Rromânia - străveche vatră de simţire românească

avem rromi: ce facem cu ei? exista se pare doua solutii opuse: ori ii asimilam in cultura majoritara [dupa modelul francez tot mai in trend acum in Europa] si ii facem români – ori le incurajam diversitatea si obiceiurile atat de pitoresti [dupa sablonul multicultural american].

15 blogari isi baga parerea.

[Zum]

trebuie sa stiti de la-nceput: la fel ca la sesiunea despre feminism, eu vorbesc dintr-o bula. am trait intr-o lume aproape ideala, in preajma unor oameni pentru care diferentele de culoare, sex, religie etc. nu au fost niciodata chestiuni arzatoare. simplu si, poate, naiv, omul e om. si il tratezi ca atare. de fapt despre subiectul de azi nici nu pot spune ca am opinii “ferme”, cu atat mai putin solutii. integrati, pastrandu-si obiceiurile [adica?], cred ca toate-s posibile daca uitam de tampenii ca tiganii sunt hoti / nespalati / asculta manele [romanii au si ei din belsug toate aceste calitati]. nu izolezi omul, multumit ca nu-l mai vezi pe langa tine si ca asa isi poate pastra linistit "obiceiurile". nu-l obligi sa faca decat, eventual, ce esti si tu obligat sa faci. Iar educatia, atat de des adusa in discutie, ar trebui aplicata si populatiei majoritare. fiindca iti trebuie mai intai o societate in care sa integrezi. avem asa ceva?

[Utopia]

daca tot se incapataneaza istoria sa ne tina intre tot felul de granite, ar trebui sa punem mana de la mana sa le facem un stat al lor. pe bune fratica, e lipsa de Romaniland pe harta Europei si-i mare pacat fiindca tiganii sunt un popor mult mai putin boring ca suedezii, finlandezii sau altii care au statele lor de o mie de ani si n-au reusit nici pana acum sa scoata niste muzica. am zis.

poate fac o gafa da’ zau asa, i-ar fi cuiva dor de Oltenia?

[Diacritica]

eu zic asa:

sa-i asimilam in acea cultura in care trebuie sa asimilam si majoritatea majoritarilor, si anume cultura spalatului pe dinti si pe cap si prin diverse alte parti esentiale si a alfabetizarii si a respectului fata de lege*.

si sa le lasam in pace côtéu’ pitoresc. daca majoritaru’ vrea sa vina la serviciu cu turu-n vine si cu creasta, tiganu’, pardon, rromu’ de ce sa nu vina cu palarie, fuste-nfoiate si salbe, dupa caz?!

*daca dai teapa la restaurant sau lu' tanti la butic esti fix la fel cu tiganu', pardon, rromu' care fura cupru, chit ca esti corporatist de buricu' targului.

[Dragos]

1. dupa ce am citit de curand o carte despre istoria tiganilor, am ajuns sa-i admir pentru permanenta incapatanare de a se adapta civilizatiei europene - tiganii sunt un exemplu de anarhism avant la lettre.

2. cat despre tiganii de azi, inclusiv despre cei din Romania, evident ca militez pentru asimilarea fiecaruia, pe rand. din simplul motiv de bun simt ca, daca vrei sa te respect, respecta si tu aceleasi drepturi ca si mine. iar aici ma gadesc ca intra, alaturi de tigan, si politicianul.

3. as aminti pericolul generalizarilor care imi pute a fascism - tiganii sunt asa si pe dincolo - asa ca prefer sa spun tiganul X e asa si pe dincolo.

[Tomata]

nu m-a interesat niciodata problema rromilor nici din tara, nici din afara ei. poate si pentru ca n-am avut de-a face cu ei. prea mult. imi amintesc o singura intamplare, care a fost doar neplacuta, nu tragica. asta nu inseamna ca sunt de acord cu toate libertatile pe care si le iau si nu sustin ca ar trebui lasati de capul lor. insa nici nu sunt de acord sa fie marginalizati sau exclusi din societate. urasc discriminarea in toate formele ei si generalizarea ma calca pe nervi in cele mai multe dintre situatii. daca un tigan a omorat o italianca, nu inseamna ca toti sunt criminali si cu atat mai putin inseamna ca tiganii reprezinta Romania. ca sa raspund strict la cele doua variante propuse, o aleg pe cea de-a doua: diversitatea si obiceiurile lor [nu alea proaste, ci traditiile] ar trebui incurajate pentru ca, pana la urma, fac parte dintr-o cultura si un mod de a trai. a incerca sa ii schimbam ar insemna sa le omoram libertatea.

[Voroncas]

nu cred ca suntem pregatiti sa-i asimilam pe rromi, asa cum nici ei nu se straduiesc prea tare sa se integreze. propun ca cei care nu s-au adaptat inca, care nu urmeaza vreo forma de invatamant sau nu lucreaza "pe bune” sa fie plasati intr-un soi de comunitate [statala?] independenta, artificial & experimental creata [eventual guvernata succesiv de cate o tara or smtht si vedem ce se intampla dupa 2-3 generatii. astfel de bule sociale alternative ar trebui incercate si pe o buna parte dintre romani. in fine, nu zic sa dam liber la rasism ca principiu arbitrar, dar nici sa ne amagim cu discursul multicultural fals conciliant. zic ca oamenii, minoritati sau nu, sa-si vada de treaba lor – cam simplu, stiu, pentru o chestiune deloc simpla, dar ma gandesc ca uneori recursul la elementar s-ar putea sa ne dea idei. interesante.

[Adina]

s-au fiert epopei telenoveliste la ceaunu' de celuloid avandu-i in prim plan, gross plan, plan american, plan inclinat si plan de bataie, deci romanu e fascinat de rrom, ii place sa-l vada de la distanta ca pe un exponat de muzeu, ca pe o pictura suprarealista din care nu pricepe mare lucru, dar care ii trezeste asa un zvac, romanu e un voyeurist, adulmeca si imglobeaza ca un burete obiceiurile exotice ale coabitantului insa odata ce acesta intra in sfera lui intima si ii invadeaza proximitatea pac cochilia huaaa hotii, nespalatii, pedofilii, ingratii bla bla, iar inglobarea de la distanta legata cu panglica nu se face, ar mirosi toxic a experiment de lab, asimilarea n-o vrea nici unu nici altu, asimilare cu numele, cu patalama da, poate, ca sa se mai linisteasca gurile spurcate, n-ai cum sa fortezi paradigmele sa se pupe, sunt de acelasi gen si hetero fiecare in parte, nu vad o solutie clara pentru ca ea probabil nici nu trebuie sa existe, unitate iluzorie in diversitate aparenta domne :D

[Khronos]

bine stiut e faptul ca nomazii nostrii tuciurii sunt al doilea grup minoritar ca marime de pe intinsul spatiului Carpato-Danubiano-Pontic. dar, spre deosebire de celelalte grupuri minoritare iese in evidenta printr-o originalitate nativa, de necontestat. problema se pune la modul in care sunt tratati de catre majoritate. iar ca studiu de caz imi sunt oferite doua solutii, prima fiind asimilarea lor in cultura autohtona cu tot ceea ce implica acest lucru sau tratarea lor ca o minoritate separata, de sine statatoare in cadrul populatiei generale cu dreptul la practicarea culturii si a obiceiurilor proprii in voie. as veni cu o a treia solutie si anume o noua evacuare a lor, asemanatoare celei infaptuite de maresalul Antonescu, solutie din pacate inacceptabila pentru standardele secolului XXI intr-un stat membru al Uniunii Europene, dar totusi placuta gandului.

de scurta vreme trei lideri europeni [german, englez, francez] de la carma UE incep sa conteste ideea multiculturalismului invocand motive cu iz nationalist pe buna dreptate. in acelasi mod putem trata si noi problema rromilor de pe teritoriul Romaniei.

[Micawber]

neavand habar ce sa raspund la intrebarea de azi, am incercat sa-mi risipesc un pic ignoranta si am frunzarit cartea lui Yaron Matras, Romani - A Linguistic Introduction, lucrare de referinta in domeniu. cu ocazia asta am aflat, printre altele, ca n-avem niciun motiv sa scriem rrom. niciun motiv, evident, in afara de spaima noastra de romani ca am putea fi confundati cu tiganii, ceea ce se si intampla oricum de multe ori. da, ati citit bine, am scris "tiganii“ pentru ca asa am apucat si pentru ca nu inghit reformele lexicale impuse cu anasana corectitudinii politice. e drept ca unii reprezentanti ai etniei in cauza cer insistent sa li se zica romi pentru ca termenul de tigan ar fi capatat o conotatie profund nefavorabila. asa o fi. dar pana sa facem noi asta, propun ca nemtii sa schimbe termenul pe care il folosesc pentru polonezi, nu de alta, dar in germana expresia "polnische Wirtschaft“ are si ea un sens cat se poate de putin magulitor pentru compatriotii lui Chopin. poftim, am scris deja 780 de caractere din cele 1000 permise si n-am dat un raspuns privind solutia de [ne]integrare a minoritatii tiganesti. am tras eu de timp, dar tot nu stiu ce sa spun. probabil solutia, care o fi ea, presupune multa educatie si costa foarte multi bani. numai sa n-ajunga [pardon!] malaiul la Elena Udrea & co.

[Anton]

RRomania?

o mie de ani Romania a fost nitel insarcinata cu etnogeneza poporului roman. in perioada aceea, datorita ospitalitatii noastre traditionale, am fost mereu in pericolul de a ne gotiza, slaviza, ba chiar si bulgariza. tocmai cand se apropia sorocul nasterii noastre, pericolul de cumanzare a fost mult mare decat cel actual de tiganizare a natiei. insa tot nu s-a produs, desi cumanii erau clasa conducatoare si intemeietoare a statului Muntenia.

un secret: la fel de firesc ca si evolutia limbii noastre, etnogeneza continua. asijderi sirul conspiratiilor mondiale antiromanesti. sau obsesia lor, adică tot aia.

[Milf]

incep spunand ca singurul pumn in gura l-am luat de la un tigan. actele mi s-au furat o singura data. tot tiganii. la politie prin cataloagele cu infractori erau 90% tigani. eu cred ca tiganii nu pot fi integrati in nici un mod intr-o societate politically correct cum ne vrea Europa. parafrazand o gluma primita pe ym, sa faci asta e ca si cum ai incerca sa apuci cacatul de capatul curat. o solutie utopica: pe baza unor studii, sa fie luati din familiile nefunctionale social copiii de tigani sub X ani si sa fie crescuti in niste spatii aseptice intru detiganizare. in paralel sa se aplice legea drastic si sa se mai construiasca inca vreo 50 de puscarii. Elvetia, in urma nu cu foarte multi ani, a avut un program de sterilizare a tigancilor, dar na, Elvetia nu-i Romania. exista si tigani care-mi plac: aia care canta la televizor, in calculator sau prin baruri. mi-a mai placut o tiganca din emisiunea Schimb de Mame. cam atat!

[Veone]

Endlösung? ntz, mai intai Anfanglösung

relativ recent am avut o revelatie: noi, romanii, nu suntem latini. si nici macar slavi, sa zici ca avem demnitatea stupefianta a sarbilor sau sufletul romantico-alcoolic al rusilor. ba mai rau, nu suntem nici europeni. adevarul este ca suntem un fel de albanezi, de arabi, oricum ceva oriental, niste turcaleti crestini care traiesc in Europa, dar in sinea lor raman asiatici. dovezi: purtam papuci [vanzatoarele in magazine, muncitorii pe santier, lumea buna vara pe bulevard], dam tzepe, muzica de suflet este arabeasca, indiana, tiganeasca, manele. fiind orientali, suntem mai apropiati sufleteste de tigani, cum si arabii aduc mai mult a indieni decat a norvegieni. asa ca rromii mi se par cea mai mica problema a noastra, gen comisarul Moldovan, in Un comisar acuza, suparat ca aia 40 de legionari care trageau in el pe deal la Plumbuita i-au zgariat alunitza cancerigena! noi nu putem sa rezolvam problema tiganilor pana cand nu rezolvam problema noastra. noi, astia din Micul Istanbul.

[Capricornk13]

sa fim sinceri: tiganii au fost pentru noi toti un cosmar – pentru mine, crescuta in “selectul” cartier bucurestean Pantelimon, erau o amenintare foarte concreta in copilarie si adolescenta: trebuia sa fug de gastile lor in drum spre scoala sau in parc, sa suport cuvinte obscene carora nici nu le banuiam intelesul. erau agresivi si periculosi. nu cred ca solutia e sa-i “integram” fortat in populatia majoritara [au incercat comunistii, n-a mers]. nici sa le incurajam “multiculturalist” diferentierea, fiindca nu avem parghii pentru asa ceva. cred ca o posibila solutie [cu rezultate exclusiv pe termen lung] ar fi sa dezvoltam institutii ale socitetatii civile care sa se ocupe de problemele lor specifice: incurajarea educatiei, crearea de locuri de munca pe placul lor. ar trebui sa consultam membri ai comunitatii atunci cand se pregatesc astfel de proiecte si sa-i implicam in derularea lor. sunt foarte sceptica in privinta posibilitatilor economice ale Romaniei, insa, de a face asa ceva.

[Zamo.ca]

categoria “romi” numara in blogul meu 23 de articole. asta-i pentru mine un prilej de a trage niste concluzii si a scrie niste idei pe care – sper! – sa nu le mai repet.

1. tiganii traiesc putin si oarecum murdar, dar sunt liberi – de asta si sunt atat de urati si dispretuiti.

2. stirile reflecta partea negativa a realitatii lor, in timp ce filmele lui Kusturica, Satra etc reflecta partea pozitiva; adevarul, in masura in care exista – de fapt nu exista.

3. am impresia ca traiul intr-o satra are echivalente cu societatea civilizata, echivalente pe care le negam si le respingem.

4. nu avem dreptul sa-i Prigonim cu legi care sa le impuna cum sa-si zica, tot astfel cum nici italienii nu ne pot Berlusconi cu legi care sa ne opreasca sa ne zicem romani.

5. Europa e condusa de eroii cantecului “don’t want no short, short men”. Sarco, Putin si Berlusconi sunt curvari si nationalisti fiindca altfel nu i-ar baga nimeni in seama.

6. de cate ori se discuta tiganii fiecare se simte obligat sa povesteasca ce a patit el. astfel de “experiente”, chiar adevarate si neimbogatite fiind, isi au locul la sedinta de psihoterapie sau intr-un jurnal personal. intr-o discutie rationala sunt nule.

[Tloni]

tratand problema fara prejudecati [fasciste sau liberale] raspunsul pare destul de simplu. o cultura nu e o ciorba in care adaugi si scoti ingrediente dupa chef. cultura tiganilor, plina de pitoresc, e din pacate fundamental premoderna [in sens istoric] putin compatibila cu valorile actualului spatiu european. daca ne implicam doar atunci cand tiganii incalca legea, toleram in continuare mecanismele sociale si culturale mai adanci care produc devianta la suprafata. si care, mai ales, ii izoleaza si ii ghetoizeaza ca pe freaks. in cazul tiganilor, multiculturalismul e doar o solutie aroganta comoda: ii inchidem in epoca de piatra si, culmea, ne simtim virtuosi.

inca ceva. refuz termenul "rom". refuz in general remanierile lingvistice edulcorante, noua limba de lemn a pseudointelectualilor americanizati.

Un fragment dintr-un roman propriu

Acesta este un fragment din romanul la care scriu. Iată - după un binemeritat respiro oferit cititorilor mei - încă o mostră din proza mea. Cine vrea să arunce cu bolovani sau să execute foc automat e poftit la subsol, unde e deschis non-stop la tir cu comentarii. Cine nu vrea, nu vrea şi gata! Eu vă doresc oricum lectură plăcută!

Pe la zece dimineaţa cineva sună. Titus se adună dintre puzderia de ilustrate vechi ale acelei misterioase mademoiselle Yarca şi porni contrariat spre uşă. O deschise şi în prag apăru doamna Clara, veche prietenă de familie şi vecină de bloc.

O pofti în casă, iar femeia intră cu o ditamai chestia împodobită cu o ţesătură de-a dreptul elegantă ce acoperea ceva destul de voluminos, oarecum sferic şi care era susţinut de o tijă lugă. Toată drăcovenia nu părea să aibă cine ştie ce greutate. Ajunşi în sufragerie, vecina zise, privindu-i faţa nedumeită şi încercând să-l lămurească:

- L-am adus pe Vasile...

- Pe Vasile?, făcu holbându-se Titus, dar sforţându-se să zâmbească amabil, în timp ce scormonea prin minte, căutând să-şi amintească cine naiba era Vasile ăsta. Sau poate mai degrabă ce...

- Da, pe Vasile. Ce, nu-ţi mai aduci aminte ce-am discutat duminică?

- Aaa, ba da! Ziceai că marţi plecaţi...

- Şi nu ştiam unde să-l lăsăm pe Vasile pentru cel puţin două săptămâni, iar tu te-ai oferit să ni-l găzduieşti. Acum uite-l, poftim! făcu doamna Clara, trăgând demonstrativ materialul acela şi lăsând la vedere o colivie mare în care se afla un papagal verzui.

- Faceţi cunoştinţă! Vasile!, bătu ea uşor în colivie. Vasile, domnul e Titus, zise vecina zâmbindu-i încurajator păsării.

Dar papagalul se uită cicumspect la bărbat, clătinându-se de pe un picior pe altul, exact la fel cum făcea şi Titus atunci când era mai emoţionat sau încerca anumite stânjeneli. Adică exact ca acum. Doamna Clara remarcă dansul sincron al amândurora şi-şi zise în sinea ei că se cam potrivesc. Discretă, îşi păstră aceste constatări pentru sine. În schimb, îl informă pe cel ce avea să rămână cu pasărea asupra câtorva aspecte:

- Lui Vasile îi place să se uite la televizor.

- Ca şi majorităţii celorlalţi, zise bărbatul neutru.

- Mda, cam aşa... – zise femeia gândindu-se la ce-ar mai fi fost cazul să-i spună amicului. Poţi să-i laşi deschisă uşiţa, spuse doamna, ridicând a atenţionare arătătorul.

- Păi, nu zboară?

- Ba zboară. Normal că zboară, doar e şi el o pasăre, nu?

- Da. Ştiu că papagalii-s păsări şi păsările zboară. Dar dacă se gândeşte să zboare şi din casă?

- Nu se gândeşte la asta atâta timp cât nu-i laşi fereastra sau uşa deschisă. Înainte să aeriseşti, îl bagi în colivie şi închizi uşiţa. Simplu, nu?

- Da, e simplu. Asta atâta timp cât şi el vrea să intre înapoi în colivie. Dacă nu vrea, cum să procedez?

- Cu mine vrea întotdeauna. Îi spui să intre şi el intră.

- Chiar aşa?, se îndoi Titus.

- Chiar aşa, replică hotărât doamna. Nu ţi-am zis? E simplu.

- Mă rog, dacă zici tu... – acceptă el clătinând din cap neîncrezăror.

Domna Clara îl privi lung şi lăsă să-i scape fără voie un oftat. Acum, na! Ce naiba mai era să facă? De voie, de nevoie, trebuia să-l lase pe bietul Vasile cu zăpăcitul şi mototolul ăsta de Titus.

Prinse să se enerveze. În fond, ce mare lucru îi cerea? Să aibă grijă de o păsăruică, şi nimic altceva. Nu de o vacă pe care s-o scoţi la păscut, s-o mulgi, s-o speli, s-o perii, s-o dai la montă. Ei comedia dracului! Ea avea atâtea pe cap şi nu se mai plângea. Iar domnul Tirezias, ce să-ţi spun!, făcea atâtea mutre şi punea atâtea întrebări de parcă cine ştie ce sacrificiu ar fi făcut şi de acum urma să se spetească cu corvezile pentru bietul papagal.

Strânse sever buzele şi-şi reaminti, explicând aproape didactic:

- Îi umpli dimineaţa – în fiecare dimineaţă, da? – păhărelul lui cu seminţe şi-i completezi apa în vas. În plus, de!, e animal, nu merge la closet. La două, trei zile, deşi cel mai bine ar fi zilnic, îi cureţi podeaua coliviei. Vezi că se scoate. Uite din dispozitivele alea două. Le vezi?

- Da, le văd.

- Aşa. Alea-s. Tragi clămpuşele şi ea culisează. Nu-i cine ştie ce filozofie. Cât e el afară şi-şi face plimbărica, nici două minute nu-ţi ia, cu o cârpă şi niţel detegent, o cureţi imediat la chiuvetă, în doi timpi şi trei mişcări. Dar s-o clăteşti bine, da?

- Da. Îi trebuie un detergent special?

- Ei, detergent special!, râse doamna. Unul obişnuit, de vase, că doar nu te-oi apuca acum să-l speli chiar pe papagal. E ca şi cum ai spăla o tavă de inox. Ce, n-ai mai spălat o tavă de inox?

- Am mai spălat tăvi de inox, dar mă gândeam să nu fie alergic la ceva şi să-l deranjeze vreun tip anume de chimicale.

Femeia se încruntă. La chestia asta nu se gândise. Se îndreptă impetuoasă către bucătărie şi se uită la detergent. Aprobă scurt:

- E bun şi ăsta al tău.

Titus zâmbi mulţumit. Era deci şi el în regulă cu ceva. Reveniră în sufragerie. Vecina încercă un ton mai relaxat.

- Dar nu trebuie să fii aşa încordat şi speriat. Îl mai mângâi şi tu, mai stai de vorbă cu el. Co-co-co!, exemplifică dumneaei. Co-co-co şi-i mai dai şi un sfert de măr sau o bucăţică de banană. Vasile e un scump, e un isteţ şi e foarte lipicios. Ai să vezi că după două săptămâni ai să vrei şi tu un papagal.

Titus se cam îndoia în sinea lui. Spuse totuşi cu glas tare:

- Ei, e de ajuns un papagal ca mine în toată casa asta.

Doamna Clara îi surâse cu simpatie:

- Măcar de-asta şi tot zic c-o să vă înţelegeţi bine.

Privi ceasul şi tresări:

- Ei, hai că acum trebuie să plec. Pa, pa!

- Sărut mâinile.

Vecina îşi flutură mâna în semn de rămas-bun şi coborî.

Titus se întoarse iarăşi în sufragerie şi strânse ilustratele, le aranjă atent în plicurile lor, pe categorii, pe ani şi pe ţări, ducându-le mai apoi la locul lor din ultimul dormitor. Se înapoie la fix ca să vadă că tocmai primise un mesaj pe e-mail. Descoperi că misiva parvenea de la unul din editori. De la cel pe lângă la care aşteptase o decizie încă din octombrie. În dimineaţa asta decisese să-l deranjeze. Şi uite că omul avusese bunăvoinţa să-i răspundă. Iar mesajul acestuia era următorul:

„Da, am primit referatele, îmi cer scuze că nu v-am răspuns încă de săptămâna trecută. Din păcate, nu am avut din partea referenţilor nici de data asta recomandare de publicare. Prin urmare, n-am cum să mă prezint în faţa consiliului editorial cu o propunere – ştiţi probabil, v-am mai zis: ca o propunere să poată fi luată în calcul, e nevoie de cel puţin două referate pozitive. Îmi pare sincer rău.

Cu respect

T.L.”

Şi cu asta, basta. Cel ce-i răspunsese îndeplinise pur şi simplu o formalitate. Cu oarecare delicateţe, dar formalitate. În fond, cineva trebuia să se ocupe şi de asta.

Rămase privind lung, lung la textul scrisorii şi avu un acut sentiment de inutilitate după toate lunile acelea lungi, nesfârşit de lungi. Iar la capătul tutoror acelor aşteptări, nu mai era nici măcar dezamăgirea, ci doar acel sentiment de fermă inutilitate Unul de-a dreptul fizic, palpabil. Unul pe care ar fi putut să-l apuce şi să-l arate şi altora: „Poftiţi şi uitaţi-vă. Aşa arată, de-adevăratelea, sentimentul inutilităţii. Ia priviţi-l ce uscat, ce tare şi nici nu-i simţi greutatea sau usturimea ce i se degajă prin piele dacă-l iei în mână. Ehei, aşa pare la prima vedere, când îl zăreşti de departe, dar cu toate astea, te seacă la inimă dacă te prinde din urmă şi te mursică!”.

Când se gândea la toate acestea, auzi pasărea zdrăngănind nervoasă uşiţa coliviei. Se întoarse într-acolo cu figură de om pe care-l dureau măselele, mârâind sastisit. Numai de păsăroiul ăsta şi de pandaliile lui nu mai avea chef acum!

Îşi ridică privirea şi îl zări cum stătea încrâncenat, cu un picior bine prins de una dintre zăbrelele uşii, iar cu cealaltă lăbuţă aruncată drept în sus, cu toate gheruţele strânse, în afara celei din mijloc, ridicate obscen şi cumva jubilatoriu. Dacă în clipa aceea papagalul ar fi cârâit la el drăcos Fuck you, bastard! nu s-ar fi mirat câtuşi de puţin. Dar cu toate că era atât de expresiv în enervarea şi în gestica lui, Vasile nu zise nimic. Doamna Clara îi spusese parcă altă dată că oricât îşi dăduse silinţa cu el, repetându-i în neştire un cuvânt, două, papagalul se încăpăţânase să nu scoată niciodată vreo vorbă.

Titus se ridică din faţa calculatorului şi-i deschise uşiţa. Papagalul îl privi cu un aer bănuitor, abia scoţându-şi nasul dincolo de colivie. Însă după câteva clipe zbură pe plafonieră. Bărbatul se aşeză la loc în fotoliul rotativ şi se gândi cu năduf la titlul unei nuvele tragice de Sallinger. Gândul acela era o încercare de a respira sau mai degrabă doar o tentativă de a defini cumva cu un aer poetic, dar şi cumva ironic, starea pe care o încerca la capătul acelei dimineţi înecate în atâta lehamite. Iar gândul prinse finalmente glas:

- O zi perfectă pentru peştii-banană!...

După care se apucă să scrie politicos o scrisoare de mulţumire editorului. Aşa simţea el că e frumos, că e elegant şi, mai presus de orice, corect. Trebuia să fie astfel până la capăt. Neapărat!

În felul acesta se canoni vreo jumătate de ceas şi până la urmă termină textul pe care şi-l propusese. Fireşte că ar fi putut să mai migălească la el, dar era în regulă. În plus, era perfect conştient că îl scria absolut degeaba, deorece editorul nu şi-ar mai fi pierdut – cel puţin deocamdată – nici măcar o clipă cu unul ca el.

Reciti de vreo trei ori ce scrisese, o dată chiar cu glas tare, să audă cum sună totul, să nu-i scape ceva, iar după aceea trimise scrisoarea. Se ridică apoi în capul oaselor, destinzându-şi un pic spatele pe care abia acum îl simţea dureros şi îşi aprinse o ţigară. Văzu că afară începuse să ningă şi se bucură de chestia asta simplă care i se părea întotdeauna frumoasă. Rămase cu ochii pierduţi pe geam, iar zăpada avea puterea de a-i aşterne în suflet un soi de pace, un soi de împăcare.

Şi chiar în clipa aceea turbatul de Vasile plonjă direct pe umărul lui, încât el, pierdut cu gândurile în feeria albă de afară, se şi sperie. Papagalul se clătină din nou de pe un picior pe altul, parcă maimuţărindu-i iar mişcările, şi îl privi atent, ba cu un ochi, ba cu celălalt. În cele din urmă, ca şi cum s-ar fi oprit dinaintea unei probe deosebite, una care cerea concentrare, nu glumă, Vasile se proţăpi, înfigându-şi temeinic gheruţele în umărul lui şi spuse iute, dar inceredibil de clar, având însă un cu totul şi cu totul alt ton:

- O zi perfectă pentru peştii-banană!

Reflectând pe marginea "Cimitirului din Praga"

Nu am vocaţii de critic şi nici ştaif de recezent. Cu toate acestea, încerc să pun aici câteva gânduri, urmare a reflecţiilor pricinuite de citirea romanului lui Umberto Eco, Cimitirul din Praga.

Scriitorul italian rămâne un împătimit al textului şi în acest roman. O face cu minuţie şi atentă scrutare a psihicului omenesc şi a învolburărilor umorale care îl animă. Dar o face şi cu un umor extrem de subtil, care însă taie adânc, chiar dacă se ascunde după o morga doctă, austeră şi care pare a se limita doar la consemnarea unor fapte meticulos studiate.

Esenţa amuzamentului său interior este aplecarea către teoria conspiraţiei a eternelor umbre aflate întotdeauna în preajma Puterii. Iar această chemare obsesivă a personajului principal, dar şi a multora din celelalte, nu poate fi satisfăcută decât prin construirea continuă de duşmani care - vezi bine! - umblă să ne fure ceva (banii, patria, viitorul), sau să ne otrăvească sufletele, să ne strice naţia ori credinţa. Cam toţi aceşti vigilenţi sunt animaţi de fapt de cele mai jalnice şi meschine interese, indiferent de steagurile pe care le agită. Totuşi, un sentiment major şi peren îi animă constant pe cei mai mulţi dintre aceştia, iar sentimentul în cauză e ura. Impresionant e că ura se dovedeşte aproape întotdeauna o chestie care nu se bazează de fapt pe nimic, n-are nicio noimă şi nicio logică, în afara unei mai discrete sau mai evidente probleme psihice, una ce bine hrănită în timp ajunge să atingă lejer patologicul.

Personajul principal, Simonini, este un falsificator ce alimentează cu sârg o bună parte din serviciile secrete din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Este în slujba lui Garibaldi, lui Victor Emanuel al Piemontului, susţinător al Imperiului lui Napoleon al III-lea, ori, la fel de bine, al celei de-a treia Republici Franceze, dar şi al Prusiei, Sfântului Scaun sau al Ohranei ţariste. Îi urăşte cam pe toţi - italieni, francezi, germani - de-a valma, cu unele disocieri cinice de moment, dar mai presus de orice îi urăşte din tot sufletul său pe evrei, timp de o viaţă întreagă şlefuindu-şi capodopera ce se va întrupa - cu ajutorul unui rus - în celebrele Protocoale ale Înţelepţilor Sionului. (În autenticitatea acestora, să nu uităm că au crezut şi Hitler, dar şi suficienţi alţi lideri politici sau intelectuali, rămânând până azi destui antisemiţi devotaţi acestei poveşti cusute cu aţă albă.)

În acelaşi timp, ca o culme a ridicolului personajului, dacă există ceva care să-l oripileze organic pe lumea asta, ei bine, aceasta e Femeia de care fuge mai ceva ca dracul de tămâie şi care-l înspăimântă de moarte. Aspect prin care "căpitanul" Simonini se întregeşte savuros.

Extraordinară rămâne însă descrierea amănunţită a mecanismului - în esenţa lui modest şi lipsit de calităţi deosebite - prin care se edifică uimitoarea fascinaţie pe care o exercită asupra maselor falsul şi discursul politic public derivat din el, chestiuni care contrazic nu numai istoria şi logica, dar şi însăşi evidenţa realiăţii. Totuşi, oamenii rămân prizonieri ai acestor discursuri, orbi la argumente dintre cele mai simple şi clare, gata să ucidă şi să moară pentru o idee absolut stupidă şi aberantă. Iar asta mi se pare cea mai dură şi realmente cutremurătoare valenţă a romanului.

În rest, romanul are o construcţie extrem de rămuroasă, termenul de baroc fiind destul de slab pentru a-i descrie opulenţa. Pe deasupra, la toate acestea se adaugă filigranul construcţiei psihologice a personajelor în general şi a lui Simonini în special. Altminteri - deh, la asemenea subiect! - nici un pic de alunecare în metafizic sau în vreo umbră de reverie poetic-umană, nici cel mai mic strop de frumos. Doar o luciditate rece ca un bisturu care deschide fără milă şi fără peltele moralizatoare corpul unor fantasme coşmareşti, analizând cu un discret zâmbet sarcastic mecanismele acestor fabulaţii sinistre care au încins minţile oamenilor, târându-i în tragedii cumplite şi de o amploare uriaşă.

Aş încheia adăugând că romanul - e doar simpla mea părere - e de privit nu numai ca un profund exerciţiu analitic şi de elevată arhitectură literară, ci şi ca un avertisment. Unul valabil şi azi, şi acum, ba chiar şi aici, în mioritica noastră patrie.

Am tăiat porcul, cum îl preparăm? - sau care-i faza cu scrisul şi publicatul unei cărţi

Lucrurile încep cam aşa:

Într-o zi, vine o Poveste pe la tine. Nu contează de unde, cum ori ce fel de poveste e. Este EA, este chiar EA. E aievea, e frumoasă, interesantă şi misterioasă. Te seduce, te subjugă şi în cele din urmă trebuie neapărat să o scrii. O scrii, o rectifici, o refaci, fiindcă n-ai reuşit să o desenezi sau să găseşti exact nuanţele ori tuşa potrivită. O întreagă idilă, frământată şi pasională. Ca orice bărbat discret, nu dau detalii.

Problemele celelalte încep însă abia când romanul rezultat din această idilă e gata. Nu de altceva, dar l-ai scris pentru a fi citit şi de alţi oameni. (Eu, cel puţin, nu-s din cei ce scriu numai pentru sine, nepăsător la rezonanţa textelor mele în interiorul altora, însă nu am, recunosc, nici un public-ţintă.) Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, iar tu să rămâi autorul, trebuie să găseşti o editură care s-o publice. De aici urmează o epopee care poate fi dramatică. Fireşte, asta dacă nu eşti deja un NUME, dacă nu eşti amic cu vreun patron de editură sau dacă nu ai un noroc chior. Normal, mai sunt şi alte variante, dar eu nu am nicidecum acces sau înclinaţie către ele. Ca să dau doar un singur exemplu, nu ştiu, structural, să-mi fac şi să-mi cultiv relaţii. Ceea ce, mai mult ca sigur, este un mare defect. Ferice de cei ce nu-l au!

Dacă eşti un naiv patentat - ca să nu zic altfel... - începi prin a lua legătura telefonic cu o editură. Ţi se spune să trimiţi manuscrisul prin e-mail. Îl trimiţi, continuând să fii la fel de naiv. Aştepţi să primeşti un mesaj de confirmare din partea editurii că l-au primit. N-o să vezi aşa ceva. După o săptămână, timid, încerci să afli ce s-a întâmplat cu manuscrisul - a ajuns sau n-a ajuns, rătăcindu-se prin ceţurile internetului? Ţi se răspunde scurt şi acru - când cineva binevoieşte, fireşte - că a ajuns. Dar, de obicei nu ţi se mai răspunde de fel. Absolut nimic. Nici măcar cu o înjurătură sau cu două rânduri care să-ţi arate că nu corespunzi profilului editurii, că scrii prost, că eşti plictisitor ori că ai trimis prea târziu lucrarea şi n-a mai fost prinsă în planul de publicare anual al firmei.

Dar, printr-o adevărată minune, totuşi ţi se răspunde cumsecade - asta într-un caz din zece. Ţi se spune că da, lucrarea a fost primită şi e dată spre lecturare - întotdeauna spre lecturare, nu citit - unor recenzenţi foarte capabili. Aceştia îşi vor da verdictul cam într-o lună, hai o lună şi jumătate. Mulţumeşti frumos şi aştepţi. Şi aştepţi, şi tot aştepţi. Cam după alte două săptămâni peste termenul maxim care ţi s-a precizat, încerci să afli care mai e situaţia. Dacă ai noroc, dai de aceeaşi persoană cu care ai mai vorbit. Există şi situaţii în care dai de altcineva, iar acest altcineva îţi spune că cel dinainte a plecat din firmă şi nimeni din toată editura n-are habar ce dracului s-a întâmplat cu prostia ta de lucrare. O s-o caute ei şi, dacă or găsi-o, o să-ţi dea un semn. La faza asta, poţi să pui cruce întregi afaceri cu respectiva editură. N-o să mai primeşti niciodată niciun semn. Oricum, în birourile multor edituri stă scris cu majuscule pe o foaie pusă la vedere: MANUSCRISELE PREDATE NU SE ÎNAPOIAZĂ! Cam acelaşi gen de anunţ este afişat şi în camera în care se predau lucrările care participă la anumite concursuri literare. De ce? Vă las pe dumneavoastră să găsiţi răspunsul...

Însă dacă ai noroc, redactorul cu care ai mai avut onoarea să conversezi, la capătul celor câteva luni de aşteptare, o să te invite la o discuţie, chiar la sediul firmei. Poate că o să-ţi dea şi o cafea. Aplicând principiile psihoterapeuticii, care spun să nu răspunzi niciodată clientului printr-o negaţie fermă, redactorul o să înceapă cam aşa: "Romanul nu-i scris tocmai rău. Aveţi verb (sigur, toată lumea are) dar..." Iar de aici pornesc toate neajunsurile.

Cea mai interesantă discuţie de acest gen pe care am avut-o cu un domn redactor a fost una în care omul mi-a zis că primele patruzeci de pagini ale romanului - câte îi trimisesem de fapt din întreaga lucrare - sunt foarte interesante, dar... ce urma este foarte previzibil, maniheist, comun. I-am întins o coală şi l-am rugat să-mi scrie cinci idei după care urma să se desfăşoare acţiunea cărţii, după părerea lui. A refuzat profund ofensat. Apoi mi-a făcut o propunere imposibil de acceptat: să scriu restul romanului după un plan vag şi realmente plicticos la care se gândise dumnealui - probabil cu puţin timp înainte de a sosi eu, presupun. I-am zis că mai bine l-ar scrie chiar domnia sa. Peste două minute - cât mi-am strâns lucrurile, mi-am pus canadiana şi am dat politicos mâna - mi-am luat tălpăşiţa de acolo. Am zis mersi că am scăpat aşa de ieftin.

O altă lege fundamentală, uneori chiar scrisă pe site-urile editurilor, spune că un autor nu trebuie să umble cu acelaşi roman, mănunchi de proze scurte sau poezii pe la mai multe edituri. Ba anumite case editoriale chiar lasă de înţeles destul de ameninţător că lumea editorilor e mică şi unită - sanchi unită! - şi acest gest "murdar şi incalificabil" se află repede, iar urmările sale vor fi aspru pedepsite. De aici rezultă că pentru publicarea unui roman trebuie să aştepţi vreo zece ani până faci turul editurilor noastre care contează - în medie, cam la fiecare editură, până ai un răspuns, pierzi vreo şase luni minimum. Asta fără să ai nici măcar garanţia că poate cineva de acolo o să-ţi citească cu adevărat vreodată cartea. Poate doar paznicul, în lungile ceasuri ale nopţii. Ideal ar fi, deci, să scrii în avans vreo trei-patru romane, volume de proză scurtă sau plachete de poezie şi abia după acea să începi să alergi să le publici pe undeva. Timpul aşteptărilor se va scurta, desigur, remarcabil. Bine, la fel de sigur se va scurta şi durata de viaţă a autorului. Dar, în fond, marii scriitori se nasc abia după ce mor, nu? Doar, vorba aceea, adevăratele valori se impun până la urmă, la fel de exact şi poporan pe cât e şi zicerea mioritică de mare circulaţie cum că speranţa moare ultima...

Dar să admitem că tot acest calvar se termină prin miracolul apariţiei cărţii. O primeşti - măcar cele zece-douăzeci de exemplare la care ai dreptul prin contract - o vezi şi îi simţi aroma aceea indescriptibilă de cerneală tipografică a cărţii noi. E romanul tău întrupat, gata spre a fi oferit lumii întregi!

Hm! Aşa îţi închipui tu. Deşi ştii sigur că romanul tău a apărut, nu-l găseşti de fapt prin nicio librărie. Telefonezi la editură. Ţi se explică politicos că merge mai greu cu distribuţia. După două luni vezi primele cinci volume într-o librărie şi te luminezi. Deşi eşti un anonim, surpriză!, cărţile ţi se vând în câteva zile. Cei te cunosc - în afara celor cărora chiar tu le-ai dat cele zece exemplare - se dovedesc mult mai mulţi decât te-ai fi aşteptat. Apoi mai vin cinci, iar luna următoare alte cinci. Şi alea se vând într-o săptămână. O rumoare începe să se înfiripe în jurul romanului tău, pe net, pe bloguri, ba chiar şi un critic, doi, te bat într-un fel sau altul pe spate, zicându-ţi bravo (dar nicodată în vreo cronică, că doar domniile lor nu se ocupă de recenzii sau de critica de întâmpinare). De la editură ţi se spune că mda, uimitor, dar ai vândut deja două sute în toată ţara (tirajul tău e de maximum 500 de volume). Ei sunt chiar mai uimiţi decât tine. Aşa că, din pricini tainice, pe la librării nu se mai găseşte nicio carte de-a ta. Au devenit mai rare şi mai inaccesibile decât incunabulele. Cine se încăpăţânează să-ţi citească cartea, trebuie să o cumpere de pe site-ul editurii. Altminteri nu. Faci toate diligenţele necesare - ba chiar adevărate poştalioane, cu tot cu cai de schimb - dar în zadar. Nu-ţi rămâne decât să ceri, în virtutea drepturilor tale de preempţiune în achiziţii, un număr de cărţi pe care să le cari cu sacoşa celor care ţi le solicită pe net sau pe bloguri. Simţi că, puţin câte puţin, înebuneşti şi-ţi pare rău...

Sigur, prin tot acest coşmar nu trec nişte personalităţi ca Lori, Mihaela Rădulescu sau, cu voia dumneavoastră, Ion Iliescu (chiar mă mir că Traian Băsescu ori duduia Udrea n-au publicat nimic, dar presupun că gloria literară e ceva prea mic pentru nişte oameni atât de mari). Evident, tot atât de adevărat e şi faptul că aceste doamne şi aceşti domni au cu totul şi cu totul alt statut. Ei nu sunt, categoric, scriitori.

Din când în când, pe la televiziuni mai apar însă ei, marii editori şi înalţii diriguitori ai culturii naţionale. Ce fac ei? Păi, ce să facă? Deplâng, frângându-şi ca Hecuba mânuţele sau filozofând sfătos, starea bicisnicei literaturi române contemporane.

Şi? Şi toată lumea mulţumită!

P.S. În momentul de faţă car la răstimpuri, cu scoşa, romanele publicate. Totodată am 3 (trei) romane date în lucru pe la edituri diferite. Unul mi s-a promis că o să apară. Când? Cândva, când va veni momentul. Un altul, la altă editură, este la lecturat. De o lună şi jumătate. Asta după ce am aşteptat alte trei luni până să fie momentul să îl trimit. Mai aştept, desigur. Pe ultimul tocmai l-am predat ieri, personal, unui redactor, fireşte, celei de-a treia edituri. Spre surprinderea multora, n-am clacat, în sensul că nu-mi vine să-mi iau câmpii de la toate astea şi nici la scris n-am renunţat - deja îmi tot dă târcoale o altă Poveste. Cu toate că - na! sunt stoic, nu masochist -, îmi mai spun şi eu păsul pe aici. Sper să fiu înţels şi iertat de acest abuz. Cum spune mucalit domnul Florin Lăzărescu, "şi scriitorii e oameni". Deşi observ că e tare greu de crezut.

Moment poetic

Orice om, oricât de serios, trebuie să arate, măcar din când în când, şi ceva simţire. Ei şi uite că se iveşte, mă înţelegi, asemenea moment chiar şi pe acest blog.

Ce mai încolo şi încoace, se apropie primăvara. Se apropie cosmopolitul Valentine's Day, dimpreună cu mândrul Dragobete autohton, curat românesc şi patriotic. Adică, pe alese, pentru toate gusturile. Un fior liric se cuibăreşte în suflete şi predispune la reverii dulci şi tandre, în adierea acestora înjghebându-se idile fulegerătoare.

Există oare momente în an mai propice poeziei? Eu aş spune că nu, mai ales acum, când toate galantarele au într-un colţ inimioare. Inclusiv desupra fleicilor de la măcelărie sau la raionul de mezeluri. (Nu pot să povestesc cât mi-a părut de rău că n-am avut aparatul de fotografiat la mine!)

Aşadar o să postez şi eu aici un sonet scris de un autor cu adevărat uriaş al literaturii române. Iată-l, deci, ofrandă lirică a zilelor ce mintenaş or să năvălească peste noi, cu siropuri, peltele şi candori zaharisite în ipocrizii comerciale de carton:

Sonet brutal

- simbolist-instrumentalist -

Zenitul polichrom se irizează-n spasm,

Şi lungi şi partice cobor din el săgeţi,

Iar eu, citind adânc pe frescuri din pereţi,

Văd conturându-se din alte vremi un basm.

Da! Homo... fui! Da, viaţa mi-e sarcasm!

Sunt toate vechi, nimic nou nu mai poţi să-nveţi!

Când toate intră ca lichidu-n bureţi,

De Calipige n-am de loc entuziasm.

Lucească ochii ei în focuri de smarald,

Pembele varii dungi aştearnă-şi în bibiluri,

Îi curgă lacrime în van de sânge cald!

A! Prea brutală-a fost când m-a metodoxit!

Mă tachinează-n van cu amplele-i profiluri;

Vai! Faunul, răpus de Eros, a murit!

Sonetul, dacă nu ştiţi, îi aparţine lui Ion Luca Caragiale. Adaug acestui poem şi o mirifică şi foarte sugestivă ilustrată pentru Valentine's Day şi Dragobete.

Cred că-i suficient de mare şi de plină de dulceaţă ca să ajungă la toată lumea, da?

Colaboratori şi colaboraţionişti

Acum nici două săptătmâni un cotidian a lansat bomba: "Ioan Groşan a turnat la Securitate". Acuzaţii, invective, luări de atitudine, ba chiar demiterea scriitorului de către şeful lui, un oarecare domn Gregoire-ecrivain, după cum singur se autointitulează ipochimenul care nu face, mă-nţelegi, rabat de la moralitate. Scriitorul a explicat ce şi cum, arătând, înainte de orice, că nu a turnat şi nu a făcut niciun rău nimănui. Lucru necontestat până acum de vreo eventuală victimă. Dar destui puri şi duri au spumegat indignaţi pe forumurile de presă sau pe ici, pe colo, pe vreun blog. Câţiva prieteni i-au luat apărarea, umplându-se şi ei însă de lăturile cu care i-au împroşcat indignaţii. Azi e linişte, iar povestea, deşi nu s-a lămurit, s-a cam stins.

Nu sunt avocatul domnului Groşan şi nu-l cunosc altfel decât prin scrierile sale. În plus, îmi aduc aminte cu câtă nerăbdare aşteptam prin anii '80 apariţia unui nou număr al revistei Ştiinţă şi tehnică, acolo unde dumnealui istorisea cu un umor subversiv aventurile navei Stejeran... Iar pe vremea aceea îţi trebuia curaj nu glumă ca să publici aşa ceva. Curaj pe care mulţi din sacerdoţii moralităţii naţionale de azi sau axiologii de serviciu actuali nu-l manifestau în acele timpuri. Bun, poveşti vechi din care memoria, subiectivă cum e, reţine numai anumite aspecte...

N-o să mă apuc să discut aici despre amuzantele şi atât de româneştile noastre poveşti despre securiştii buni şi colaboratorii lor (adică alor noştri) şi despre securiştii cei răi şi turnătorii aflaţi în solda lor (adică despre ăilalţi). N-are, deocamdată niciun rost, mai ales de când au apărut în ultimul timp până şi mogulii cei buni versus mogulii cei răi.

Totuşi, dincolo de toate ideile-şablon fluturate de tot neamul de inchizitori nu pot să-mi reprim o întrebare simplă. Dar despre actualii intelectuali colaboratori ai puterii cam ce ar fi de zis? Ioan Groşan, anatemizatul de azi, avea 19 ani (!) când, şantajat şi terorizat fiind în armată cu pierderea facultăţii, a semnat odiosul angajament, pe care, cel puţin până acum, omul spune că nici măcar nu l-a respectat, iar după terminarea facultăţii a şi refuzat să-i mai dea în vreun fel curs. Fapt pe care până şi securistul ce-l avea în "exploatare" pe Ioan Groşan îl recunoaşte şi îl consemnează. Iar întreprinderile literare ale scriitorului, ca şi refuzurile sale de colaborare cu odioasa instituţie, ulterioare semnării angajamentului şi terminării facultăţii, mi se par mai degrabă un cert act de temeraritate, nu de laşitate.

Ei bine, pe cei de azi nu i-a terorizat nimeni, nu i-a ameninţat nimeni cu pierderea dreptului la semnătură sau cu puşcăria. Dimpotrivă, ei înşişi s-au oferit, pe undeva chiar supralicitând, doar, doar or prinde pulpana lui Orange-Vodă spre căftănire. Trist e că destui dintre ei au beneficiat pe vremuri şi de zâmbetul înălţător în cinuri al lui Iliescu...

Azi mulţi dintre aceştia ba dau lecţii de moralitate, ba explică cu suficienţă nişte adevăruri de partid şi de stat care n-au corespondent în realitatea noastră, a celorlalţi, a prostimii mai pe şleau spus. O fac însă din funcţii publice, instituţionale, la care au ajuns printr-un servilism politic evident direcţionat, deşi afirmă cu aplomb că sunt independenţi şi mai ales obiectivi. Asta deşi toată lumea vede că sunt sub drapelul portocaliu al idealurilor băsescianiste - un termen care nu-mi aparţine ci este inventat tot de unul dintre ei.

Să fie clar, nu pun niciun moment în discuţie calitatea intelectuală a unora dintre aceşti oameni - cu atât mai mult când au în spate o operă bazată pe lucrări valoroase. Însă încă o dată mă întreb - ca să dau un singur dar ilustrativ exemplu - cam cât de tristă şi de penibilă e trecerea unui asemenea om de la o lucrare de o erudită respiraţie spirituală cum e Ispita Binelui, la oda mai mult decât jenantă pe care i-a înălţat-o Elenei Udrea, la concurenţă întru ridicol cu un Cristian Boureanu, o Raluca Turcan sau un Ioan Oltean?

Asemenea cazuri sunt mult mai multe. Prea multe chiar. Or, din asemenea posturi jenante izvorâte din noul colaboraţionism, o minimă doză de bun-simţ ar impune măcar o tăcere penitentă. În niciun caz zburdălnicii mediatice în care să glosezi pe temele moralei şi să filozofezi în postură de apostol naţional al adevărului. Vorba unui alt personaj celebru: "Asta sună ca dracu!"

Subtilităţi de-ale domnului Umberto Eco

Pentru toţi degustătorii de literatură - care, iată, se vede că sunt tot mai mulţi şi prin cele mai neaşteptate locuri - ofer un fragment din ultimul roman al lui Umberto Eco, adică din Cimitirul din Praga. Am încercat să "decupez" ceva cât mai rotund şi mai edificator. Iată:

Simonini se lăsase recunoscut, aşteptându-se la manifestări cordiale. Însă Gaviali se uitase la el cu o privire dură.

- Ai curajul să mai apari în faţa mea, domnule căpitan? zisese el. Şi, în faţa consternării lui Simonini, reluase: - Mă crezi chiar prost? Am văzut bine, în ziua aia când au venit jandarmii şi au tras asupra noastră, că dumneata i-ai dat lovitura de graţie nefericitului ăluia pe care ni-l trimiseşi ca fiind agentul dumitale. Şi apoi, noi toţi care am supravieţuit, ne-am regăsit pe acelaşi velier în drum spre Cayenne, iar dumneata nu erai acolo. E uşor să-ţi dai seama că doi şi cu doi fac patru. În cincisprezece ani de odihnă la Cayenne devii inteligent: ai născocit complotul nostru, pentru ca apoi să-l denunţi. Trebuie să fie o meserie bănoasă.

- Ei, şi? Vrei să te răzbuni? Ai ajuns un gunoi de om; dacă ipoteza dumitale e bună, poliţia ar trebui să-mi dea ascultare şi-i destul să anunţ pe cine trebuie ca să te întorci la Cayenne.

- Ai milă, căpitane. Anii petrecuţi la Cayenne m-au înţelepţit. Când o faci pe conspiratorul, trebuie să ai în vedere întâlnirea cu un muchard. E ca şi cum te-ai juca de-a hoţii şi vardiştii. Şi apoi, vezi, cineva a spus că, odată cu trecerea timpului, toţi revoluţionarii devin apărători ai tronului şi ai altarului. Eu de tron şi de altar nu mă sinchisesc cine ştie ce, dar consider încheiată etapa marilor idealuri. Cu republica asta, aşa-zisă a treia, nu se mai ştie nici măcar unde ar fi tiranul ce trebuie ucis. Un singur lucru mai ştiu să fac: bombe. Iar faptul că dumneata vii să mă cauţi înseamnă că vrei bombe. Bun, cu condiţia să plăteşti. Vezi unde locuiesc. Mi-ar ajunge să schimb locuinţa şi restaurantul. Pe cine trebuie să trimit la moarte? Ca toţi revoluţionarii de altădată, am devenit un vândut. E o meserie pe care pesemne o cunoşti bine.

- Vreau bombe de la dumneata, Gaviali. Nu ştiu încă de care şi de unde. O să să vorbim la momentul potrivit. Pot să-ţi promit bani, o ştergere cu buretele a trecutului dumitale şi acte noi.

Gaviali se declarase în slujba oricui plăteşte bine, iar Simonini, deocamdată, îi dăduse destui bani ca să supravieţuiască fără să mai adune cârpe cel puţin o lună de zile. Nimic nu-i mai bun decât ocna ca să te facă să asculţi de cel care comandă.

Ce anume trebuia să facă Gaviali îi spusese Hebuterne mai târziu lui Simonini. În decembrie 1893, un anarhist, Auguste Vaillant, pusese un mic dispozitiv exploziv (umplut cu cuie) în camera deputaţilor, strigând: "Moarte burgheziei! Trăiască anarhia!". Un gest simbolic: "Dacă aş fi vrut să ucid, aş fi încărcat bomba cu gloanţe", spusese Vaillant la proces. "bineînţeles că nu pot să mint ca să vă fac plăcerea de a-mi tăia gâtul". Ca să dea un exemplu, gâtul tot i-l tăiaseră. Dar nu asta era problema: serviciile erau îngrijorate că gesturile de felul acesta ar fi putut să pară eroice şi deci să aibă imitatori.

- Există şi maeştri răi, îi explicase Hebuterne lui Simonini, care justifică şi încurajază teroarea şi neliniştea socială, pe când ei stau liniştiţi în cluburile şi restaurantele lor, vorbind despre poezie şi bând şampanie. Uită-te la jurnalistul ăsta de trei parale, Laurent Tailhade (care, pentru că e şi deputat, se bucură de o dublă influenţă asupra opniei publice). A scris despre Vaillant: "Ce contează victimele, dacă gestul a fost frumos?". Pentru stat, cei ca Tailhade sunt mai periculoşi decât cei ca d-alde Vaillant, deoarece lor e mai greu să le tai capul. Trebuie dată o lecţie publică intelectualilor ăstora care nu plătesc niciodată angaralele.

Lecţia trebuia organizată de Simonini şi de Gaviali. La câteva săptămâni după aceea, la Foyot, chiar în colţul unde Tailhade se ducea să-şi ia mesele lui scumpe, explodase o bombă, iar Tailhade îşi pierduse un ochi (Gaviali era cu adevărat un geniu, bomba era concepută în aşa fel încât vicitima nu trebuia să moară, ci trebuia rănită destul de serios).

Ziarele guvenamentale fuseseră pe fază, scriind comentarii sarcastice de tipul: "Ce zici, domnule Tailhade, gestul a fost frumos?". Frumoasă fusese însă lovitura pentru guvern, pentru Gaviali şi pentru Simonini. Iar Tailhade, pe lângă un ochi, îşi pierduse şi reputaţia.

Cel mai satisfăcut era Gaviali, iar Simonini se gândea că era frumos să redai viaţa şi încrederea cuiva care le pierduse din cauza potrivnicilor nefericite ale sorţii.

Interesant şi demn de reflecţie, nu? În fond, tot Eco a scris şi un tratat numit Limitele interpretării...

Ghici cine ni se uită peste umăr

Există bloggeri - inclusiv printre cei ce ţin jurnale cu evident caracter literar - care nu-şi ascund adversitatea faţă de actuala putere politică din România. Mai clar, sunt sătui până peste cap de Băsescu, de camarila şi de guvernul lui. În fond, încă trăim - nu-i aşa? - într-o ţară liberă şi fiecare îşi poate exprima simpatiile sau opoziţia faţă de oricine. Cu atât mai mult cu cât o face la vedere, pe propriul lui blog. Adică, pentru ca să fiu mai explicit, fără ca activitatea lor să fie una de natură conspirativă, una care să pună la cale ceva ameninţător şi ascuns la adresa ţărişoarei noastre.

Cu toate astea, iată că Serviciul de Telecomunicaţii Speciale stă cu ochiul său vigilent - timpanul e atent probabil la telefoanele oricui are Marele Şef chef (şi are din ce în ce mai multe chefuri de-astea - aţintit pe postările lui Micawber sau ale poetului Radu Vâncu. Asta din ce ştiu eu, evident. Activitatea respectivului serviciu în privinţa blogurilor o fi mult mai vastă. De menţionat însă şi interesantul amănunt că RaduVâncu nu scrie pur şi simplu nimic în contra guvernului şi a tătucului acestuia, şi îşi vede doar de ale lui, iar întreprinderea STS-ului e cu atât mai ciudată. Sigur, la o adică, şi poziţia poetului faţă de aşa-numitul caz Groşan o privi tot intersul securităţii naţionale.

E un lucru lăudabil că unii din angajaţii respectivului organ şi-or fi găsit peste noapte o pasiune pentru literatură. Numai că pasiunea asta se cultivă şi se exersează individual şi în particular, nu ca sarcină de serviciu informativ de pe urma căreia îţi mai iei şi un salariu frumuşel. Unul plătit, dacă ne gândim bine, tot din banii noştri. Bani care se dovedeşte că şi aici sunt aruncaţi absolut aiurea. Demn de semnalat e şi faptul - cât se poate de public - că STS-ul a primit fonduri suplimentate cu aproape 15 procente faţă de anul trecut. Asta în timp ce guvernanţii fac o economie la sânge pe seama restului societăţii, hăcuind de-a dreptul bugetele învăţământului sau ale sănătăţii. De ce? N-ar fi exclus să aflăm - peste ani şi ani, desigur, după ce reformatorii actuali n-or mai fi la putere - că s-a înfiinţat o nouă divizie în cadrul STS-ului şi anume cea de urmărire a blogurilor duşmănoase, care răspândesc malversaţiuni pe seama Paritidului, Statului şi a minunatului lor Cârmaci.

Mulţi vor da probabil din umeri în faţa acestei postări, zicându-şi: "Ce-mi pasă mie? Chestia asta nu mă priveşte câtuşi de puţin. Dacă STS-ul o proceda aşa, o şti el mai bine de ce o face-o."

Păi, nu? În fond, pe la noi toate-s bune, în general. Sigur, mai sunt şi unele necazuri din cauza crizei mondiale, atâta tot. Iar undeva, sunt doar nişte cetăţeni de bine care ni se uită atent şi încruntat peste umăr. Nu de alta, dar să nu scriem ceva greşit.

Altminteri, slavă Domnlui, încă nu avem un CNA care să ne supervizeze blogurile. Deocamdată...