joi, 21 octombrie 2010

D' ale Parlamentului românesc într-o seară mai lungă decât veacul

Ce s-a întâmplat în Parlamentul României, în seara din 19 octombrie, poate fi privit din două unghiuri de vedere. Unul comic, dar totodată şi dintr-unul profund tragic.
Ce s-a petrecut de fapt?
S-au votat la iuţeală 70 de legi. Interesant e însă cum s-a votat. Am aflat astfel că PDL-iştii, cei de la putere adică, partidul prezidenţial, au o anumită cutumă, după cum foarte elegant s-au exprimat. Dumnealor au un lider de grup care, pentru mai multă rigoare şi pentru un plus de disciplină (!), le arată cu degeţelul celorlalţi cum să voteze. Probabil pentru ca nu cumva, luaţi cu afacerile de famiglie, cu para-ndărturile, să nu se aiurească de tot cu prostiile alea de legi ce trebuie date fraierilor. Câţiva parlamentari de-ai lor au explicat la televizor, mimând gestul, că policarul ridicat înseamnă că legea trebuie votată, iar dacă degetuţul e îndreptat în jos, legea trebuie respinsă, onorabilii dând vot negativ. (Ce trăiri de împărat roman decizând viaţa sau moartea în Colosseum o avea domnul Toader, când exersează pentru a doua zi gestul suprem, privindu-se în oglinda dormitorului conjugal, îmbrăcat în pijama. Scufie de noapte o avea, ori nu-i e frică de curent?)
În timpul şedinţei din 19 octombrie, ca de obicei în asemenea ocazii, parlamentarii băsescieni au stat cu ochii pe liderul lor, stimabilul Mircea-Nicu Toader, şi au reacţionat la gesturile acestuia, exact ca pudelii de la circ, la semnul dresorului. După care, îndeplinindu-şi misia, au plecat pe la casele lor cu satisfacţia datoriei împlinite. Dimineaţa însă, când s-au aflat din nou în treabă pe la Parlament, să vezi drăcie! Au aflat stupefiaţi că votaseră ce nu trebuia: adică scăderea la cinci procente a TVA-ului la alimentele de bază şi neimpozitarea pensiilor mai mici de 2000 de lei, legi care, evident, au stârnit multă bucurie printre românii obişnuiţi, dar stupoare printre elitele băsescianiste. Opoziţia, fireşte, s-a bucurat, cu atât mai mult cu cât legile respective fuseseră promovate şi votate de către aceasta. Acum, gata, răul a fost săvârşit, iar P.D.L.-ul aşteaptă ajutor de la tătucul naţiunii - dar mai înainte de tot şi de toate al lor -, pentru ca legea să nu fie promulgată ci trimisă înapoi la Parlament pentru o nouă votare. Asta fiindcă - fir-ar să fie! - cea de acum n-a ieşit cum se stabilise.
"A fost o eroare de procedură!", orăcăie disperaţi urmăritorii policarului lui Mircea Toader, care se trezesc pe neaşteptate traduşi în amorul lor politic. De reperarea onoarei lor şi a clondirului de mastică, ce să mai vorbim...
Toătă afacerea pare - şi pe undeva chiar e - desprinsă din textele lui Caragiale. Cu toate acestea, dedesubturile ei au mai degrabă un miez care pare a proveni de pe undeva, de prin stepele arse de soarele Kazahstanului. Personajele par a suferi de fandaxiile caragialiene, dar ele nu-s ceea ce par. Nu-s nicidecum o ceată de Ziţe şi de cetăţeni turmentaţi ce bramburesc totul, ci nişte siniştrii mankurţi.
Mankurţii sunt aduşi în marea literatură de Cinghiz Aitmatov, care în romanul său "O zi mai lungă decât veacul" istoriseşte următoarea legendă:
Celor mai importanţi prizonieri kazahi luaţi de către mongoli li se rădea părul de pe cap, lipindu-li-se după aceea de ţeastă o piele crudă de cămilă. Erau legaţi şi aşezaţi în bătaia soarelui nemilos. Pielea se usca strângându-se în jurul capului şi provocând dureri cumplite, iar cei care supravieţuiau îşi pierdeau definitiv identitatea. Iată, în câteva rânduri, caracterizarea acestora făcută de marele scriitor kazah:
"Mankurtul nu mai ştia cine e, din ce neam se trage, nu-şi cunoştea numele, nu-şi amintea copilăria, tatăl, mama - într-un cuvânt, n-avea conştiinţa de sine a unei fiinţe omeneşti. (...) Mankurtul îşi recunoştea, întocmai ca un câine, doar stăpânul. (...)" Totodată, Aitmatov mai precizează: "Toate gândurile lui se îndreptau spre îndestularea pântecului."
Or, privind la căţeluşii cu ochii aţintiţi la degetul lui Mircea Toader, dincolo de clovneriile lor de circ, nu par aceştia prototipul uman descris de Aitmatov? Cu o singură diferenţă: mankurţii originali fuseseră nişte războinici căzuţi prizonieri în luptă, în timp ce parlamentarii despre care vorbim şi-au tras pe cap de bunăvoie, ba chiar cu entuziasm, pielea de cămilă prezidenţială pe ţeastă. Unii dintre ei - cei drept extrem de puţini, dar cu afirmată vână de intelectuali - au şi glosat ambetaţi de amorul pentru această bucată de piele pe care au găsit-o minunată (adevărul e că, deşi o poartă pe cap, li se potriveşte... mănuşă!) şi pe care s-au gândit să o transforme în ideologie, zicându-i gingaş băsescianism.
Sigur, influenţa dâmboviţeană îşi spune cuvântul şi în această privinţă, orice ar fi. Din această cauză nici mankurţii noştri nu-s ca mankurţii kazahi. Sunt mult, mult mai comici şi au aşa un aer drăguţ şi adorabil!...

6 comentarii:

karina spunea...

Adevarul este ca Parlamentul pentru mine numai reprezinta NIMIC. Indiferent de culoare, o ceata de mincinosi, depravati, puturosi, hoti.
Iar cei care totusi vor sa faca ceva, nu au cum sa ridice capul din cauza mafiei si a coruptiei. Sunt prea multe de spus. Am promovat la conducerea tarii numai cancerosi.
Poate nu suntem noi singura tara dar ca sa votezi si sa propulsezi in conducere asa ceva, numai la noi se poate intampla. Asa alegatori, asa conducatori!

Micawber spunea...

@ karina

Faptul ca sunteti suparata/dezamagita n-ar trebui sa va conduca la generalizari ca cea pe care o faceti. Pai tocmai idei ca 'deh, toti sunt la fel' sau 'asa fac toti de 20 de ani' convine cel mai mult celor care, precum cei la putere azi, atenteaza la firavul stat de drept. In plus, daca e sa ducem modul dvs. de gandire pana la consecintele sale logice, hai sa desfiintam Parlamentul, ca tot e asa si pe dincolo si nu-i bun de nimic. O solutie ar fi sa stam cu ochii pe ei, sa-i depistam pe cei mai bunicei (daca o sa fiti atenta veti constata ca-s si din astia, dar asta cere ceva efort) si sa-i incurajam votandu-i (si) pe viitor. Dar e mai usor sa dam judecati globale si sa tunam impotriva Parlamentului, nu-i asa? Am senzatia ca cineva acolo sus jubileaza stiind ca se gasesc destui cu parerea dvs.

karina spunea...

@Micawber
vise...
nu vorbeam de partidul de la conducere ci de toate partidele.am specificat ca sunt si "cei care totusi vor sa faca ceva" dar nu vor reusi niciodata. asa a fost, asa va fi in veci vecilor, AMIN!
cum ma simt, eu, popor, cand ma uit la televizor si vad onorantii deputati cum in timpul sedintelor dorm, vorbesc la telefon, trimit mesaje,citesc reviste, navigheaza intro lume virtuala ?
sorry, propaganda politica e de mult fumata...
din fericire nu ma bazez pe legile lor ca sa-mi castig existenta. politicianul care e bun trebuie sa ma convinga el pe mine de ceva, nu sa-l caut eu pe el. eu il platesc doar...

SOmeONE spunea...

Buna seara! Felicitari, analogia este perfectissima! Mankurti!

Liviu Drugă spunea...

Karina, minunata rasturnare de situatie, desi cam utopica: "politicianul care e bun trebuie sa ma convinga el pe mine de ceva, nu sa-l caut eu pe el. eu il platesc doar..."

Excelent!

Micawber, cu tot respectul va zic ca pana si Dvs. nu pareti prea entuziasmat de parlamentarii care ar avea potential pozitiv. Ii numiti "BUNICEI". Dupa ce am avut ocazia sa cunosc cativa politicieni romani, mici si mijlocii, parerea mea este ca 99,99 la suta dintre ei isi urmaresc propriul interes, sunt de o prostie crasa, cand, la polul opus, nu exceleaza intr-o prefacatorie de cea mai buna calitate.
S-a tot spus: avem alesii dupa cum ne este poporul. Suntem, ca natie, acum, prea creduli, sentimentali, daca nu de-a dreptul cretini.

Pana mai acum 4 ani, mai dadeam o sansa clasei politice actuale, dar azi, daca viata nu imi era prea determinata de limba romana si de familie, as pleca in secunda asta din tara. Plecare pe care regret ca nu am executat-o in 96, cand am avut ocazia.

Şerban Tomşa spunea...

Alunecăm mereu pe panta asta. Ne stă în fire, ca popor. Și pe timpul lui Ceaușescu se produsese un fel de mankurtizare... Atunci mankurții aveau un singur stăpân. Acum au mai mulți și diferitele tabere se încaieră continuu, ca niște câini flămânzi pe leșul alterat al ultimului ierbivor rămas în pădure...