culturale din Centrul Istoric al Bucureştilor. Eveniment ce este posibil graţie străduinţelor domnului Liviu Drugă, cel căruia îi mulţumesc şi pe această cale.
Poate că ăsta va fi fost să fie debutul meu în ale literaturii...

10 comentarii:

Wilkins Micawber spunea...

Un rationament simplu mi-a aratat ca eu sunt acel "subtil şi remarcabil senior din blogosfera românească". Epitetele sunt flatante, dar le gasesc exagerate.

Lasand asta la o parte, unul cei care poarta vina pentru faptul ca sunteti un scriitor mai putin cunoscut sunteti chiar dvs., care nu stiti sa va vindeti marfa. E asadar firesc sa nu dati vina pe altii.

Ar fi trebuit sa dati niste linkuri la (ce-i drept) putinele site-uri unde v-a fost comentata opera. Imi dau seama ca in afara de mine n-a prea mai scris despre cartile dvs. decat Serban Tomsa, dar insasi putinatatea referintelor cerea neaparat indicarea lor mai precisa sub forma de link. N-ar fi decat o modalitate perfect onesta de a va creste vizibilitatea pe internet, iar asta e un element important atata vreme cat sindrofiile cu sampanie, biscuiti si critici oficiali se lasa asteptate.

Anton spunea...

Micawber,
Nu, nu vă flatez, nu vă firitisesc, dar asta este părerea mea, exagerată sau nu. La fel de bine şi domnia voastră ar putea fi considerată prea din cale afară de modestă. Mă rog!

Oricum, mi se pare că este firesc să nu dau vina pe alţii. În fond, asta-i cea mai la îndemână justificare pentru orice eşec. Şi pacă-i cam mioritic. Cu toate acestea, trebuie să recunoaşteţi că fiecare-i cu talentele lui. Ei bine, eu nu-l am mai deloc pe cel subliniat - pe bună dreptate - de dumnevaoastră.

În rest, cu detaliile tehnice vă asigur că m-am străduit. După posibilităţi. Cum ale mele sunt cam sărace, asta a ieşit. Fiţi îndurător!

Micawber spunea...

@ Anton

N-am de ce sa ma supar daca n-ati pus linkuri, pierderea e a dvs.

Cu atat mai mult cu cat ne instiintati de evenimentul de la club. Care club? Nu ne ramane decat sa ghicim, cine-o avea noroc, o avea, cine nu, nu. Probabil cei interesati vor lua Bucurestii la picior, doar, doar or afla despre ce e vorba. Macar intr-o asemenea circumstanta un link ar fi facut minuni.

mofturi spunea...

Parerea mea este ca recenziile de pe bloguri sunt zero fata de cele din revistele culturale. Si chiar in general cronicile de pe net (nu numai prin comparatie cu cele de pe hartie)!

mofturi spunea...

Nu stiu daca avem multe lucruri in comun dar de doua sunt sigur : 1. admiratia fata de Urmuz si 2. o coincidenta. La multi ani !

Anton spunea...

Mofturi,
În privinţa calităţii recenziilor de pe anumite bloguri, vizavi de cele din revistele literare, aş zice că avem păreri diferite. În presa culturală sunt mulţi, foarte mulţi rătăciţi sau adevăraţi mercenari specializaţi în publicitate mascată, dar adevărul este că la "palmares" cronicile din reviste contează şi tot ele dau tonul la cântec. Deocamdată...

Corect, Urmuz "rulz"! (Nu numai el în sine, ca scriitor, însă dacă eşti atent în jur ai să-i observi zâmbetul cel asemenea cu al Motanului din Cheshire. Iar acest zâmbet pluteşte ca un abur peste patrie.)

Mulţumesc pentru urări!

mofturi spunea...

De acord in privinta faptului ca recenziile din reviste dau tonul si fac muzica. Ele conteaza. Si in privinta valorii ai dreptate: sunt pe bloguri unele bune. Foarte bune sunt cele scrise de Micawber, un om pe care il apreciez mult si-mi place mult, dar care pare a fi suparat pe mine.In fine, astea-i situatia! N-am ce face. Macar daca mi-ar da de inteles despre ce e vorba. Mister.
Mi-a placut mult chestia cu zâmbetul cel asemenea cu al Motanului din Cheshire care pluteşte ca un abur peste patrie (despre Urmuz). Splendid spus !

Liviu Drugă spunea...

Marin,

Este prea mare aglomeratie in ale lansarilor si debuturilor editoriale. Multe dintre ele sunt niste baloane umflate, cosmic si penibil, cu intentie si fara intentie, dar din nepricepere critica. Asta e una.

A doua, decurgand cumva din prima, este ca trebuie sa te faci cunoscut sistemului sau unei particule din sistem (editor, critic, scriitor influent etc.) care sistem sa te bage in ritmul lui. Si eu sustineam, multa vreme in urma, principiul ca valoarea iese mereu la suprafata. Chestia e ca mi-am dat seama, la un moment dat, destul de recent, ca acest "mereu" trebuie grabit si influentat.

Cartile tale degeaba sunt valoroase, daca nu gasesti calea de a le expune. Stiu ca asta nu ar trebui sa fie parte din "jobul" unui scriitor, insa vremurile impun strategiile, din pacate.

Pana la un debut "clasic", iti spun si pe aceasta cale "La multi ani!" si "Sanatate!".

P.S. Nu trebuie sa imi multumesti pentru al meu micro efort in privinta lecturii din cenaclul Bocancul Literar. O fac cu marea convingere ca talentul tau trebuie sa fie MAI REPEDE cunoscut.

Wilkins Micawber spunea...

@ mofturi

Ma mira ca credeti ca as fi 'suparat' pe dvs. Nimic mai neadevarat, chiar sunt curios de unde v-a putut veni o asemenea idee. Sigur, e posibil sa ne fi contrazis cu privire la o carte sau alta, dar de aici pana la 'suparare' e drum lung. Si - ca in snoavele cu Pacala - cui se supara sa i se taie nasul.

mofturi spunea...

Micawber :
Explicatia ta m-a bucurat foarte mult. Credeam ceva aiurea despre urmarile unei corectii de ale mele (la deconspirare). Dar se vede ca m-am inselat rau si asta e bine ! :)