D' ale Parlamentului românesc într-o seară mai lungă decât veacul

Ce s-a întâmplat în Parlamentul României, în seara din 19 octombrie, poate fi privit din două unghiuri de vedere. Unul comic, dar totodată şi dintr-unul profund tragic.

Ce s-a petrecut de fapt?

S-au votat la iuţeală 70 de legi. Interesant e însă cum s-a votat. Am aflat astfel că PDL-iştii, cei de la putere adică, partidul prezidenţial, au o anumită cutumă, după cum foarte elegant s-au exprimat. Dumnealor au un lider de grup care, pentru mai multă rigoare şi pentru un plus de disciplină (!), le arată cu degeţelul celorlalţi cum să voteze. Probabil pentru ca nu cumva, luaţi cu afacerile de famiglie, cu para-ndărturile, să nu se aiurească de tot cu prostiile alea de legi ce trebuie date fraierilor. Câţiva parlamentari de-ai lor au explicat la televizor, mimând gestul, că policarul ridicat înseamnă că legea trebuie votată, iar dacă degetuţul e îndreptat în jos, legea trebuie respinsă, onorabilii dând vot negativ. (Ce trăiri de împărat roman decizând viaţa sau moartea în Colosseum o avea domnul Toader, când exersează pentru a doua zi gestul suprem, privindu-se în oglinda dormitorului conjugal, îmbrăcat în pijama. Scufie de noapte o avea, ori nu-i e frică de curent?)

În timpul şedinţei din 19 octombrie, ca de obicei în asemenea ocazii, parlamentarii băsescieni au stat cu ochii pe liderul lor, stimabilul Mircea-Nicu Toader, şi au reacţionat la gesturile acestuia, exact ca pudelii de la circ, la semnul dresorului. După care, îndeplinindu-şi misia, au plecat pe la casele lor cu satisfacţia datoriei împlinite. Dimineaţa însă, când s-au aflat din nou în treabă pe la Parlament, să vezi drăcie! Au aflat stupefiaţi că votaseră ce nu trebuia: adică scăderea la cinci procente a TVA-ului la alimentele de bază şi neimpozitarea pensiilor mai mici de 2000 de lei, legi care, evident, au stârnit multă bucurie printre românii obişnuiţi, dar stupoare printre elitele băsescianiste. Opoziţia, fireşte, s-a bucurat, cu atât mai mult cu cât legile respective fuseseră promovate şi votate de către aceasta. Acum, gata, răul a fost săvârşit, iar P.D.L.-ul aşteaptă ajutor de la tătucul naţiunii - dar mai înainte de tot şi de toate al lor -, pentru ca legea să nu fie promulgată ci trimisă înapoi la Parlament pentru o nouă votare. Asta fiindcă - fir-ar să fie! - cea de acum n-a ieşit cum se stabilise.

"A fost o eroare de procedură!", orăcăie disperaţi urmăritorii policarului lui Mircea Toader, care se trezesc pe neaşteptate traduşi în amorul lor politic. De reperarea onoarei lor şi a clondirului de mastică, ce să mai vorbim...

Toătă afacerea pare - şi pe undeva chiar e - desprinsă din textele lui Caragiale. Cu toate acestea, dedesubturile ei au mai degrabă un miez care pare a proveni de pe undeva, de prin stepele arse de soarele Kazahstanului. Personajele par a suferi de fandaxiile caragialiene, dar ele nu-s ceea ce par. Nu-s nicidecum o ceată de Ziţe şi de cetăţeni turmentaţi ce bramburesc totul, ci nişte siniştrii mankurţi.

Mankurţii sunt aduşi în marea literatură de Cinghiz Aitmatov, care în romanul său "O zi mai lungă decât veacul" istoriseşte următoarea legendă:

Celor mai importanţi prizonieri kazahi luaţi de către mongoli li se rădea părul de pe cap, lipindu-li-se după aceea de ţeastă o piele crudă de cămilă. Erau legaţi şi aşezaţi în bătaia soarelui nemilos. Pielea se usca strângându-se în jurul capului şi provocând dureri cumplite, iar cei care supravieţuiau îşi pierdeau definitiv identitatea. Iată, în câteva rânduri, caracterizarea acestora făcută de marele scriitor kazah:

"Mankurtul nu mai ştia cine e, din ce neam se trage, nu-şi cunoştea numele, nu-şi amintea copilăria, tatăl, mama - într-un cuvânt, n-avea conştiinţa de sine a unei fiinţe omeneşti. (...) Mankurtul îşi recunoştea, întocmai ca un câine, doar stăpânul. (...)" Totodată, Aitmatov mai precizează: "Toate gândurile lui se îndreptau spre îndestularea pântecului."

Or, privind la căţeluşii cu ochii aţintiţi la degetul lui Mircea Toader, dincolo de clovneriile lor de circ, nu par aceştia prototipul uman descris de Aitmatov? Cu o singură diferenţă: mankurţii originali fuseseră nişte războinici căzuţi prizonieri în luptă, în timp ce parlamentarii despre care vorbim şi-au tras pe cap de bunăvoie, ba chiar cu entuziasm, pielea de cămilă prezidenţială pe ţeastă. Unii dintre ei - cei drept extrem de puţini, dar cu afirmată vână de intelectuali - au şi glosat ambetaţi de amorul pentru această bucată de piele pe care au găsit-o minunată (adevărul e că, deşi o poartă pe cap, li se potriveşte... mănuşă!) şi pe care s-au gândit să o transforme în ideologie, zicându-i gingaş băsescianism.

Sigur, influenţa dâmboviţeană îşi spune cuvântul şi în această privinţă, orice ar fi. Din această cauză nici mankurţii noştri nu-s ca mankurţii kazahi. Sunt mult, mult mai comici şi au aşa un aer drăguţ şi adorabil!...