Fragment din romanul în curs

Abia trecuse de miezul nopţii. Citeam ultimele pagini din eseul lui Titus şi tocmai îmi pusesem a doua cană de cafea. De undeva, dinspre lac, începu, nitam-nisam, o lălăială crâncenă. Nu distingeam cuvintele, iar linia melodică era destul de confuză. Cu toate astea, intuiam cine se produce atât de liric. Era Rusoaica, sau Ciomboaica. Probabil c-o luase iar pe ulei, ceea ce n-ar fi fost câtuşi de puţin surprinzător.

Ciomboaica era întradevăr cineva. Ea nebuna satului. În prezent era nebuna satului, iar pe vremuri fusese contabila-şefă a cooperativei. Deci şi pe atunci fusese cineva. Era o tipă bine, descurcăreaţă foc şi fată de viaţă. Îşi făcuse gospodărie întocmită – fusese printre primii care avusese televizor color şi Dacie 1300 – şi se drăgostise cam cu toţi cei aflaţi în protipendada comunei, indiferent că fusese vorba de părintele cel nou sau că fusese vorba de unul de la judeţeana de partid. Avea un soţ bătrân, beţiv şi putoare. Ca atare, părea destul de îndreptăţită să fie mai zburdalnică. Partea masculină a localnicilor accepta ideea, cea feminină mai greu. Oricum, după ce înnebunise, toţi deveniseră mai ponderaţi în sentimentele lor. Femeile o iertaseră fiindcă se îmbolnăvise şi-şi ziceau că nu mai constituia vreo ameninţare pentru căminele lor conjugale, iar bărbaţii constataseră că era ea cam dusă cu capul, dar avea o ţinere de minte de speriat. În plus, baba se ţinea bine, mult mai bine decât babele lor... Oricum, fie dintr-o pricină, fie din cealaltă, o lăsau în boii ei decât să o supere. Pe deasupra, spre invidia multora, femeia se descurca sfidător de bine, dincolo de bizareriile ei. Iar invidia acelora era un aliment foarte priincios pentru madam Tatiana, cum îi spuneau simpatizanţii

Se apropia cântând – vorba vine – cât o ţineau plămânii. Şi o ţineau ceva, nu glumă. Lache mârâi nervos, iar părul de pe ceafă i se zbârli. Se puse războinic în capul oaselor şi începu să hămăie sictirit. Am încercat să-l liniştesc, dar nu se lăsa convins cu uşurinţă. Când Ciomboaica apăru pe cărăruia dintre porumbişti, Lache ţâşni, surprinzându-mă şi pe mine prin impetuozitatea lui căţelească. Chiar m-am speriat că nebunul ar putea să o muşte pe femeie, turbat cum era. Dar Rusoaicăi nici că-i păsa de el, aşa transpusă cum era de melopee. Continua să lălăie Summer time, cu o cană metalică pusă oblic peste gură, instrument cu care îşi modula producţia vocală, cam în acelaşi fel în care procedează sarzii şi corsicanii când îşi cântă melodiile lor tradiţionale. Sigur, mediteraneenii despre care vorbesc nu fac treaba asta uzând de căni, ci de palme, dar Ciomboaica se vădea a fi mai inventivă. În plus, cana aia de tinichea o însoţea mereu. Cu ea de gât se întorsese din spitalul de nebuni, atârnată peste piept ca o amuletă. Coborâse cu maiestate de regină din ambulanţă, chiar în faţa Primăriei, întinzându-i şoferului o hârtie de cincizeci, acordându-i după aceea privilegiul de a-i săruta mâna. Ceea ce bărbatul, aplicând într-o variantă particulară româneasca zicere „pupă-i în bot şi papă-i tot”, se şi grăbi să facă. Ciomboaica le zâmbise tuturor celor aflaţi în piaţeta centrală a localităţii şi spuse doar atât:

„M-am întors, băi, ţăranilor!”

Vreo trei zile după aceea, Rusoaica muncise încontinuu prin casă şi prin curte, punând totul la punct. Făcuse curăţenie, spălase geamurile, vopsise tocăria, uşile şi gardul. Vecinii – şi nu numai – se uitau crucindu-se. În a patra zi, în timp ce toţi moşii şi toate babele băteau step prin faţa porţilor cu ochii după poştaş, Ciomboaiaca ieşise îmbrăcată elegant şi plecase la oraş. Evident, tot cu cana aia de gât. Nea Fane, factorul, le explicase ălorlalţi că Rusoaica îşi pusese pensia în cont şi şi-o lua pe card, de la bancă. O spusese cu obidă, fiindcă toată lumea ştia că madam Tatiana – Ciomboaica adică – era o femeie culantă.

Se întorsese câteva ceasuri bune după prânz, vopsită şi coafată modern, machiată şi înţolită cu haine noi. Sigur, cu cana tot la gât, dar prinsă de data asta cu un lanţ zăngănitor din argint.

Nea Udilă, care fusese primar din partea P.S.D.-ului vreo cincisprezece ani şi-şi ridicase în timpul ăsta ditamai căsăoiul, îi aruncase nişte ocheade straşnice, plescăind gros, cu subînţeles. Colegii de pahar îl susţinură, holbându-se la ea şi dându-şi coate. Şi n-o făceau cu ironie, ci cu un interes cât se poate de manifest. Asfel încât nea Udilă găsi c-ar fi foarte nimerit să-i zică femeii una d-aia mai cu substrat:

- De unde vii tu, aşa pempantă şi pamficoasă?

- Am fost la Bucureşti, să mă rezoolv cu nişte chestii...

- Păi, ce nevoie era să te duci la Bucureşti, că puteam să te rezolv şi io, acia, la noi, zise cu buzele suflecate până-n gingii bărbatul.

- Ce să rezolvi tu, mă, Udilă? Că nici şireturile nu mai eşti în stare să ţi le legi singur, numa’ burta-i de tine! Burta, guşa şi chelia, al’ceva nimic.

- Ia uite la ea!? Ce-ai fă, nebuno, eşti tare-n gură!?, se oţârî fostul primar.

- Bineînţeles. Mai tare că tine, băi, puţică.

- Îl faci pă dom’ Udilă puţică, bă?, se băgă şi Antonel, cumătru cu fostul primar.

- Nu-l fac io, Antonele, mamă. Aşa e el de la natură. Da’ ce te bagi tu în vorba noastră? S-a încins tărâţa-n tine şi ai glume cu mine, sau ce?

Toţi cei patru bărbaţi se făcuseră roşii la faţă, iar restul consumatorilor, mai ales simpatizanţii P.D.L. de la terasa lui Mihăiţă, băsist de frunte şi de mare succes – îşi făcuse şi el un căsoi ca Udilă, dar mai nou –, se amuzau copios pe seama lor zicându-le:

- Na, bă, dacă v-aţi pus cu Ciomboaiaca!

- Are noroc că-i femeie, mârâi Antonel lovit în amorul propriu şi dându-se galanton nevoie mare. Dar nebuna de Tatiana ripostă în forţă:

- Băi, fraiere, io am fost şi sunt femeie, da’ tu să dea dracii dac-ai fost vreodată bărbat. Le-ai povestit ăstora cum îţi băgai un cocean în buzunar cân’ dansai bluz lipit la balurile tovărăşeşti de 23 August şi de 1 Mai?

Se adresă apoi întregii asistenţe:

- Şi ţineţi cont, pe vremea aia era şi el flăcău, nu izmană pe sobă, ca azi. Adăugă cu un soi de milă: Da’ amărât îl ştiu dintotdeauna.

Patronul şi restul clientelei erau pe jos de râs. Dar Rusoaica nu se potoli şi se duse la tejghea, trântindu-i lui Mihăiţă o bancnotă de cinci lei în faţă, în timp ce-i zicea:

- Pune-le, bre, şi lor la staţie „Puşca şi cureaua lată”, imnu’ impotenţilor. Că atât le-a rămas şi lu’ necăjiţii ăştia: să bea şi să trăiască din amintiri.

Apoi a plecat în strigătetele entuziaste ale publicului consumator.