O poveste veche

Având în vedere interesul cu care a fost primită Poveste cu un pictor, iată acum o alta, cam de aceeaşi factură. E îngrozitor de lungă pentru a fi postată pe un blog, dar am riscat punând-o şi pe aceasta aici. Dacă cititorii s-or plictisi, promit să nu recidivez... prea curând. Evident, să nu recidivez în felul acesta, că altfel sunt mare meşter în a greşi în fel şi chip.

Îmi permit un mic avertisment: povestea mea e o încercare de a privi dintr-un alt unghi o legendă veche, cunoscută cam de toată lumea. Eu însă am consemnat o mărturie a cuiva care aruncă o cu totul şi cu totul altă lumină asupra acelor întâmplări şi eroi...

O poveste veche

Eu sînt fratele vitreg al lui Narcis. Bineînţeles că sînt fratele lui cel urît. Cînd aveam musafiri pe la noi pe acasă, taică-meu, tot vitreg, normal, Cephissus îmi zicea rîzînd gros:

“Măi, Agogeus, ia mai du-te tu şi te joacă, tată! Da’ ştii tu, pe undeva mai depărtişor, aşa. Să nu care cumva să te vadă vreun oaspete, că ne strici imaginea şi după aia o să ţi-o stric şi eu ţie. Iar de întors, să te întorci cînd ţi-om da noi de ştire, da?”

“Şi dacă nu mă chemaţi pînă se lasă noaptea, unde dorm?”

“Ei, unde! În Labirint, normal. Găseşti tu o cameră în tot palatu’ ăla. Las că te descurci tu!”, mă încuraja el.

Cum zaiafeturile lor ţineau pînă-n zori, trebuia să-i ascult povaţa. La început, nu mi-a venit deloc la îndemînă să mă culc acolo. Toată lumea ştia că în uriaşul edificiu sălăşuişte Minotaurul. Iar despre el umblau cele mai teribile şi mai înspăimîntîătoare vorbe. Că ar fi fost urît, nu era ceva să mă sperie. Dar cică ar fi fost şi nemaipomenit de rău şi pus numai scandal. De multe ori m-am gîndit că în cazul în care m-oi întîlni cu el, dacă aş scăpa doar cu o chelfăneală, ar trebui să zic mersi. Însă nu prea aveam de ales. Şi Cephissus avea o mînă nemaipomenit de grea, ceva de speriat. Dacă îi încălcam porunca, sigur o păţeam. Aşa, înnoptînd acolo, mai aveam o şansă.

În timpul unor sărbători, trecuse noaptea, trecuse şi prînzul celei de-a doua zile, şi tot nu venise nimeni să mă cheme. Nici măcar vreo slujnică cu ceva merinde nu trimiseseră. Probabil, de atîta veselie şi petrecere, uitaseră de tot de mine. Am mîncat eu cîteva portocale şi măsline de prin livezi, dar parcă tot nu mi se ostoise cum se cuvine foamea. Venise apoi înserarea şi o răcoare destul de pătrunzătoare se lăsase peste tot Cnossosul. Oftînd, pe jumătate flămînd şi cam rebegit, m-am dus să-mi caut un culcuş în vechiul palat. În camerele exterioare era destul de frig. Am pătruns mai spre interior. Mai mult pe dibuite, fiindcă nu îndrăzneam să aprind vreo făclie şi să-mi luminez drumul. În cele din urmă, m-am oprit într-un loc ce mi se părea mai călduţ şi uscat. Nici n-am apucat să mă întind bine că l-am şi auzit. Mi se făcuse o frică, mamă, mamă! Nici să respir nu mai îndrăzneam. Curînd, pe lîngă zgomotul făcut de paşii lui apăsaţi, am văzut pîlpîind o lumină. Era din ce în ce mai aproape. Cînd l-am simţit că-i chiar în dreptul uşii, începusem deja să dîrdîi cu ochii strînşi de groază. Nici n-aveam curajul să-l privesc. Mi-a zis cu o voce puternică şi zeflemitoare, sprijinindu-se cu o mînă de marginea din marmură a intrării:

„Ia te uită! Am un musafir.”

M-am uitat cu precauţie la el. Era un ditamai zdrahonul. Amuţisem şi nu-mi mai puteam lua ochii de la dînsul. Parcă eram hipnotizat şi nu mai reuşeam să ies deloc din starea aceea.

„Văd că şi tu eşti la fel de înspăimîntat ca şi ceilalţi. Cei cu care am mai avut plăcerea să mă mai întîlnesc. Mda...”, făcu el posomorît. Întrebă curios:

„Pe tine cum te cheamă?” Dădu din umeri, în chip de neaşteptată scuză: „Pe mine e de prisos să mă prezint. După faţa ta înţeleg că m-ai recunoscut. Sînt, din păcate, mult prea faimos.”

„Eu sînt Agogeus. Fiul vitreg al lui Cephissus şi fratele cel urît al lui Narcis.”

A început să rîdă:

„Frumoasă prezentare! Zi aşa? Fiul vitreg al lui Cephissus şi fratele urît al lui Narcis! Niciuna dintre ipostaze nu-i tocmai o situaţie de invidiat. Şi? Ce cauţi pe-aici? Te-au gonit ai tăi de acasă?”

„Păi, aşa fac de fiecare dată cînd avem musafiri. S-a lăsat frig şi m-am adăpostit şi eu aici. N-am vrut cîtuşi de puţin să te deranjez cu ceva. Nici nu mă gîndeam că o să te întîlnesc...”

„Sînt convins. Nu-ţi mai cere scuze degeaba. Dar ia stai! Mîine cum te întorci acasă? Cum ieşi de aici?”

„Ei, mă descurc eu. Nu asta-i problema.”

„Nu-i asta problema?!”, se uimi el. „Chiar aşa?” Stătu cîteva clipe să cumpănească şi zise scurt: „Arată-mi!”

Îmi întinse torţa. Am luat-o şi am mers pe drumul pe care venisem. În cîteva minute am fost la marea poartă dinspre nord. Adulmecă tăcut aerul şi privi, vădit încîntat siluetele întunecate ale chiparoşilor ce se profilau în depărtare, sub clarul de lună. Întrebă cu un freamăt interior care îi răzbătea în glas:

„Dincolo de livezile acelea e oraşul?”

„Da. Acolo e Cnossosul şi mai încolo e portul şi marea.”

„Portul şi marea...” repetă el cu încîntare. Apoi se uită chiar în ochii mei şi-mi zise cu o hotărîre pătimaşă: „Agogeus, trebuie neapărat să le văd!”

În clipa aceea am realizat că indiferent de ce argumente i-aş fi adus, dorinţa lui era atît de mare că nu ar fi ţinut seama de vreo obiecţie, oricît de întemeiată ar fi fost ea. Parcă mi-ar fi auzit gîndurile:

„Fii liniştit! Sînt sărbătorile lui Dionysos şi cine ne-ar vedea o să creadă că faţa mi-e acoperită de o mască. Să mergem, deci!”

„Fie, cum voieşti!”, am răspuns şi am pornit la drum.

Am străbătut oraşul peste care pluteau zgomotele petrecerilor, cîntece şi rîsete. Cînd şi cînd ne mai întîlneam cu cîte un grup, dar oamenii erau veseli şi nu ne acordau vreo atenţie. Curînd am ajuns în port.

Se opri extaziat admirînd docurile, dar mai ales corăbiile. Le cercetă pe fiecare în parte în cea mai deplină tăcere. Pînă la urmă, ne-am pomenit în marginea dinspre est a golfului ce adăpostea navele de război. Un pic mai în dreapta se ridica un gorgan. De acolo marea se vedea în toată splendoarea şi măreţia sa. Urcă grabnic pînă pe înălţimea aceea. Eu abia mai puteam să mă ţin după el. Cînd l-am ajuns din urmă, i-am văzut ochii aţintiţi spre larg. Şi nu, nu mă înşelam absolut deloc. Poate că nimeni nu o să mă creadă, dar jur că erau plini de lacrimi! Iar el a stat mult, mult timp aşa, nemişcat şi mut. N-am îndrăznit să-l tulbur în vreun fel.

Abia după ce soarele a răsărit, iar el îi urmărise fascinat apariţia, ne-am urnit şi noi. Atunci mi-a zis încetişor şi îngîndurat:

„Mulţumesc, băiete! Mulţumesc mult!”

Ne-am întors la palat. L-am condus fără ezitare pînă în camera unde ne întîlnisem. După aceea l-am întrebat:

„De aici, încotro?”

Rîse încurcat:

„Sincer să fiu, nu ştiu. A fost o întîmplare că am ajuns pînă în odaia asta. Sînt o sumedenie de culoare şi de săli. Nu le ştiu planul. Deşi, blestemat să fie, l-am căutat de cînd mă ştiu. Dar de aflat secretul, nu i l-am aflat niciodată. Dedalus s-a arătat foarte iscusit şi i-a îndeplinit dorinţa lui Minos întocmai. Nu cunosc decît drumul pînă la cea de-a doua mare curte interioară. În locul acela trimişii regelui îmi lasă cele de trebuinţă...”

„Cele de trebuinţă?”, m-am pomenit că mă întreb cu glas tare, regretîndu-mi imediat cuvintele ce-mi zburaseră cu atîta nesăbuinţă.

Se uită la mine lung, dînd din cap cu subînţeles şi cu amărăciune:

„Da, prietene. Cele de trebuinţă. Mîncare, vin, scrieri de tot felul, ba, acum nişte ani buni, şi un joc de şah. Eşti cam uimit, nu? Zvonurile spun că îmi sînt aduse şapte fecioare şi şapte flăcăi în fiecare an. Cu aceştia m-aş hrăni, chipurile.” Strînse pumnii uriaşi, scrîşnind: „Ce prostie! Ce minciună!”

Se linişti însă repede. Continuă pe un ton potolit:

„Aşa ţi s-a spus şi ţie, nu?”

„Mda... Cam aşa”, am recunoscut eu şovăielnic.

„Toată lumea din oraş, din Creta şi din întreaga Eladă crede asta, aşa-i?”

„Da. Oamenii regelui au spus-o. Nimeni nu se îndoieşte.”

„Nimeni? Chiar nimeni?”

„Nimeni.”

După cîteva clipe de tăcere mă întrebă, fixîndu-mă cu atenţie:

„Dar tu, Agogeus, tu ce crezi?”

Am oftat şi am zis:

„Pînă azi-noapte şi eu credeam poveştile astea. Dar acum îmi dau seama pănă şi eu că sînt doar simple născociri. Unele ale căror rosturi nu prea le pătrund.” Am recunoscut: „De fapt, la drept vorbind, nu le înţeleg chiar deloc.”

Păru să nu acorde atenţie ultimelor mele două fraze:

„De ce ai zis pînă şi eu?”

Am stat cîteva clipe pe gînduri. Ce puteam să-i răspund? Am dat din umeri şi am spus:

„Păi, aş zice că nu-s tocmai un tip născut cu stea în frunte şi nici vreo calitate mai deosebită nu am.”

El surîse:

„Chiar crezi ce spui!”

Era rîndul meu să mă uit uimit la el şi să tac. Explică imediat:

„N-ai nicio calitate? E clar că te înşeli. Ba încă foarte tare.”

„Cum aşa?”, m-am repezit iarăşi.

„Cum aşa? Ia uită-te în jurul tău! Ce vezi?”

„Ce să văd? Zidurile, podeaua şi tavanul.”

Aprobă surîzînd, apoi urmă:

„Exact. De jur-împrejurul nostru e Labirintul. Tu ai fost singurul om care a fost capabil să mă scoată de aici. Singurul!”

Zîmbetul şi vorbele lui răspîndiră în sufletul meu o căldură pe care nu o mai încercasem niciodată. Parcă şi eu mă vedeam acum cu alţi ochi.

Mă bătu uşurel pe spate:

„Adevărul e că de cele mai multe ori, talentul pe care-l avem ni se pare atît de firesc încît nici măcar nu-l observăm. În schimb, ne sar în ochi darurile pe care le-au primit ceilalţi, cu toate că unele dintre ele sînt de multe ori cu mult mai lipsite de importanţă.” Surîsul lui se accentuă: „Sînt sigur că ţi-ai dorit de multe ori să fi fost măcar pe sfert pe cît de frumos e Narcis...”

„Ei, cine nu şi-ar dori!”, am făcut eu iute. „Gîndeşte-te că toate fetele şi femeile îl adoră. Spre el se îndreaptă atîta şi atîta dragoste!”

„Da? Iar el ce face cu toată această iubire? Nimic altceva decît să o irosească.”

„Aşa e voia zeilor”, am încercat o concluzie.

„Nu, nu, nu!”, mă contrazise Minotaurul. „Mai înainte de toate, aşa e voia lui.” Ridică arătătorul pentru a-şi sublinia spusele: „Aceea-i doar cea mai la îndemînă dintre scuze.”

Se ridică de pe lespedea de piatră pe care şezuse pînă atunci şi îmi înmînă din nou făclia:

„Acum să mergem! Condu-mă tu, oaspetele meu, în propria mea casă. Ce paradox, nu? Iată, Agogeus, că tu eşti mai îndreptăţit să o faci decît mine.”

Am şovăit:

„Crezi că o să izbutesc?”

„Sînt convins. Oricum, de la un anumit punct încolo o să pot să te ajut şi eu. Cunosc totuşi o zonă destul de întinsă din acest palat.”

Adevărul e că nici n-am prea bijbîit cine ştie ce. Am ajuns destul de repede în curtea interioară cea mare. Era largă şi frumoasă. Se aflau şi cîţiva copaci acolo precum şi multe, multe flori. În camerele din jur, pe pereţi erau pictate cu cu forţă sau cu delicateţe o mulţime de fresce. Chiar locuitorul Labirintului le făcuse, iar mie mi se păreau încîntătoare.

Mă pofti la masă şi trebuie să spun că am avut parte de un ospăţ straşnic. La sfîrşitul acestuia mă întrebă:

„Ştii să joci şah?”

Am recunoscut că habar nu aveam. Aduse o cutie elegantă din lemn ale cărei feţe principale erau împărţite în pătrate albe şi negre, din sidef şi abanos. Spuse simplu:

„Atunci am să te învăţ eu. E un joc minunat.”

Aveam să constat că are dreptate. Nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Înainte de a apune soarele a trebuit să plec. Şi îmi părea sincer rău. Mi-a întins mîna:

„Îţi mulţumesc, Agogeus! A fost de departe cea mai frumoasă zi din viaţa mea!” Făcu o mică pauză, după care zise: „Acum, că ai învăţat drumul, te aştept să mai treci oricînd vei dori.”

Aşa a început prietenia noastră.

Cum nimeni nu mă prea băga în seamă, nici ai mei, nici puştimea din împrejurimile casei, îmi făceam mai mult veacul în Labirint. Încet, încet, mintea mea devenea parcă mai pătrunzătoare, iar inima mea se umplea de tot felul de comori.

Cu toate acestea nu m-am putut opri să nu-l întreb, la cîteva săptămîni după ce ne cunoscuserăm:

„Ai zis atunci, cînd ne-am întîlnit prima oară, că arăt la fel de înspăimîntat ca şi ceilalţi oameni pe care i-ai mai văzut prin palat. Ce s-a întîmplat cu ei?”

A oftat şi figura lui, altminteri destul de greu de citit pentru ceilalţi, s-a întristat. Nu ştiu cum se făcea, dar eu unul reuşisem încă din primele clipe, fără niciun efort, să-i înţeleg mimica şi trăirile care o generau. Poate că şi acesta era unul dintre talentele mele, mai mult sau mai puţin ascunse, pe care el însă le întrezărea cu claritate.

După cîteva clipe de gîndire, mi-a spus:

„Se speriau. Se speriau îngrozitor şi fugeau. Primul om pe care l-am văzut în viaţa mea – pe atunci eram încă un copil – a fost un bătrîn. Aspectul meu l-a înfricoşat atît de tare, încît bietul de el nu a mai apucat să facă decît cîţiva paşi şi s-a prăbuşit, răpus de un atac de inimă. Iar asta s-a întîmplat cînd tocmai reuşisem să-l prind, alergînd după el. Nu voiam să-i fac nici cel mai mic rău. Doream doar să-i vorbesc. Groaza l-a răpus însă mai înainte de a schimba cu el măcar un cuvînt. De atunci m-am jurat că nu voi mai alerga niciodată după nimeni. Da... Numai că toţi aceia ce se întîmplau pe aici se speriau la fel. Fugeau şi rătăceau la nesfîrşit prin palatul ăsta, pierzîndu-şi minţile şi mai apoi viaţa în vreunul din ungherele Labirintului.

Uneori, cînd căutam cu furie să găsesc o ieşire, dădeam peste trupurile lor lipsite de viaţă. Nu puteam să mai fac nimic pentru ei. În schimb, probabil că dispariţiile lor alimentau legenda fiarei sîngeroase aflate dincolo de porţile acestui edificiu monstruos.”

„Oamenii se tem de ceea ce nu cunosc.”

S-a uitat lung la mine, dar m-a aprobat:

„Da. Ai dreptate. Iar cînd necunoscutul e învăluit în poveşti care mai de care mai oribile, teama asta se transformă în repulsie. Dacă nu chiar în ură. Un alt zid, poate cu mult mai solid decît cele de care sîntem înconjuraţi. Acum poate că înţelegi mai bine scopul zvonurilor lansate de Minos.”

„Îmi închipui că da. Probabil că regele nostru şi-ar argumenta înverşunările ce te vizează ca fiind raţiuni politice de stat.”

„Cu siguranţă. De altfel, eu însumi am fost conceput tot din raţiuni de stat. Maică-mea, Pasiphae, cea pe care n-am văzut-o niciodată, s-a iubit cu taurul alb trimis de Poseidon să pustiască Creta. Iar acesta şi-a uitat după aceea de misiunea ce-i fusese încredinţată de zeul mărilor, cruţînd insula. Apoi, tot din raţiuni de stat i-a dăruit regelui pe cei trei fraţi ai mei: Androgeos, Phaidra şi Ariadne. Doar nu degeaba e sora lui Circe, nu? Da, da... După cum vezi, toate s-au întîmplat numai din raţiuni de stat”, făcu el cu un zîmbet amar.

„Poate că mai există şi anumite mustrări de conştiinţă. Bănuiesc că Pasiphae a aranjat să ţi se trimită aici toate cele necesare unui trai îndestulat, inclusiv cărţile şi jocul acesta.”

„Da. Ea a făcut-o. Numai că, judecînd după scrisorile reci dar pline de poveţe pe care mi le-a mai trimis în răstimpuri, nu vreun sentiment de dragoste maternă a animat-o ci alte calcule. În sfîrşit! Să lăsăm toate astea! Mai bine fii atent că ţi-ai lăsat de izbelişte turnul”, încheie el abrupt discuţia pe această temă.

Am înţeles că subiectul nu-i făcea nicio plăcere. În fond, cui i-ar fi plăcut?

Anii s-au scurs pe nesimţite. Datorită Minotaurului au fost unii frumoşi şi roditori pentru mine. Dacă n-ar fi fost el, sînt sigur că aş fi fost cu mult mai neştiutor şi mai searbăd ca om. Mulţumită lui m-am nărăvit şi eu la scrierile înţelepţilor, la piesele de teatru, la poezie, la artă şi mi s-a deschis pofta de a cunoaşte cît mai mult. Poftă care nu putea decît să se împletească cu dorinţa mea secretă de a umbla şi eu prin lume asemeni lui Ulysse. Dorinţă care şi ea, la rîndul ei, fusese alimentată cu temeinicie şi subtilitate tot de amfitrionul meu din Labirint.

Tocmai trecusem de pragul tulbure şi mişcător al adolescenţei, cînd m-am îndrăgostit. Eram cît se poate de conştient că făceam o prostie, dar nu m-am putut sustrge în vreun fel acestui sentiment. Da, o iubeam pe dulcea Echo. Însă ea – evident! – nu avea ochi decît pentru Narcis. Iar fratele meu era – tot ca de obicei – orb şi nepăsător la dragostea ei. Ba mai mult, îşi rîdea de beteşugul ei de a repeta doar ultimul cuvînt, aşa cum o blestemase etern geloasa Hera. Mie nu-mi rămînea decît suferinţa. Una pe care mi-o mai obloja bunul meu prieten cu vorbele lui cumpănite. Atunci cînd biata mea nimfă şi-a pierdut minţile pentru netrebnicul meu frate, la sfatul Minotaurului, am luat calea mării, înfrînîndu-mă din răsputeri mînia şi durerea.

Aproape unsprezece ani am hălăduit prin întreaga Mediterană, ba chiar şi dincolo de Dardanele. Am cunoscut tot felul de oameni şi tot soiul de seminţii. Fiecare cu obiceiurile, credinţele şi zeii lor. Am ajuns să văd deşerturile nesfîrşite ale Libiei, munţii cei falnici, cu păduri de nepătruns ai Caucazului, Coloanele lui Hercule, iar dincolo de ele Marele Ocean, precum şi templele sau fabuloasele cetăţi ale Egiptului ori ale Mesopotamiei.

În al treilea an al periplului meu am aflat despre faptul că Narcis fusese răpus de propria-i frumuseţe, cea care făcuse atîta şi atîta rău. Nemesis îşi împlinise datoria, iar inima mea se simţi despovărată de o ură care dospise prea mult în adîncul meu.

Poate că nici după toţi acei ani de peregrinări nu m-aş fi întors în Creta dacă n-aş fi auzit în Paros un zvon ce m-a umplut de îngrijorare. Un căpitan de vas din Corint mi l-a destăinuit. Îl cunoşteam. Cîndva, pe la începuturile mele în ale marinăriei fusesem chiar sub comanda lui. Era un bărbat iscusit, cu multe relaţii şi cu judecată. Nu aveam niciun motiv să nu-l cred. Corintinianul mi-a spus o mulţime de lucruri, iar eu le-am pus cap la cap, înţelegînd prea bine ce se punea la cale:

Bătrînul Minos privea cu îngrijorare către tînăra cetate a Atenei. O nouă putere părea să se ridice în Elada. Regatul Cretei nu prea mai avea de ales. Trebuia să o înfrunte sau să şi-o facă aliată. Două săbii nu încap în aceeaşi teacă. Mintea întortocheată şi întunecată a bătrînului monarh urzi o cale de a împleti destinele celor două state.

Trimise un om de încredere de-al lui pentru a plăti un oracol care să facă o profeţie mincinoasă. Aceasta spunea că dacă atenienii nu vor da, tot la nouă ani, un tribut de şapte perechi de tineri drept jertfă Minotaurului, întreaga cîmpie a Atticii va fi pîrjoliotă de o secetă cumplită, iar armatele cretane vor sosi cu puzderie de corăbii, pustiind cetatea şi împrejurimile. Auzind o asemenea grozăvie, toţi fiii Atenei ce puteau purta o armă făcură sfat. Printre ei se găsea şi un bărbat care visa să-i calce lui Herakles pe urme. Deja concetăţenii lui îl priveau cu respect. El fusese acela ce-l ucisese pe tîlharul gigant Prokrustes, prinsese taurul turbat de la Marathon şi-l jertfise mai apoi lui Apollo. Era fiul regelui Aigeas şi se numea Theseus. Chipeş, şiret, bun de gură, dar viteaz, acesta propuse adunării să fie trimis laolaltă cu cei sortiţi pieirii, legîndu-se în faţa tuturor că el va omorî bestia cea sîngeroasă. Astfel profeţia avea să nu se mai împlinească şi ameninţările unui viitor sumbru să dispară. Soluţia lui temerară fu primită cu bucurie, iar el aclamat.

Tînărul erou urma să sosească în curînd la Cnossos. Minos vedea cum plasa lui de păianjen capătă din ce în ce mai multă consistenţă. Miza pe relaţia care se va înfiripa între fiica lui Ariadne şi atenian, căsătoria acestora fiind puntea de legătură prin care noua alianţă va fi consfiinţită. Planul său se închidea într-un cerc perfect. Minotaurul urma să plătească cu viaţa preţul acestui plan. Dar cui îi păsa de un monstru?

Seara mi-am adunat echipajul, iar în zorii următoarei zile, după ce am aflat despre toate acestea, am pornit în graba cea mai mare spre Creta. De cîţiva ani aveam corabia mea. Nu mai depindeam de nimeni.

Cei opt marinari ai mei nu au cîrtit în faţa deciziei pe care o luasem şi şi-au dat toată silinţa. În mod normal, în cel mult două zile trebuia să ajung în portul capitalei cretane. În mod normal...

Abia ce trecusem de insula Thira, cînd o furtună cumplită s-a izvodit, parcă din senin. Două zile şi două nopţi ne-am luptat cu furia ei. Am fost bucuroşi cu toţii că am scăpat cu viaţă din acea încercare. Numai că stihiile ne purtaseră mult spre est, abătîndu-ne de la cursul nostru iniţial. Cu toate strădaniile noastre, nu am putut ajunge mai repede de alte două zile în Cnossos.

Imediat ce am păşit pe ţărmul regatului minoic mi-am dat seama că ajunsesem prea tîrziu. Nenorocirea se produsese deja. Lumea sărbătorea uciderea Minotaurului. Oamenii se întreceau să povestească cum se întorsese fălos Theseus arătînd mulţimii trofeul însîngerat, cu Ariadne călărind mîndră alături, în ovaţiile entuziaste ale gloatei mereu neştiutoare.

Tot oraşul cînta şi petrecea, numai eu aveam sufletul ars de durere. Am intrat în Labirint şi am făcut un rug pentru prietenul meu, într-o ultimă îndatorire pe care o aveam faţă de el. Eram singur şi singur am făcut toate cele cuvenite. O săptămînă întreagă am bîntuit printre zidurile palatului şi printre amintirile dragi. După care am plecat fără să mai arunc nicio privire în urmă.

Înaintea mea părăsiseră insula Theseus cu Ariadne. Minos îşi freca pe atunci mîinile de bucurie, deşi aparent era întristat de moartea fiului său vitreg. De fapt jubila. Toate uneltirile sale se împliniseră, iar marea alianţă se prefigura trandafirie între cele două puteri ale Eladei.

Numai că fluşturaticul şi presupusul său viitor ginere îşi părăsi iubita în Naxos, continuîndu-şi drumul spre cetatea de baştină în căutarea altor aventuri şi a altor femei cărora să le frîngă inima. Aşa ceva nu-i trecuse prin cap monarhului cretan care vedea cum întreaga lui lucrare se dusese de rîpă doar fiindcă depinsese de toanele unui aventurier la fel de nesăbuit ca şi Narcis odinioară. Lui Minos nu-i mai rămăsese decît să spumege de furie, cerîndu-le socoteală zeilor. Ei, da! Nemesis îşi făcuse din nou datoria.

Alţi treizeci şi mai bine de ani am umblat pe mări. Mă întorceam în fiecare an în Cnossos şi cinsteam în Labirint memoria prietenului meu. Nimeni nu pătrundea pînă în apartamentele şi grădinile interioare. Eu eram singurul oaspete şi totodată singurul stăpîn al acelor locuri.

N-am să vorbesc aici despre cealaltă parte a vieţii mele. Cea în care am întîlnit din nou iubirea şi am învăţat iarăşi să visez. Am fost şi eu fericit atîţia şi atîţia ani. Cu adevărat fericit, dar timpul sau depărtările mi i-au răpit rînd pe rînd pe toţi cei dragi.

De la ultima şi cea mai tristă despărţire am pribegit prin viaţă alţi doi ani. În cele din urmă am ajuns din nou aici, în Labirint. O zi întreagă am ascultat doar tăcerea şi nu-mi mai doream nimic. Aveam senzaţia că trăisem mult, prea mult, îngrozitor de mult. Simţeam că nu mai am niciun rost şi că de acum încolo timpul nu mai este nimic altceva decît o povară. Aveam prea multe amintiri şi nicio speranţă.

M-am hotărît să renunţ la hrană şi să umblu cît mai mult prin imensitatea vastului edificiu, căutînd să epuizez forţa vitală care nu voia să mă părăsească. Trebuia să ajut cumva Moartea. Trebuia să mă desprind de aici şi să mă reîntîlnesc cu femeia iubită şi cu toţi ai mei de care îmi era atît de dor.

La capătul celei de-a treia zile de cînd luasem acea decizie, am auzit însă un plînset de copil. M-am dus într-acolo şi am găsit un puşti, şase, şapte ani să fi avut, care scîncea cu şoldul zdrobit.

L-am dus în apartamentul central, i-am curăţat rana, i-am potrivit oasele şi i-am făurit un soi de centură din argint care să-i ţină şoldul în poziţia corectă, acoperindu-i plaga. Învăţasem asta de la un mag din Orient, în timpul peregrinărilor mele.

Două săptămîni l-am vegheat, rugîndu-mă zeilor să-mi ia mie viaţa, cruţînd-o în schimb pe a micuţului. Avea febră şi era mai mult inconştient. În a treia săptămînă a început să-şi revină. Primele vorbe ale lui au fost următoarele:

„Te rog, te rog frumos să nu mă alungi şi tu!”

Avea ochii mari, frumoşi şi curaţi aşa cum îi au de fapt toţi copiii. Dar în ei era o suferinţă ca de om ce cunoscuse deja asprimile vieţii. Am tresărit, auzindu-i glasul subţirel. Am înţeles deodată că mă grăbisem şi că încă mai aveam o mulţime de făcut. I-am zis, aşadar, cu cîtă blîndeţe am putut:

„Fii liniştit! N-o să te alunge nimeni de aici.”

S-a uitat atent la mine, apoi a privit la fel de curios în jur. A şoptit uimit:

„Bine, dar sînt într-un palat!”

„Aşa-i, băiete. Eşti într-adevăr într-un palat.”

M-a fixat cu sprîncenele ridicate:

„Atunci, tu eşti regele care stă aici?”

Am zîmbit dinaintea naivităţii lui:

„Nu, nu sînt regele. Am fost însă cel mai bun prieten al fiului unui rege care a locuit aici şi pentru care a fost construit tot acest palat.”

A dat din cap tăcut. Remarcasem că avea un accent care dovedea că nu e de prin partea locului, aşa că l-am întrebat:

„De unde eşti?”

„Din Samos.”

Nu l-am chestionat cum se făcuse de ajunsese în Creta. Avea el să mi-o spună mai tîrziu. În schimb m-am prezentat:

„Eu sînt Agogeus. Pe tine cum te cheamă?”

A zis cu timiditate, dînd din umeri parcă a scuză:

„Oamenii îmi spuneau Pythagoras... Ştii, acolo, pe insula din care am venit. Pythagoras, da...”

„E un nume frumos”, l-am încurajat.

„Da? Chiar crezi?”, m-a întrebat.

„Sigur.”

„Mulţumesc. N-am ştiut pînă acum”, a spus el cu o candoare dezarmantă. După care privirile lui au continuat să cerceteze coloanele roşii cu capiteluri aurite, frescele şi terasa care se zăreau prin uşa deschisă. Zise încetişor:

„Pare un palat foarte mare...”

„Este un palat foarte mare. E atît de mare încît oamenii pot să se rătăcească prin el şi să nu mai găsească ieşirea niciodată. Dar în acelaşi timp e frumos şi în el se află multe lucruri extraordinare. Chiar dacă-i atît de vast tu n-o să ai de ce să te temi. N-o să te rătăceşti niciodată prin el fiindcă eu o să ţi-l arăt în întregime, cu nenumăratele lui taine şi comori lui. Sînt convins că o să-ţi placă foarte mult.”

„O să mă înveţi totul despre el?”, întrebă el încîntat, dar începînd să fie covîrşit de efortul pe care-l făcuse. Totuşi, două săptămîni întregi fusese la graniţa dintre viaţă şi moarte.

„Da, o să te învăţ tot ce ştiu eu despre el. Promit!”

Dădu uşor din cap. Ceva între mulţumire şi aprobare. Reuşi să mai întrebe, pe jumătate aţipit:

„Şi cum îl ceheamă? Cum îl cheamă pe palat, adică? Trebuie şi el să aibă un nume, nu?”

„Aşa e. Se numeşte Labirint.”

„Labirint...”, repetă el şi adormi surîzînd.