Cam târziu, dar...

Iată prima postare pe anul acesta:

Colivă la tot poporu'!

Pe la sfârşitul verii, o valoroasă personalitate din cultura noastră îi lua în zeflemea, cu neaşteptată asprime mai ales pentru un om de calitatea domniei sale, pe cei ce vorbeau despre dictatură în tânăra noastră democraţie. Dumnealui se prefăcea a nu şti că orice regim odios nu se instalează brusc, la o dată precisă din calendar, ci are o mişcare şerpească prin care încolăceşte încet-încet fiecare segment al unei societăţi, insinuându-şi gradual otrava asupra diverselor categorii de oameni.

Argumentele pe care se baza ironia domnului respectiv aveam să le întâlnesc mai târziu şi la alţi intelectuali prezidenţiali. Sigur, îmbrăcate în expresii mult mai dure şi mai vehemente. Imediat după aceea, pe acelaşi făgaş a galopat şi grupul de ziarişti-sinecurişti de tipul celor de la TVR sau Evenimentul zilei.

Ei şi iată că pe parcursul lunii decembrie puterea băsistă a făcut nişte mişcări din cele mai hotărâte, legiferând comasarea alegerilor locale cu cele parlamentare şi sfertisind hoţeşte puterea judecătorească, aducând-o astfel la modul cel mai concret la mâna executivului, prin noile puteri ale ministrului Justiţiei. E cea mai clară mişcare făcută până acum de portocalii. Şi nu e în niciun caz în direcţia democraţiei.

Multă lume întreabă cu un aer naiv, sedusă de afirmaţiile lui Boc: "Şi ce mare chestie dacă se comasează alegerile? Se mai face niţică economie la buget. Pe criza asta, treij de milioane de euro, nu-i de colea!".

Prin prisma omului de rând, suma pare impresionantă. Dar de fapt ea nu constituie decât o bagatelă pe lângă cheltuielile de la "partid" cu care vor fi miluiţi alegătorii în ziua votului. Cheltuieli ce vor mobiliza primarii P.D.L. într-o cât mai eficientă împărţire a pomenilor electorale, transformându-i pe deasupra pe mai marii comunelor şi orăşelelor patriei în dispeceri iscusiţi ai microbuzelor cu care se va face turism electoral. Însă toate aceste mişcări susţinute financiar şi logistic de la centru vor îngloba tandemul parlamentar-primar, în cazul alegerilor comasate. Asta în timp ce dacă alegerile locale s-ar fi desfăşurat la termen, în vară adică, primarul odată ales, n-ar mai fi transpirat în toamnă pentru parlamentarii P.D.L.-ului, stând mai degrabă să vadă cine "iese" şi schimbând la o adică partidul, că doar nu-i nicio ruşine.

Asta ca să nu vorbim că odată precedentul creat, în funcţie de interesele celor aflaţi la putere, mandatele aleşilor (atenţie, de la primarul din Cuca Măcăii până la Preşedintele României) se vor putea dilata în mod nedefinit, după cum o vor cere interesele ţărişoarei, chipurile....

"Şi pe cine să alegem, că toţi sunt nişte hoţi, nişte lepre? Ce mai încoace şi încolo, toţi politicienii sunt o apă şi un pământ", spun foarte mulţi români, aflaţi etern în aşteptarea "tătucului" providenţial căruia să i se adauge o clasă politică apărută miraculos din spuma elecţiunii, alcătuită din îngeri şi sfinţi, ori măcar din nemţi... Iar după asta dau a lehamite din mână, zicând: "Nici nu se merită să mă mai duc la vot!", nevăzând că astfel le croiesc prin abseteismul lor autostradă către funcţii şi putere tocmai celor de care se vaită acum cu atâta foc.

Am scris mai demult această postare, chiar în ajunul Anului Nou, deci într-o perioadă oarecum improprie publicării, însă pentru mine unul propice meditaţiei. Totuşi, un asemenea articol nu se potrivea cu şampania, confetiile şi cuvintele rozalii ce însoţesc începutul fiecărui an. Apoi au intervenit alte chestiuni şi iată-mă sosind cu postarea abia acum. Întârzierea, cu toate acestea, nu i-a prins însă deloc rău. Fiindcă între timp iată explodând scandalul Arafat legat de nou emanatul proiect de lege a sănătăţii, proaspăt fâsâit de la Cotroceni.

Problema cea mai gravă ce se desprinde din sus-numitul proiect priveşte medicina de urgenţă. Nu intru în detalii, dar e evident că este vorba despre transformarea acesteia într-o afacere în care, la fel ca în orice afacere, banii vor constitui principiul fundamental al funcţionării, iar ţinta finală va fi profitul, nu grija pentru bolnav.

De ce se intervine atât de brutal într-o problemă a Sănătăţii când tocmai aceasta era cam singura care mergea bine în sistemul nostru sanitar? Simplu, fiindcă coroborată cu privatizarea majorităţii spitalelor, ar crea exact sistemul prin care s-ar pune la punct un mecanism realmente odios care să pompeze sume uriaşe de bani în buznarele celor aleşi pe sprânceană. (Să nu uităm că practic asigurările de sănătate sunt, strânse la un loc şi cu fonduri regenerabile anual, una dintre cele mai mari bănci româneşti.) Bani din care o parte se vor întoarce tot la centru ( la centrul partidului, evident), uneori mai discret şi mai personal - pe "persoană fizică" cum ar veni -, alteori mai mai la vedere, ca donaţii grase făcute P.D.L.-ului ce se tânguie de grija cheltuielilor pe care le presupun alegerile. Ei bine, jaful care se pregăteşte prin adoptarea respectivei legi va fi de zeci de ori mai mare decât suma de care se plânge Boc şi din care cauză comasează şmechereşte alegerile. Dar reforma statului, vezi bine, e musai să meargă înainte...

O ultimă remarcă, apropos de această neobosită şi toxică reformă, şi închei.

Citind eu "Moartea unui dansator de tangou", roman admirabil scris de Stelian Tănase - carte pe care o găsesc una dintre cele mai bune ale anului 2011 -, am dat peste o expresie pe care n-o mai auzisem din copilărie, de pe când ai mei ironizau în şoaptă cuvântările de tovarăşului Gheorghiu-Dej: : "Se ascute lupta de clasă!".

Lui Dej i-a urmat Ceauşescu care a lansat "crearea omlui nou care să lupte neobosit/neabătut pentru edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate!".

Băseseciana marotă a continuei şi de-a dreptul maniacalei reforme a statului vine, într-o perfectă consonaţă cu celelalte două ziceri, la fel de imperioase la vremea lor, întocmai ca o bomboană râncedă pe o colivă veche. O colivă pe care de generaţii românii se sacrifică să o tot mănânce la îndemnul măreţilor ei conducători sau, ultima modă, a unui preşedinte-jucător.

În 2012 e an electoral, iar la noi o să fie ştampila. Poate că, după atâta hoţie şi neruşinare, a venit timpul să le livrăm noi lor o porţie din coliva pe care ne-au tot servit-o şi care de vreo trei ani încoace a devenit tot mai indigestă. Asta însă doar cu condiţia să n-o dăm din nou pe un pui şi un kilogram de mălai sau să nu alegem iarăşi tot soiul de panglicari făcători de minuni şi de buzunare, altminteri băieţi buni, hă-hă!, de-ai noştri.

Dacă nu, şi cu ajutorul proaspăt reformatei noastre Sănătăţi, ni se va pregăti o nouă tranşă de colivă. Sigur, din spirit de economie în ea se vor răsturna şi resturile celei dinainte.

Lansarea mea de carte

Pentru cei ce sunt curioşi să afle cum a fost la lansarea romanului meu Povestea unui om şi a gândacului său iată câteva imagini remarcabile, care vorbesc fără îndoială de la sine. Cum spun jurnaliştii: o imagine face cât o mie de cuvinte. Ei bine, iacătă că aţi putut vedea şi ilustrarea acestei ziceri.

Acum însă, dincolo de ineditul haios al acestor fotografii, poate în mod paradoxal, lansarea a fost un real şi neaşteptat succes. O spun cu mâna pe inimă şi recunosc că meritele în acest sens îi aparţin editurii şi, de bunăseamă, unui public neaşteptat de călduros şi de numeros. Public care - culmea! - a şi cumpărat entuziast cartea... Sper să fie la fel de mulţumit şi după ce o va citi.

Cât despre doamna critic literar Cornelia Maria Savu ce să mai spun? Eu unul am rămas impresionat de pătrunderea, căldura şi de-a dreptul uimitoarea sinceritate de care a dat dovadă în analiza cărţii mele şi pentru care îi fac o modestă reverenţă.

Anunţ

Toţi cei dornici sau cumva interesaţi sunt invitaţi la lansarea noului meu roman Povestea unui om şi a gândacului său. Evenimentul se va produce în cadrul Târgului de carte Gaudeamus, vineri, 25 noiembrie, la ora 18, în standul rezervat editurii Tracus Arte.

Să nu ziceţi că nu v-am spus!

O întâlnire surprinzătoare şi... dilematică

În luna care a trecut de la ultima mea postare s-au petrecut o sumedenie de întâmplări. Care mai de care mai importante, mai teribile şi mai interesante. Subiecte am avut deci, atâta doar că nu m-am prea îndemnat să scriu ceva despre ele. Nu mă judecaţi cu prea mare asprime.

Mda... A fost cazul Huidu. Caz ce a ţinut televiziunile în priză timp de trei zile non-stop. Majoritar, colegii din media îl căinau, teleastul fiind, după părerea acestora, un mare ghinionist. Ba chiar vreo două zile s-au făcut săpături: oare nu cumva vedeta era urmărită de un blestem groaznic? S-a ajuns până acolo încât, la o televiziune de ştiri cu mari pretenţii, a fost chemat şi un numerolog care să desluşească ce şi cum. Despre cei trei oameni ucişi de Huidu în accident, mai subţire. În fond, erau nişte anonimi oarecare. Unii pentru care vedeta n-o să facă nici măcar o zi de puşcărie. Oricum, la o săptămână după tragedie, cam tot prin zona în care se produsese accidentul, fratele lui Huidu-teleastul îl ducea pe acesta la Procuratura din Braşov pentru niscaiva declaraţii. O făcea atingând frumoasa viteză de 180 de kilomtri pe oră. Bine că n-a avut şi dumnealui ghinion!

Apoi s-au mai petrecut alte şi alte chestiuni, Huidu intrând într-un meritoriu con de umbră. Am avut parte în schimb de tot soiul de vânzoleli ale politichiei dâmboviţene, asezonate cu hăhăielile de acum clasice ale Prezidentului. Dumnealui ba se răţoieşte la Justiţie, ba îşi ia zile libere când are chef să se cinstească cu băieţii, ba mustră cu asprime Occidentul pentru ca după aceea să se gudure căţeleşte pe lângă cancelarul grman. Dar şi de isteriile de la vârful P.S.D.-ului - unde se remarcă în mod deosebit nevinovatul şi veşnic neînţelesul Geoană, dar şi nevricosul Ponta - partidul-stindard al opoziţei făcând tot ce poate pentru a se prezenta în ochii electoratului - şi aşa scârbit de conducătorii actuali - ca o adunătură de zevzeci infantili. Ceea ce îi reuşeşte de minune, spre deliciul lui Băsescu.

Aşa că mare mi-a fost bucuria când, dincolo de tot tulburelul zglobios-arţăgos ce umple realitatea şi media noastră, m-am întâlnit în revista Dilemateca, la rubrica "3,14teca", cu un personaj de-al meu, fie el şi negativ, unul despre care am scris într-un roman apărut prin 2006, Corăbii de fum, corăbii de lumină. În revistă vorbeşte cineva care semnează micul articol cu iniţialele "D.S." şi care o face prezentându-i respectivului personaj numele real şi dând date istorice exacte.

Bine, în cartea mea personajul respectiv nu apare cu numele lui, ci sub porecla pe care şi-o căpătase în studenţie: Severus Occultus (poreclă de mediu universitar de secol XVI, ce vreţi?).

De fapt, acesta se numeşte Roberto Francesco Romolo Bellarmino şi s-a ocupat, în calitate de inchizitor şi din ordinul papei Clement al VII-lea, de procesul lui Giordano Bruno, finalizat după cum se ştie pe rug. Nu o să intru în detaliile romanului meu, dar acolo eu afirm - cu nepăsarea povestaşului, mea culpa! - că păcatele pentru care a fost condamnat Giordano Bruno au fost altele decât cele consemnate oficial.

Oricum, realitatea istorică arată că inchzitorul - după un alt episod de persuasiune reuşit însă în cazul lui Galileo Galilei - va fi beatificat în 1923 şi canonizat, adică trecut în rândul sfinţilor, în anul 1930...

Căzut pe gânduri, toată această mică poveste mă face să mă întreb, mai ales azi, în vremea aceasta a crizei care a făcut ca toată lumea serioasă a continentului nostru să se uite chiorâş la Grecia, iar analiştii ocidentali (dar nu numai) să-şi amintească cu un surâs superior de linia Huntington, cine o avea apucături mai bizantine dintre noi, europenii.

I'm back...

Ei bine, da! M-am întors pe blog, iar cele de mai sus sunt rostite cu vocea cam dereglată a Terminatorului aflat într-o fază cam hărtănită, de sfârşit de film, etapa eroică. Nu că eu aş fi vreun erou sau că am asemenea porniri, dar cam aşa devine treaba. Treabă care a fost dată cu asprol din belşug în vara aceasta, cu adevărat lungă şi fierbinte pentru mine şi asupra căreia nu mă voi opri. Contez pe discreţia domniilor voastre, desigur...

În orice caz, la reapariţia mea în blogosferă o contribuţie pe care aş numi-o importantă o are şi bunul meu prieten, personajul Dorinel. Acesta este un gândac, însă uite că a fost suficient de încăpăţânat şi răzbătător încât să apară într-o nouă carte. Cartea asta - scrisă întâmplător chiar de mine - a apărut deja prin librăriile bucureştene - prin mai multe! - încă de acum aproape două săptămâni. Romanul cel nou vă e oferit de editura Tracus Arte, cea care va oficia şi o lansare a acestuia în cadrul manifestărilor legate de târgul de carte Gaudeamus de anul acesta.

Să ne vedem cu bine la acest eveniment. Până atunci trag nădejde că voi mai scrie pe aici. Evident, ceva mai des de cât am făcut-o în ultimul timp.

Anunţ

Iată şi afişul epocalului eveniment! Chiar dacă nu reise prea clar, vă asigur că se va citi un fragment din romanul "Eu, gândacul". La cererea entuziastă a publicului, poate chiar două. Cel mult...