Colivă la tot poporu'!

Pe la sfârşitul verii, o valoroasă personalitate din cultura noastră îi lua în zeflemea, cu neaşteptată asprime mai ales pentru un om de calitatea domniei sale, pe cei ce vorbeau despre dictatură în tânăra noastră democraţie. Dumnealui se prefăcea a nu şti că orice regim odios nu se instalează brusc, la o dată precisă din calendar, ci are o mişcare şerpească prin care încolăceşte încet-încet fiecare segment al unei societăţi, insinuându-şi gradual otrava asupra diverselor categorii de oameni.

Argumentele pe care se baza ironia domnului respectiv aveam să le întâlnesc mai târziu şi la alţi intelectuali prezidenţiali. Sigur, îmbrăcate în expresii mult mai dure şi mai vehemente. Imediat după aceea, pe acelaşi făgaş a galopat şi grupul de ziarişti-sinecurişti de tipul celor de la TVR sau Evenimentul zilei.

Ei şi iată că pe parcursul lunii decembrie puterea băsistă a făcut nişte mişcări din cele mai hotărâte, legiferând comasarea alegerilor locale cu cele parlamentare şi sfertisind hoţeşte puterea judecătorească, aducând-o astfel la modul cel mai concret la mâna executivului, prin noile puteri ale ministrului Justiţiei. E cea mai clară mişcare făcută până acum de portocalii. Şi nu e în niciun caz în direcţia democraţiei.

Multă lume întreabă cu un aer naiv, sedusă de afirmaţiile lui Boc: "Şi ce mare chestie dacă se comasează alegerile? Se mai face niţică economie la buget. Pe criza asta, treij de milioane de euro, nu-i de colea!".

Prin prisma omului de rând, suma pare impresionantă. Dar de fapt ea nu constituie decât o bagatelă pe lângă cheltuielile de la "partid" cu care vor fi miluiţi alegătorii în ziua votului. Cheltuieli ce vor mobiliza primarii P.D.L. într-o cât mai eficientă împărţire a pomenilor electorale, transformându-i pe deasupra pe mai marii comunelor şi orăşelelor patriei în dispeceri iscusiţi ai microbuzelor cu care se va face turism electoral. Însă toate aceste mişcări susţinute financiar şi logistic de la centru vor îngloba tandemul parlamentar-primar, în cazul alegerilor comasate. Asta în timp ce dacă alegerile locale s-ar fi desfăşurat la termen, în vară adică, primarul odată ales, n-ar mai fi transpirat în toamnă pentru parlamentarii P.D.L.-ului, stând mai degrabă să vadă cine "iese" şi schimbând la o adică partidul, că doar nu-i nicio ruşine.

Asta ca să nu vorbim că odată precedentul creat, în funcţie de interesele celor aflaţi la putere, mandatele aleşilor (atenţie, de la primarul din Cuca Măcăii până la Preşedintele României) se vor putea dilata în mod nedefinit, după cum o vor cere interesele ţărişoarei, chipurile....

"Şi pe cine să alegem, că toţi sunt nişte hoţi, nişte lepre? Ce mai încoace şi încolo, toţi politicienii sunt o apă şi un pământ", spun foarte mulţi români, aflaţi etern în aşteptarea "tătucului" providenţial căruia să i se adauge o clasă politică apărută miraculos din spuma elecţiunii, alcătuită din îngeri şi sfinţi, ori măcar din nemţi... Iar după asta dau a lehamite din mână, zicând: "Nici nu se merită să mă mai duc la vot!", nevăzând că astfel le croiesc prin abseteismul lor autostradă către funcţii şi putere tocmai celor de care se vaită acum cu atâta foc.

Am scris mai demult această postare, chiar în ajunul Anului Nou, deci într-o perioadă oarecum improprie publicării, însă pentru mine unul propice meditaţiei. Totuşi, un asemenea articol nu se potrivea cu şampania, confetiile şi cuvintele rozalii ce însoţesc începutul fiecărui an. Apoi au intervenit alte chestiuni şi iată-mă sosind cu postarea abia acum. Întârzierea, cu toate acestea, nu i-a prins însă deloc rău. Fiindcă între timp iată explodând scandalul Arafat legat de nou emanatul proiect de lege a sănătăţii, proaspăt fâsâit de la Cotroceni.

Problema cea mai gravă ce se desprinde din sus-numitul proiect priveşte medicina de urgenţă. Nu intru în detalii, dar e evident că este vorba despre transformarea acesteia într-o afacere în care, la fel ca în orice afacere, banii vor constitui principiul fundamental al funcţionării, iar ţinta finală va fi profitul, nu grija pentru bolnav.

De ce se intervine atât de brutal într-o problemă a Sănătăţii când tocmai aceasta era cam singura care mergea bine în sistemul nostru sanitar? Simplu, fiindcă coroborată cu privatizarea majorităţii spitalelor, ar crea exact sistemul prin care s-ar pune la punct un mecanism realmente odios care să pompeze sume uriaşe de bani în buznarele celor aleşi pe sprânceană. (Să nu uităm că practic asigurările de sănătate sunt, strânse la un loc şi cu fonduri regenerabile anual, una dintre cele mai mari bănci româneşti.) Bani din care o parte se vor întoarce tot la centru ( la centrul partidului, evident), uneori mai discret şi mai personal - pe "persoană fizică" cum ar veni -, alteori mai mai la vedere, ca donaţii grase făcute P.D.L.-ului ce se tânguie de grija cheltuielilor pe care le presupun alegerile. Ei bine, jaful care se pregăteşte prin adoptarea respectivei legi va fi de zeci de ori mai mare decât suma de care se plânge Boc şi din care cauză comasează şmechereşte alegerile. Dar reforma statului, vezi bine, e musai să meargă înainte...

O ultimă remarcă, apropos de această neobosită şi toxică reformă, şi închei.

Citind eu "Moartea unui dansator de tangou", roman admirabil scris de Stelian Tănase - carte pe care o găsesc una dintre cele mai bune ale anului 2011 -, am dat peste o expresie pe care n-o mai auzisem din copilărie, de pe când ai mei ironizau în şoaptă cuvântările de tovarăşului Gheorghiu-Dej: : "Se ascute lupta de clasă!".

Lui Dej i-a urmat Ceauşescu care a lansat "crearea omlui nou care să lupte neobosit/neabătut pentru edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate!".

Băseseciana marotă a continuei şi de-a dreptul maniacalei reforme a statului vine, într-o perfectă consonaţă cu celelalte două ziceri, la fel de imperioase la vremea lor, întocmai ca o bomboană râncedă pe o colivă veche. O colivă pe care de generaţii românii se sacrifică să o tot mănânce la îndemnul măreţilor ei conducători sau, ultima modă, a unui preşedinte-jucător.

În 2012 e an electoral, iar la noi o să fie ştampila. Poate că, după atâta hoţie şi neruşinare, a venit timpul să le livrăm noi lor o porţie din coliva pe care ne-au tot servit-o şi care de vreo trei ani încoace a devenit tot mai indigestă. Asta însă doar cu condiţia să n-o dăm din nou pe un pui şi un kilogram de mălai sau să nu alegem iarăşi tot soiul de panglicari făcători de minuni şi de buzunare, altminteri băieţi buni, hă-hă!, de-ai noştri.

Dacă nu, şi cu ajutorul proaspăt reformatei noastre Sănătăţi, ni se va pregăti o nouă tranşă de colivă. Sigur, din spirit de economie în ea se vor răsturna şi resturile celei dinainte.

Propunere vizând îmbunătăţirea referendumului pentru Bucureşti

Referendumul care să răspundă unei singure întrebări clare este o chestie depăşită şi jenantă. Doamna Udrea, care e cu mult mai bine pusă la punct cu chestiunile de modă decât imensa majoritate a concetăţenilor dumisale, a propus un referendum care să conţină şapte întrebări, unele capcană, altele de sondare a opiniei publice, aşa cum se găsesc în mult îndrăgitele chestionare din tabloide.

Acum, problema se pune de ce doar şapte întrebări şi nu şaptezeci şi şapte? Sigur, poate că-i vorba de o economie de cerneală tipografică şi de hârtie. Oricum, pentru a demonstra o mai largă deschidere faţă de bucureşteni şi problemele lor, propun adăugarea unui nou set de întrebări la referendumul-chestionar. În plus, pe lângă desuetele posibile răspunsuri "da" sau "nu", propun să se aduge alte două căsuţe, menite să nuanţeze mai bine opţiunile votanţilor, iar acestea să fie "cam aşa" şi "oarecum". Bine, s-ar putea suplimenta şi cu "naşpa" şi "cool". Iar acum iată noile întrebări propuse de mine şi care ar trebui neapărat adăugate celorlalte, deja existente:

1. Preferaţi ca o friptură bună să fie mai în sânge?

2. Legile termodinamicii afectează grav centralele termice. Consideraţi că ar trebui modificate?

3. Consideraţi că pisicilor vagaboante (comunitare), veveriţelor, aricilor, ba chiar şi şobolanilor ar fi bine să li se monteze crotalii*, pentru ca să nu existe discriminare între toate acestea şi câini?

4. Există semeni întru raţiune în spaţiu?

5. Nu găsiţi că e bizar faptul că un miriapod, deşi are atâtea picioare, nu se împiedică niciodată?

6. Găsiţi că e normal ca trotuarele să nu aibă borduri decât pe o singură latură?

7. Genţile Hermes sunt mai şic decât Vouitton?

* crotaliile sunt acei cerceluşi drăguţi, care vor fi mereu în trend, meniţi a identifica căţeii comunitari sterilizaţi şi animăluţele în general.

Nevricale de primăvară în lumea literară

Dacă răsfoieşti revistele literare sau parcurgi rubricile de acelaşi gen din alte gazete, nu se poate să nu remarci o acutizare a dării la gioale între confraţi. Fie că sunt scriitori, fie că sunt critici, lumea e cuprinsă de învolburare şi fierbe mai ceva ca mustul toamna.

O parte din supărări provine chiar din iarnă, când domnul Nicolae Manolescu a propus o dezbatere asupra criticii, dar venind în primul rând din partea celor aflaţi de partea cealaltă a baricadei, adică susţinută de poeţi, prozatori, dramaturgi, adică de scriitori în general. Urmarea a fost articolul domnului Cimpoieşu, sau şi mai dur, cel al domnului Komartin, ca să vorbim doar de vârfurile de lance ale acestei ofensive. A urmat o contraofensivă la baionetă din partea unora dintre criticii vizaţi de cei doi scriitori, iar ecourile acestei dispute reverberează puternic şi azi. Evident, nimeni nu recunoaşte nimic, nimeni nu a greşit vreo dată cu ceva şi fiecare este dispus să moară cu dreptatea în mâna lui, cum se zice pe la noi. Nu adâncesc acum discuţia pe această temă, însă o semnalez.

Apoi a urmat mediatizatul caz Groşan. Eu unul nu m-am grăbit cu invectivele, ba chiar dimpotrivă, am fost rezervat, neavând acces la dosarul acestuia. În plus, îl simpatizam pe autor, măcar prin prisma celor scrise de domnia sa, inclusiv în vremurile în care-ţi trebuia curaj ca să scrii despre epopeea lui Stejeran şi a robotului Dromiket.

Această simpatie a făcut loc unei dezamăgiri consistente atunci când am citit delaţiunile cel puţin jenante pe care autorul le-a făcut la adresa propriilor lui colegi şi a unuia dintre conferenţiari. Delaţiuni care au avut efecte negative - nu ştiu cât grave, dar au au avut fără îndoială - asupra vieţii celor încondeiaţi - încondeiere făcută, aş zice, chiar cu voluptate pe alocuri. O dezamăgire asemănătoare răzbate şi din articolul scris de domnul Manolescu, cel care a decis publicarea dosarului de turnător al lui Groşan în revista pe care o conduce.

Directorul României literare a fost însă atacat după aceea furibund, vreo trei săptămâni la rând, de domnul Ştefan Agopian în rubrica pe care domnia sa o are la Caţavencu, acolo unde este coleg de redacţie cu doveditul delator Groşan. Articolele publicistului au ridicat cu fiecare număr al revistei ştacheta ironiei şi a acuzaţiilor. Până într-atât încât redactorul de la Caţavencu a ajuns să-l acuze, nu tocmai voalat, pe Manolescu de similarităţi în ale turnătoriei cu nimic mai breze decât ale amicului şi colegului Groşan. Evident că asta l-a scos din răbdări pe criticul Manolescu. N-am să rezum aici întreaga reacţie a acestuia din articolul scris în ultimul număr al României literare. Am să mă limitez la un citat, fără să adaug niciun alt comentariu: "Al treilea client al rubricii (Prostologhikon) este un talentat, deşi minor, romancier, Ştefan Agopian, dacă vă amintiţi de canditura lui la preşedinţia USR, care, în loc să-şi încheie un promiţător roman, intitulat Fric, şi-a făcut din persoana mea o preocupare constantă, pe care nu cutez să o numesc obsesie".

Că tot este în spiritul titlului acestei postări, precizez că primul client al numitei rubrici propuse de domnul Manolescu este un poet nemuţumit. (Pe al doilea n-are rost nici măcar să-l amintesc.) Poetul, adică Vlad Neagoe, onorabil membru al USR, şi-a trimis spre publicare în revista România literară un grupaj de poezii. Omul a fost refuzat pentru lipsa de valoare a textelor, după cum afirmă criticul. Urmarea a fost un e-mail în care cel respins îi înjura ca la uşa cortului, scos din minţi, atât pe Gabriel Chifu, secretar de redacţie, cât şi pe Nicolae Manolescu - în mod democratic însă nu tocmai liric.

Cum însă nu-i bine să ne închipuim că numai noi avem monopol asupra nevricalelor literare, să poposim un pic în însorita Italie. Aici, doamna profesoară de teologie Lucetta Scaraffia a declanşat o aprigă campanie în ziarul Sfântului Scaun, L'Oservatore romano, împotriva lui Umberto Eco şi a romanului său, Cimitirul din Praga. Sigur, femeie fină, doamna profesoară de teologie nu l-a înjurat birjăreşte pe Eco. L-a acuzat doar de antisemitism... Chestie cu care o mulţime de alţi oameni indignaţi s-a solidarizat mintenaş. Iar campania aceasta se bazează în principal pe următoarea teză: Personajul principal al romanului, Simone Simonini, este un tip relativ simpatic (mie mi s-a părut un tip cu grave probleme psihice, mustind de ură, căruia nu i-am găsit nicio latură simpatică, dar mă rog, gusturi şi gusturi...). Iar cititorii "ar putea să cedeze farmecului acestui falsificator antisemit" şi să ia chiar de bune minciunile sau insultele debitate de acesta la adresa evreilor. (Simonini spune destule şi pe seama clerului roman, de exemplu, ba încă nişte chestiuni deloc măgulitoare la adresa multor înalţi prelaţi ai Bisericii Catolice, asta aşa, ca să folosesc un eufemism...)

În cele din urmă, Eco le-a răspuns tuturor explicând că părerile, ideile, convingerile şi acţiunile unui personaj, fie el şi principal, n-au nicio legătură cu cele pe care le-ar nutri autorul cărţii respective,ba chiar dimpotrivăl. În plus, scriitorul le-a atras atenţia că este vorba despre un roman, adică despre o operă de ficţiune, nu una care se vrea o lucrare ştiinţifică. Cu toate acestea, detractorii nu se lasă convinşi cu niciun chip. Poate o să trăim s-o vedem şi pe-asta: Umberto Eco chemat în judecată pentru a da seamă de faptele şi vorbele sinistrului personaj Simonini...

Închei amintind cuvintele înţeleptei tanti Lizica, o femeie care vindea covrigi pe Academiei, lângă aşa-zisele coloane, prin anii '80: "Ei, mă, mamă, multă lume necăjită, ce să-i faci?".

Subtila diferenţa dintre notorietate şi prestigiu

Bote, Bianca lu' Bote, asistenta Crudu sau Ogică, ori Moni şi Iri sunt persoane cu renume, domnule! Tot românul ştie bine cine sunt, iar faţă de aceste personaje există un interes public viu. Până într-atât încât biografia lui Botezatu - băiat cu puşcărie în Italia la bază, actualmente dizainăr de chiloţi de megasuccesuri - este în topul celor mai furate cărţi din România.

Bianca, asistenta Crudu, Moni, Cosmina sau Andreea nu şi-au comandat - încă - biografii, dar de ele vuieşte în continuu presa, atât cea scrisă, cât şi televiziunile care se întrec neobosite în a le populariza în emisiuni de mare interes naţional.

Ce naiba au făcut toate figurile astea? Ce au produs toţi oamenii ăştia, ce au creat, ce au dat ei naţiunii căzute în admiraţia lor? Păi, în afară de chiloţi - creaţi sau fluturaţi public -, nimic, absolut nimic. Sigur, dacă nu iei în seamă aşa-zisele scandaluri ce constau de obicei în tot soiul de certuri cu un pestilenţial iz de mahala.

Asta cel puţin aparent. Fiindcă persoanele acestea, ca şi alte o sută sau două, fac rating televiziunilor şi cresc tirajele tabloidelor. Publicul român le cere, avid de informaţie şi cultură cum este.

În afară de asta, ele constituie un model pentru mulţi, foarte mulţi tineri. Poţi să ajungi celebru şi bogat fără să te chinui învăţând pe rupte, fără să te speteşti mai apoi studiind ori muncind serios, ba chiar fără să fii în stare să legi două vorbe măcar? Poţi. Dacă vrei să reuşeşti în viaţă şi să fii cineva iată calea! Sigur, mai e şi cea legată de politică, unde alţi indivizi, la fel de dotaţi intelectual şi de meritorii ca Ogică, sunt în fruntea bucatelor, taie şi spânzură - dar mai ales taie salarii şi pensii - decizând fără să le pese asupra vieţii noastre, a tuturor. Evident, când nu mai au ce să taie, se împrumută, răţoindu-se la noi şi zicând că-şi asumă ei responsabilitatea şi chemându-ne la solidaritate. Datoriile tuturor acestor acţiuni şi a furtişagurilor derivate din ele, ridicate la rang de politică de stat, vor fi plătite de prostime. Şi nu numai de către aceia care i-au votat şi care stau cu ochii zgâiţi la televizor palpitând la aventurile lui Moni şi ale lui Iri sau la succesele lui Bote, ci şi de noi, ceilalţi.

În această continuă atmosferă de bairam zălud, slinos şi plin de miasme, populat de fel şi fel de butaforii, o mare personalitate a culturii române este pe cale de a fi scoasă de la catedră. Nu, nu ca în anii 50 ai trecutului secol, ci obligată să se pensioneze cu legea în mână şi democratic.

Este vorba de istoricul Lucian Boia. Sunt convins că 99 la sută dintre români nu ştiu cine este Lucian Boia. Iar procentul celor care i-au citit măcar o carte este cu certitudine şi mai mic. Dar asta nu-i cine ştie ce. În fond, românul îşi desăvârşeşte cunoştinţele de istorie - atâtea câte or fi - din tabloide şi hălăduind pe reţelele virtuale de socializare, că doar ne-am modernizat şi avem internet. Aşa află el că un misterios trib dacic a ajuns în India şi în Pakistan fiind strămoşul vorbitorilor limbii punjabi, cu care uite că suntem fraţi. După care votează pe facebook, mistuit de sentimente naţionale şi emoţii oculte: I like this! Şi suntem convinşi că istoria e o poveste oarecare, pe care fiecare o spune cum i se năzare, adăugând folcloric ce ni se pare că sună bine sau eludând patriotic ceea ce ne sună nouă neplăcut.

Uităm că istoria e o ştiinţă şi că are marii săi magiştri. Uităm că un asemenea magistru - real şi tot mai rarisim în cultura noastră - se formează în ani şi de ani de studiu serios şi neobosit, fiind întotdeauna însoţit şi de o anumită ţinută morală. Uităm, sau nici n-avem habar, că rolul unei asemenea personalităţi în formarea altor şi altor valori este esenţial. În cultură, orice ai face, excelenţa nu este o chestiune democratică. Aici se trăieşte sub absolutismul valorii şi sub dictutara geniului. Iar în această zonă aproximarea după ureche şi generalizarea nu funcţionează fiindcă e vorba despre mari individualităţi.

Sigur, Lucian Boia poate să se ducă la Sorbona şi să-şi continue acolo opera. Nouă ne rămâne oricum marele Ogică! Şi celebrul cuplu de comici universitari Boc-Funeriu. Poate pun de-un trio, că se cam potrivesc...

Corul devoţiunii şi alte fumuri

Este foarte posibil să pierd şi bruma de simpatie a unora dintre cititorii acestui blog - şi, la maniheismul extrem de pe la noi, cu siguranţă nu numai atât -, dar de ceva timp îmi stă pe suflet o chestiune. Este vorba de exerciţiile de admiraţie pe care am fi chemaţi, mai mult sau mai puţin imperios, să le facem vizavi de anumiţi corifei actuali ai culturii române. Nu te simţi îmbiat de asemenea chemări, eşti - pe scurt şi fără putinţă de tăgadă - un tâmpit! Sau un năimit de-al vreunui mogul. Sau, evident, un puber intelectual frustrat. În orice caz, nu eşti un om serios, de calitate şi eşti orbit de ură. Adică, ce mai încoace şi încolo, eşti de-al "ălorlalţi". Iar "ăilalţi" e ştiut, sunt tot ce-i mai rău şi mai prost pe lumea asta.

Ei bine, deşi sunt conştient că nu o să fiu crezut pe cuvânt, nu fac parte din nicio gaşcă, nu lucrez pentru niciun mogul - fie el bun sau rău - şi nici nu încerc vreun sentiment de invidie care să mă ulcereze. Însă atitudinea de nesfârşită admiraţie, cu puseuri de adoraţie pe alocuri, însoţită de reacţii alergice extrem de violente la cea mai mică urmă de scepticism sau de critică la adresa acestor persoane, nu mi se pare deloc un act de normalitate. Şi aceştia sunt oameni, cu virtuţile şi păcatele lor, cu reuşitele sau eşecurile lor, nu fiinţe celeste ori măcar oficianţi perpetui ai unor Sfinte Taine.

Aşadar, nu cred că această stare de fapt este firească. Iar asupra atitudinilor, declaraţiilor şi mai ales textelor scrise de oricine, inclusiv de respectivii mari oameni, cred că pot şi am dreptul să-mi exprim o părere, ba chiar să le privesc critic. Nimeni nu mi-o poate interzice şi dacă ar face-o mi s-ar părea un act realmente revoltător.

Vacile sacre ale culturii române este un text scris de doamna universitar Lavinia Bârlogeanu. Dintr-o întâmplare, dumneaei nu a precizat sursa unui citat dintr-o zicere a unuia dintre "boierii minţii" de azi. Întreaga gardă pretoriană a acestor domni a reacţionat vehement la o aşa gravă greşeală şi a târnosit-o în diverse luări de atitudine prin presă. Însă dacă o să daţi clic pe "V"-ul inţial al titlului textului ce a stârnit furtuna, o să puteţi citi un articol de răspuns cât se poate de pertinent şi elegant al acestei doamne. Iar dacă o să vă intereseze subiectul o să puteţi merge mai departe privind argumentele părţilor, judecând singuri poziţiile fiecăruia. Răspunsul autoarei este dat la atacurile furioase şi în niciun caz elegante ale unor apărători din reţeaua adoratorilor de serviciu al respectivelor sacrosancte personalităţi. Iar această reţea, tocmai prin manifestările membrilor care o alcătuiesc, arată că tezele pe care Lavinia Bârlogeanu le exprimă în lucrarea ei sunt cât se poate de consistente şi de solide.

Constat cu tristeţe şi sideraţie că un abur de adeziune înnecăcioasă se ridică în jurul persoanelor venerate. Numai că începe să fie atât de dens încât înnegurează însuşi izvorul luminii, atâta cât o fi. Aş îndrăzni să spun că mai sunt şi alte lumini prin sărăcăcioasa noastră cetate, dar ceaţa vine în valuri dintr-acolo, tinzând să ne înghită cu totul.

Cu amărăciune, sincer, pun şi eu o întrebare simplă: acesta este un fenomen cultural? S-ar părea că da. Şi încă unul, s-o recunoaştem, cu tradiţie pe la noi. Oricum, un alt răspuns mai clar nu găsesc.

Cum nu găsesc nici soluţia unei alte dileme, legate într-un fel de cea anterioară. Iat-o pe scurt:

Un om rău şi perfid, un miliardar despre care se spune că ar avea un caracter mai mult decât dubios, a cumpărat nişte publicaţii, cu redacţii şi tipografie cu tot. Culmea tupeului, se mai şi produce în ele. Unul din articolele scrise de miliardar avea o ţintă precisă: ridica problema unei discuţii pe care un filozof celebru de-al nostru a avut-o cu un istoric polonez. Iar miliardarul îşi exprima şi o opinie acidă, pe alocuri cam ieşită din tabele, faţă de respectivul filozof. Opinia asta l-a supărat tare pe prietenul filozofului - pe bună dreptate şi omeneşte de înţeles, zic eu - care i-a şi replicat pe un ton sec miliardarului, într-o încercare de punere la punct a acestuia. Nu discut dacă respectiva încercare a fost izbutită sau nu, elegantă ori ba, întemeiată sau nu. Interesant mi se pare altceva. Cărturarul supărat semnează în continuare articole în ziarul miliardarului, dar şi într-o altă revistă de cultură pe care tot miliardarul o finanţează. Bănuiesc că omul de cultură o face pe bani, iar banii aceia vin tot de la miliardarul cel rău. Cu alte cuvinte, odiosul mogul nu numai că îl găzduieşte pe celebrul cărturar în paginile ziarelor sale, dar îl mai şi plăteşte ca să fie beştelit. Iar oribilul magnat, după toată povestea cu schimbul de replici, în loc să-l dea afară, lipsit de inimă şi civilitate cum era de aşteptat din partea unui asemenea personaj infam, în loc să-l trimită să-şi expună criticile faţă de el prin alte părţi, continuă să-i acorde amabil şi fair spaţiu tipografic, ba îi mai şi răspunde cu eleganţă într-un articol plin de amiciţie.

Păi, cum vine asta? Cine, ce fel de tării ale opiniunii are? Ori eşti plin de dignitate şi, vertical şi onest cum afirmi că eşti duminică de duminică la televizor, îţi dai demisia de pe la toate ziarele şi revistele infamului mogul, ori ar cam trebui să bagi de seamă că între vorbele şi faptele tale începe să existe o distanţă din ce în ce mai mare. (Una care nu mai poate fi umplută doar cu eleganţa jucăuşă şi inteligentă a frazării cărturarului, gata să echilibreze sentenţiozităţile plate şi solemne - pe alocuri chiar rizibile - ale prietenului filozof, partener de emisiune.) Numai că, poftim, aşa ceva nu se întâmplă. Şi iarăşi nu înţeleg de ce. Poate din cauză că, vorba lui Marin Preda, "una vorbim şi alta fumăm".

Colaboratori şi colaboraţionişti

Acum nici două săptătmâni un cotidian a lansat bomba: "Ioan Groşan a turnat la Securitate". Acuzaţii, invective, luări de atitudine, ba chiar demiterea scriitorului de către şeful lui, un oarecare domn Gregoire-ecrivain, după cum singur se autointitulează ipochimenul care nu face, mă-nţelegi, rabat de la moralitate. Scriitorul a explicat ce şi cum, arătând, înainte de orice, că nu a turnat şi nu a făcut niciun rău nimănui. Lucru necontestat până acum de vreo eventuală victimă. Dar destui puri şi duri au spumegat indignaţi pe forumurile de presă sau pe ici, pe colo, pe vreun blog. Câţiva prieteni i-au luat apărarea, umplându-se şi ei însă de lăturile cu care i-au împroşcat indignaţii. Azi e linişte, iar povestea, deşi nu s-a lămurit, s-a cam stins.

Nu sunt avocatul domnului Groşan şi nu-l cunosc altfel decât prin scrierile sale. În plus, îmi aduc aminte cu câtă nerăbdare aşteptam prin anii '80 apariţia unui nou număr al revistei Ştiinţă şi tehnică, acolo unde dumnealui istorisea cu un umor subversiv aventurile navei Stejeran... Iar pe vremea aceea îţi trebuia curaj nu glumă ca să publici aşa ceva. Curaj pe care mulţi din sacerdoţii moralităţii naţionale de azi sau axiologii de serviciu actuali nu-l manifestau în acele timpuri. Bun, poveşti vechi din care memoria, subiectivă cum e, reţine numai anumite aspecte...

N-o să mă apuc să discut aici despre amuzantele şi atât de româneştile noastre poveşti despre securiştii buni şi colaboratorii lor (adică alor noştri) şi despre securiştii cei răi şi turnătorii aflaţi în solda lor (adică despre ăilalţi). N-are, deocamdată niciun rost, mai ales de când au apărut în ultimul timp până şi mogulii cei buni versus mogulii cei răi.

Totuşi, dincolo de toate ideile-şablon fluturate de tot neamul de inchizitori nu pot să-mi reprim o întrebare simplă. Dar despre actualii intelectuali colaboratori ai puterii cam ce ar fi de zis? Ioan Groşan, anatemizatul de azi, avea 19 ani (!) când, şantajat şi terorizat fiind în armată cu pierderea facultăţii, a semnat odiosul angajament, pe care, cel puţin până acum, omul spune că nici măcar nu l-a respectat, iar după terminarea facultăţii a şi refuzat să-i mai dea în vreun fel curs. Fapt pe care până şi securistul ce-l avea în "exploatare" pe Ioan Groşan îl recunoaşte şi îl consemnează. Iar întreprinderile literare ale scriitorului, ca şi refuzurile sale de colaborare cu odioasa instituţie, ulterioare semnării angajamentului şi terminării facultăţii, mi se par mai degrabă un cert act de temeraritate, nu de laşitate.

Ei bine, pe cei de azi nu i-a terorizat nimeni, nu i-a ameninţat nimeni cu pierderea dreptului la semnătură sau cu puşcăria. Dimpotrivă, ei înşişi s-au oferit, pe undeva chiar supralicitând, doar, doar or prinde pulpana lui Orange-Vodă spre căftănire. Trist e că destui dintre ei au beneficiat pe vremuri şi de zâmbetul înălţător în cinuri al lui Iliescu...

Azi mulţi dintre aceştia ba dau lecţii de moralitate, ba explică cu suficienţă nişte adevăruri de partid şi de stat care n-au corespondent în realitatea noastră, a celorlalţi, a prostimii mai pe şleau spus. O fac însă din funcţii publice, instituţionale, la care au ajuns printr-un servilism politic evident direcţionat, deşi afirmă cu aplomb că sunt independenţi şi mai ales obiectivi. Asta deşi toată lumea vede că sunt sub drapelul portocaliu al idealurilor băsescianiste - un termen care nu-mi aparţine ci este inventat tot de unul dintre ei.

Să fie clar, nu pun niciun moment în discuţie calitatea intelectuală a unora dintre aceşti oameni - cu atât mai mult când au în spate o operă bazată pe lucrări valoroase. Însă încă o dată mă întreb - ca să dau un singur dar ilustrativ exemplu - cam cât de tristă şi de penibilă e trecerea unui asemenea om de la o lucrare de o erudită respiraţie spirituală cum e Ispita Binelui, la oda mai mult decât jenantă pe care i-a înălţat-o Elenei Udrea, la concurenţă întru ridicol cu un Cristian Boureanu, o Raluca Turcan sau un Ioan Oltean?

Asemenea cazuri sunt mult mai multe. Prea multe chiar. Or, din asemenea posturi jenante izvorâte din noul colaboraţionism, o minimă doză de bun-simţ ar impune măcar o tăcere penitentă. În niciun caz zburdălnicii mediatice în care să glosezi pe temele moralei şi să filozofezi în postură de apostol naţional al adevărului. Vorba unui alt personaj celebru: "Asta sună ca dracu!"

Ghici cine ni se uită peste umăr

Există bloggeri - inclusiv printre cei ce ţin jurnale cu evident caracter literar - care nu-şi ascund adversitatea faţă de actuala putere politică din România. Mai clar, sunt sătui până peste cap de Băsescu, de camarila şi de guvernul lui. În fond, încă trăim - nu-i aşa? - într-o ţară liberă şi fiecare îşi poate exprima simpatiile sau opoziţia faţă de oricine. Cu atât mai mult cu cât o face la vedere, pe propriul lui blog. Adică, pentru ca să fiu mai explicit, fără ca activitatea lor să fie una de natură conspirativă, una care să pună la cale ceva ameninţător şi ascuns la adresa ţărişoarei noastre.

Cu toate astea, iată că Serviciul de Telecomunicaţii Speciale stă cu ochiul său vigilent - timpanul e atent probabil la telefoanele oricui are Marele Şef chef (şi are din ce în ce mai multe chefuri de-astea - aţintit pe postările lui Micawber sau ale poetului Radu Vâncu. Asta din ce ştiu eu, evident. Activitatea respectivului serviciu în privinţa blogurilor o fi mult mai vastă. De menţionat însă şi interesantul amănunt că RaduVâncu nu scrie pur şi simplu nimic în contra guvernului şi a tătucului acestuia, şi îşi vede doar de ale lui, iar întreprinderea STS-ului e cu atât mai ciudată. Sigur, la o adică, şi poziţia poetului faţă de aşa-numitul caz Groşan o privi tot intersul securităţii naţionale.

E un lucru lăudabil că unii din angajaţii respectivului organ şi-or fi găsit peste noapte o pasiune pentru literatură. Numai că pasiunea asta se cultivă şi se exersează individual şi în particular, nu ca sarcină de serviciu informativ de pe urma căreia îţi mai iei şi un salariu frumuşel. Unul plătit, dacă ne gândim bine, tot din banii noştri. Bani care se dovedeşte că şi aici sunt aruncaţi absolut aiurea. Demn de semnalat e şi faptul - cât se poate de public - că STS-ul a primit fonduri suplimentate cu aproape 15 procente faţă de anul trecut. Asta în timp ce guvernanţii fac o economie la sânge pe seama restului societăţii, hăcuind de-a dreptul bugetele învăţământului sau ale sănătăţii. De ce? N-ar fi exclus să aflăm - peste ani şi ani, desigur, după ce reformatorii actuali n-or mai fi la putere - că s-a înfiinţat o nouă divizie în cadrul STS-ului şi anume cea de urmărire a blogurilor duşmănoase, care răspândesc malversaţiuni pe seama Paritidului, Statului şi a minunatului lor Cârmaci.

Mulţi vor da probabil din umeri în faţa acestei postări, zicându-şi: "Ce-mi pasă mie? Chestia asta nu mă priveşte câtuşi de puţin. Dacă STS-ul o proceda aşa, o şti el mai bine de ce o face-o."

Păi, nu? În fond, pe la noi toate-s bune, în general. Sigur, mai sunt şi unele necazuri din cauza crizei mondiale, atâta tot. Iar undeva, sunt doar nişte cetăţeni de bine care ni se uită atent şi încruntat peste umăr. Nu de alta, dar să nu scriem ceva greşit.

Altminteri, slavă Domnlui, încă nu avem un CNA care să ne supervizeze blogurile. Deocamdată...

Păreri despre literatura (sud-americană) de limba spaniolă

tlön society
imi place Borges pt c-a venit din Viitor si controleaza un amplificator de radiatii, foarte intense si inguste, cu mare directivitate si utilizari variate.
nu-mi place Un Veac de Singuratate pt ca e reproducerea latino a Muntelui Vrajit, chiar daca aproape la fel de high ca varful german.

***
caligraf
La 9 ani scrie o poezie pentru aniversarea unui unchi şi o poveste cu căţelul Loyal, care moare ca să salveze o fetiţă din mîinile unor bandiţi, proza părîndu-i-se mai grea, aşa cum avea să i se pară mereu, la 12 scrie poeme lugubre, primite entuziast de familie, şi plănuieşte o epopee care să cuprindă toată istoria lumii, dar o pneumonie îl opreşte după cele 20 de pagini despre epoca de piatră, mai tîrziu scrie Istoriile cu cronopi şi glori, Ocolul zilei în 80 de lumi şi celelalte – cărţi-şotron, cărţi-machete, cărţi-almanah, instrucţiuni pentru plîns, manuale de speologie la domiciliu, telegrame, proeme şi peome –, povestindu-ne în întregime şi atît de minuţios încît devenim fantastici: Julio Cortázar.
Nu am un scriitor de limbă spaniolă care să-mi fie cu deosebire nesuferit, nesuferită mi-a devenit o formulă pe care o întîlnesc frecvent cînd vine vorba de literatura din America de Sud, realism magic-Márquez-realism magic-Márquez, ca şi cum toţi scriitorii de-acolo s-ar defini în legătură cu realismul magic (realitatea fiind oricum magică, cf. Julio Cortázar).
***
micawber
Cel mai puţin mă entuziasmează aşa-zişii realişti magici în cap cu G. Garcia Márquez (nu dau şi alte nume pentru a nu fi sfâşiat de admiratorii autorilor în chestiune), căci mi se pare că dau cu tunul după muşte şi - s-o zic pe şleau - pentru că n-am organ pentru genul respectiv. Nu-mi displac Cervantes sau Baltasar Gracián. Mai ales cel dintâi e surprinzător de viu pentru un contemporan al John Donne. Ca să revin mai aproape de timpurile noastre, l-aş pomeni pe Camilo José Cela, (a)cela din Stupul, care îmi place din aceleaşi motive pentru care nu mă încântă realiştii magici. ¡Ole!
***
delaskela
1. eu unul pariez pe Ray Loriga [nascut in ‘67], un Kerouac spaniol, si care zice‚ in Heroes, “am visat ca aveam un pistol de argint.un pistol foarte frumos.mai intai trageam in tipul care l-a impuscat pe Lennon si ma gandeam: pe asta l-am aranjat. si pe urma ma apucam sa trag in toata lumea”.
2. si pe Isabel Allende , din care am citit Casa Spiritelor, pentru ca a dat un film super.
3. nu-mi place domnul Paulo Coelho, dupa Alchimistul.
***
adinab
scriitorul latino-american preferat este fara indoiala Mario Vargas Llosa, el cel care-i povestasul perfect. le are pe toate: looks, faima, glorie, inamici faimosi, cartografiaza ca nimeni altul structurile puterii si ilustreaza cu pricepere revolta, rezistenta si infrangerea. ma astept ca in orice clipa sa-i creasca si o pereche de aripi.
scriitorul cel mai overrated, pe de alta parte, este fara indoiala cel care ilustreaza in mod ilustru absenta tuturor calitatilor de mai sus. incepe cu “co”, se termina cu “elho” si este pare-se brazilian.
***
reductio
García Márquez a fost cel care m-a captivat cu portretul dictatorului singuratic din Toamna Patriarhului. un dictator decrepit si libidinos, suprasaturat de propria persoana cu accese paranoice si o hernie de dimensiunea unui avorton pe care-o purta de colo, colo si o mangaia dragastos. probabil maniera dementa a scriiturii cu fraze intinse pe zeci de pagini si punctuatia deliranta a fost ceea ce m-a captivat, dar si o fraza geniala de la final “a fost gasit mort in palatul prezidential, la o varsta undeva intre 107 si 232 de ani”..
fiindca n-am fost niciodata tentat sa-i rasfoiesc vreun volum, si chiar daca tema sesiunii e scriitori de limba spaniola, Coehlo castiga trofeul din fecale, cel putin pe filiera sud-americana.
probabil cea mai buna descriere a volumelor sale e literatura de toaleta, sau de avion. imi povestea tovarasul Caligula, la fiecare calatorie cu avionul nu dadea decat peste romanele sale. ergo, un zbor de 3 ore = un roman de Coelho.
***
dreaming jewel
În universul meu, care este o bibliotecă – sau viceversa, în biblioteca mea, care este un univers – există un singur zeu şi acela e Borges, un creator plin de imaginaţie şi spirit ludic, care nu ia regulile foarte în serios. Deşi, desigur, se mai insinuează pe acolo şi arhanghelul Gabriel (Garcia Marquez) şi Triada de slujitori ai Splendidei Sobrietăţi Subtile, pre numele lor Bolano-Onetti-Rulfo.
Dacă ne păstrăm în convenţia iniţială, „scriitori de limbă spaniolă”, atunci universul meu n-are diavol, pentru că opusul în toate al celor de mai sus ar fi Pedrept-Preahulitul Paulo Coelho. Care, însă, e de limbă portugheză.
În lipsa unui diavol, să zicem doar că nu înţeleg de ce lui Adolfo Bioy Casares i s-a permis să şadă la masă cu zeii…
***
marin anton
autorul meu favorit de limba spaniola: Jorge Luis Borges. argumentul? iata un citat din autor:
“eu trebuie sa raman in Borges, si nu in mine insumi [asta, presupunand ca eu insumi exist], dar adevarul e ca ma recunosc mai putin in cartile lui decat in multe altele, sau decat in staruitorul vaiet al unei ghitare. cu ani in urma, am incercat sa ma eliberez de el si am trecut de la mitologia mahalalei la jocul cu timpul sau cu infinitul, dar si acest joc ii apartine acum tot lui Borges, astfel incat voi fi silit sa imaginez alte lucruri. viata mea nu este, asadar, decat o goana si, putin cate putin, pierd totul si totul trece in stapanirea uitarii, sau a celuilalt. nu stiu care dintre noi asterne aceste randuri.”
autorul de limba spaniola care mi se pare cel mai overrated: Che Guevara, socotit de multi, dincolo de statura lui de revolutionar de profesie, un mare poet si ganditor. argument? poemul sau Hasta la Victoria Siempre din care-mi permit sa citez prima strofa:
“la drum
inflacarat poet al aurorei
pe cararile ascunse si parasite
sa eliberam crocodilul cel verde pe care il iubesti atat.”
***
utopia balcanica
daca antagonistul meu preferat a fost un mistret, autorul meu preferat de limba spaniola e un autor de limba portugheza. desi stangist, José Gomes Ferreira a facut cinste speciei om cu Miraculoasa Aventura. in plus, e atat de obscur incat nici n-a fost tradus in engleza.
supraevaluat cu Nobel, Pablo “Chain Letters Branzoase in Powerpoint” Neruda.
***
dragos c.
cei 3 prozatori sudamericani favoriti:
Jorge Luis Borges pentru Aleph si Cartea de nisip
Juan Rulfo pentru miraculosul Pedro Páramo
Ernesto Sábato pentru Abbadón Exterminatorul
cel mai overrated este, evident, Marquez, cu Un Veac de Singuratate, net inferior – dupa mine – Dragostei in Vremea Holerei. de aceea, ma gandeam sa pun poza autorului cu ochiul invinetit de Llosa, insa aleg pe alti doi autori.

***
zum
Daca e voie sa alegem scriitori pe care nu i-am citit in totalitate – nici macar in mare parte – atunci il aleg si eu pe Julio Cortázar, fie si numai pentru ca de fiecare data cand zbor cu avionul la amiaza caut cu privirea o insula. As putea sa-l trec ca favorit si pe Roberto Bolano, mai recent descoperit si direct in suflet intrat. Si ar trebui sa plec usor capul in directia domnului Vargas Llosa, care m-a salvat, candva demult, amintindu-mi ca Garcia Márquez nu-i singurul scriitor sud-american.
Iar altfel, ma alatur celorlalti si protestez impotriva ‘realismului magic’ care ne-a impuiat capul. Ca nu e vina scriitorilor pusi langa formula asta, e o cu totul alta problema.

Unul care a luat leapşa

Ei bine, eu îs ăla!

Am văzut că lumea (bună - pe bune!) face un fel de nominalizări ale celor mai faine bloguri. Nu mă omor deloc după aşa ceva, dar şi mie mi-a fost transmis acest îndemn. Ba chiar aflu că vreo câteva persoane foarte amabile m-au şi propus pentru un premiu.

Pe deasupra, aceste nominalizări mă aruncă în alte dileme. Care este cel mai bun blog economic (că la "politice" e înghesuială mare)? Dar cel mai bun blog sportiv? Sau cel mai bun blog al unui ziarist? Iar ca să pună capac la toate, cică ar trebui să nominalizez şi trei bloguri literare, dar nu oricum, ci pe categorii: critică, jurnal (!?!), creaţie.

Păi, numai la critică - literară, bănuiesc - aş face trei propuneri.

Aşadar, pentru cel mai bun blog literar (segmentul critică), toate pentru locul întâi, fără discuţie: Aberoscophttp://mihaelaursa.wordpress.com/, Ce am mai citithttp://ce-am-mai-citit.blogspot.com/ şi LITERATUR.co.AZhttp://literaturcoaz.blogspot.com/. Bine, ar mai fi şi La republique des livres, dar înţeleg că la concursul ăsta participă numai băştinaşi. La blog literar-jurnal nu ştiu ce anume se cere de fapt fiindcă toate sunt... bloguri.

Cel mai bun blog literar - segmentul creaţie: LITERATUR.co.AZhttp://literaturcoaz.blogspot.com/ şi Colivii pentru ideihttp://serbantomsa.blogspot.com/.

Ia să vedem ce mai urmează...

Blogul cu cel mai mult umor: Surorile Marxhttp://surorilemarx.wordpress.com/ - de departe!

Cel mai informat blogger: Nu ştiu ce să zic, dar Radio Erevan are blog?

Cel mai bun cititor/comentator (aş adăuga cu menţinunea specială de cititor martir): Poşta redacţieihttp://alexstefanescupostaredactiei.blogspot.com/.

Cel mai bun blog de păstrare a memoriei: Unknown Bucharesthttp://bucharestunknown.blogspot.com/.

Cel mai bun blog politic: TLÖN SOCIETYhttp://tlonsociety.blogspot.com/ - pentru sincera, poetica şi nuanţata sa lipsă de corectitudine politică.

Cel mai simpatic blogger/bloggeriţă: Biblioteca Babelhttp://bibliotecababel.wordpress.com/, capricornk13http://capricornk13.wordpress.com/ şi Karina-lumea noastrăhttp://karina-lumeanoastra.blogspot.com/http.

Cel mai bun blog de discuţii - în sensul de incitant (nu pe principiul cu cât suntem mai mulţi, cu atât suntem mai culţi): Idolii forumuluihttp://idolii.com/ şi Biblioteca Babehttp://bibliotecababel.wordpress.coml.

Cel mai activ blogger: Karina-lumea noastră//karina-lumeanoastra.blogspot.com/http..

Cel mai bun blog vizual: Bucureştii noi şi vechihttp://bucurestiinoisivechi.blogspot.com/ şi Around the worldhttp://aroundtheworldwithirina.blogspot.com/.

Cel mai bun blog de muzică: Muzică clasică, etchttp://muzica-etc.blogspot.com/ şi... TLÖN SOCIETYhttp://tlonsociety.blogspot.com/.

Blogul pasiunii: Victor Antonescu' s bloghttp://victor.tfm.ro/.

Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri: Surorile Marxhttp://surorilemarx.wordpress.com/.

Premiul de popularitate: TLÖN SOCIETYhttp://tlonsociety.blogspot.com/.

Şi în fine, doamnelor şi domnilor, MARELE PREMIU - pentru că-mi place: Surorile Marxhttp://surorilemarx.wordpress.com/!

Cam asta e lista! Evident că am alcătuit-o doar din ce urmăresc eu. Dacă o participa şi 'mneaei, bine. Dacă nu, nu. Să fie sănătoasă!

Literatura română contemporană faţă cu reacţiunea scriitorimii mondiale

Stieg Larssen? Un cârnat! Madam Rowling? Puah! Houellebecq? Un franţuz cu nasul pe sus care o face pe deşteptul! Noi? Noi suntem buni, dom'le, da' nu putem să rupem gura târgului fiindcă nu suntem lăsaţi!

Cam asta e concepţia noastră intimă despre valoarea literaturii române contemporane vizavi de cea mondială.

Ăilalţi sunt, vezi bine, nişte şmecheri care scriu numai cărţi de doi lei, comerciale adică, în timp ce noi producem de fapt marea şi adevărata literatură. Suntem convinşi de asta. Pornim de la această idee ca de la o axiomă, ca de la un dat fundamental. Ce mai încolo şi încoace, se vede treaba că în afară de statul cu paloşul scos în calea liftelor barbare ca să-şi ridice occidentalii catedralele şi universităţile, asupra noastră apasă şi această nenorocită fatalitate. Noi băltim de atâta talent, debordăm de fior liric, de vână epică şi de o adâncă reflexivitate filosoficească, dar suntem - o, vai! - ghinionişti patentaţi.

Ştim însă, la fel de bine, să-i luăm peste picior pe toţi scârţa-scârţa ăştia străini care scot cărţi în milioane şi zeci de milioana de exemplare şi sunt cititţi de o lume întreagă. Noi ne citim între noi, cum îmi spunea ironic un tânăr (tot român, de!). Ne citim, ne înjurăm, ne bălăcărim cu pasiune, ne strângem plini de spirit în găşti, ne punem piedică sau proptele după simpatii sau antipatii, dar mai ales după interese, iar toate astea ne sunt de ajuns. Uite că şi noi trăim, ba avem chiar o viaţă literară intensă şi zglobioasă de nu se poate. Într-un cuvânt, oricine poate să pună mâna pe literatura noastră de azi şi să strige: este!

Mai mult de atât. Am ajuns la o argumentaţie răsturnată care proclamă superioritatea tirajelor subţiri şi a cărţilor ce se prăfuiesc în vitrinele librăriilor ca fiind dovada superiorităţii noastre indiscutabile pe tărâm literar. Cei care vând mult sunt nişte scriitori slabi, la fel cum cititorii lor sunt evident nişte dobitoci. Noi avem cititori infinit mai inteligenţi, mai rasaţi şi mai cultivaţi decât ai lor. Tocmai de asta sunt şi aşa puţini. Noi nu scriem pentru prostime şi, în general, nu scriem pentru a fi citiţi de alţi oameni. Suntem, ce mai tura-vura, nişte mari neînţeleşi. Ehe, pe noi doar posteritatea o să ne înţeleagă şi o să ne preţuiască la justa noastră valoare!

Ne mai împăcăm cu faptul că uneori critica noastră ne mai mângâie pe creştet scriind articole elogioase pe seama acelor cărţi ce zac în rafturi. Tot ea îşi râde, la fel de convinsă ca şi noi, de fraierii ăia de scriitori străini ce produc literatură de consum. Cu toate astea, nici doamnei Rowling, ba nici chiar lui Houellebecq, lacrimile nu le udă barba pe chestia asta. Mult le pasă nesimţiţilor ălora de receptarea critică românească, deşi noi am fi în stare de orice măgărie, de orice ticăloşie şi ne-am face preş doar, doar ne-o băga şi pe noi în seamă un mare critic de-al nostru. Asta fiindcă, lăsând orice ironie la o parte, trebuie recunoscut adevărul simplu că dacă nici criticii noştri nu mai vorbesc despre noi, chiar că nu mai existăm de fel.

Totodată, în ultimii douăzeci de ani au apărut sau au confirmat deplin cel puţin zece autori români realmente valoroşi. Cei mai mulţi sunt (relativ) tineri. Nu au devenit adică nişte monştrii sacri de tipul unuia care scoate anual câte un volum ridicat în slăvi de critica noastră - probabil că dintr-o omenească jenă de a nu-l da de ruşine pe marele om -, dar pe care nici dracu nu-l citeşte (şi nici eu nu-i dau numele ca să nu-i fac degeaba publicitate, fie şi în această formă extrem de modestă).

Iar la capitolul scriitorilor români care nu numai că sunt valoroşi, dar au şi cititori, descoperim o mare şi stranie enigmă. Şi o să exemplific simplu cu un caz de care m-am izbit chiar eu. De o jumătate de an caut să pun mâna pe o carte. Nu-i vorba de un incunabul - nici n-aş avea bani pentru aşa ceva - sau de vreo misterioasă scriere ezoterică. Este vorba despre Teodosie cel Mic, romanul scris de Răzvan Rădulescu. Şi l-am avut mână, citind niscaiva pagini din el şi încă plin de plăcere, fir-ar să fie! Dar în momentul acela nu dispuneam de suma necesară ca să-l cumpăr. Mare ghinion! Fiindcă după aceea, deşi am întrebat cu regularitate de el pe la mai toate marile librării bucureştene, n-a mai fost de găsit cu niciun chip. Vânzătoarele mi-au mărturisit că o mulţime de oameni întreabă de Teodosie cel Mic, că ele îi anunţă săptămânal pe şefii lor de cererea acestei cărţi, dar nu se mişcă absolut nimic. Nu pot să înţeleg de ce puternicele lanţuri ale distribuţiei de carte nu reacţioneză la cereri sau de ce editura nu reeditează un roman de un asemenea succes. Dar nu-i nimic, probabil că-şi spun unii, o să-l putem citi pe Teodosie cel Mic în ediţii germane, englezeşti, franţuzeşti sau spaniole, scoase de editorii străini.

Pe aici o să apară în tiraje mai substanţiale tot romanele alea plictisitoare de moarte, în care autorul se caută introspectiv pe zeci de pagini sau deapănă poveşti leşioase, dar şocant-scârbavnice, până la epuizarea totală de lehamite a cititorului.

Apoi o să curgă pe mai departe acuzele în toate direcţiile. O să ne plângem de şcoală şi de profesori că nu atrag elevii către lectură. O să ne văicărim că lumea nu mai citeşte "cărţi valoroase" ci îşi pierde timpul cu tot soiul de prostii occidentale. O să ajungem chiar şi la concluzia că suntem efectiv ostracizaţi de străini care au pus de-o conspiraţie mondială împotriva scriitorilor români. Mulţi, foarte mulţi autori de-ai noştri - toţi importanţi, fireşte! - vor traversa iarăşi o stare de spleen superior.

În fond, ce poate fi mai de bon ton decât să spui că eşti prea mare pentru un popor atât de mic?

O nouă oroare: bilanţul de sfârşit de an al cititorului-model

Îmi place să citesc şi mă bucur ca de o solidaritate ocultă când cineva îşi mărturiseşte admiraţia pentru o carte la care am vibrat şi eu. Fără îndoială, am afinităţile şi naivităţile mele. Totodată sunt capabil să respect opiniile contrare legate de un scriitor sau de o lucrare. Mi se pare firesc să avem viziuni şi puncte de vedere diferite, inclusiv - sau mai ales! - în domeniul literaturii.

Însă de o zi, două, mă tot uit pe unele bloguri şi constat - la unele cu dezamăgire, la alţele ca la un firesc şi caracteristic exerciţiu de snobism - că o nouă chestie foarte cool a intrat în trendu' tendinţelor la modă. A început perioada bilanţurilor şi a (auto)elogierilor fruntaşilor pe ramură la lecturi. Nu caricaturizez nimic. Comparaţiile cu ediţiile festive de Ziua Republicii din Scânteia - organu' Partidului - se impun de-a dreptul jenant.

Unii - slavă Domnului, destul de puţini - dintre cei care citesc ţin morţiş să-şi sublinieze activitatea intelectuală şi o fac prin tot soiul de rapoarte-bilanţ pline de succesuri de tot penibilul. Unul povesteşte că el a citit 33 de cărţi, dar mai are cinzej' de pagini şi o termenă şi pe-a 34-a, altul îl surclasează şi declară stahanovist că el a halit deja peste şaptej' de bucăţi. Se vine şi cu realizări de sfâşâietoare excepţe, de genul: am reuşit ca anul acesta să citesc nu numai zeci şi zeci de cărţi, dar am izbutit să lecturez şi cutare roman care, umblă vorba prin târg, e greu de tot. De parcă parcă omul ar trebui să primească o decoraţie în plus pe chestia asta. Cărţile au, în viziunea acestor campioni ai lecturii, grade de dificultate mai ceva ca figurile impuse din patinajul artistic, iar faptul de a fi citit Ulysses sau Muntele vrăjit le conferă suplimentar o distincţie specială care particularizează medalia de erou al muncii cu cartea.

Mai mult de atât, exact ca vechii politruci, la sfârşitul bilanţurilor de lectură pe 2010 se fac şi angajamente de tipul: "În anul ce vine, nu numai că vom depăşi indicatorii de plan ai anului ce a trecut, dar vom efectua şi dificila abordare a cutărui roman sau a cutărei scrieri filozofice la modă".

Aceşti mândrii raportori mă trimit totodată cu gândul la copiii din tablourile lui Bruegel cel Bătrân (sau de Catifea, pentru pedanţi...) Copiii în cauză nu se joacă, nu iubesc jocul şi nu se bucură de el, ci se supun unei adevărate peintenţe a acestuia de parcă un blestem ineluctabil i-ar obliga să se chinuie astfel. Spre deosebire de acei copii, bilanţierii de azi, trăiesc voluptatea penitenţei, la fel ca şi cei ce se autoflagelau în pieţele spaniole. Aproape că îi auzi şoptind: "Vedeţi cât ne-am chinuit noi să citim? Păi, ori suntem intelectuali şi băieţi fini, ori nu mai suntem!".

Sau poate mă înşel eu şi de fapt s-a reuşit ceva incredibil şi anume manelizarea cititului. În fond, raportorii poate că în sinea lor fredonează: "Duşmanii moare/ Că am valoare:/La femei sunt XXL/ Şi la citit cărţi la fel!".

Sindromul Ion Cristoiu

Ultimul scandal în care este implicat celebrul Ion Cristoiu nu este chiar atât de banal pe cât pare. Găsasc că, dimpotrivă, el are valoarea unui sindrom ce vădeşte o maladie serioasă.

Nu o să discut aici despre teoretizările aiuristice şi sforăitoare ale gazetarului, cele făcute la emisiunea doamnei Eugenia Vodă, ca să fiu mai exact. Adică nu o să mă apuc acum să discut despre cazul Zelea Codreanu şi despre fenomenul legionar. Găsesc că despre asta s-au pronunţat la obiect, solid argumentat şi cu pertineţă cel puţin trei istorici români de marcă.

Problema care m-a făcut să cad pe gânduri este a acestui Ion Cristoiu şi a reacţiilor pe care intelectualitatea noastră le are faţă de acest personaj. Ultimul său demers are acelaşi aer de publicitate făcută sieşi printr-un demers provocator, ca de atâtea alte ori. Aparent nu-i cu nimic mai ieşit din comun decât descoperirea găinii vivipare care l-a făcut celebru şi care l-a lansat pe traiectoria marelui jurnalism. Acelaşi mecanism, aceeaşi pricepere, acelaşi profesionalism.

De la găina aceea încoace, Ion Cristoiu şi-a descoperit rând pe rând bosa de scriitor, apoi pe cea de ideolog, politolog şi, în fine, pe cea de istoric. Iar dumnealui nu că s-ar vrea câte puţin din toate, ci îşi închipuie că e o mare personalitate în fiecare din aceste domenii.

De unde până unde a ajuns omul acesta la asemenea convingeri? Simplu, fiindcă a devenit celebru! La început prin articolele sale îndoielnice dar cu mare priză la public, mai apoi prin apariţiile sale televizate care făceau rating. Indiferent câte şi ce prostii zicea, omul trezea interes. Iar acesta e cel mai important lucru într-o televiziune sau pentru un ziar de scandal. Mai mult de atât, indiferent de cauza politică pe care o îmbrăţişa, de fiecare dată, chipurile, dezinteresat şi cu cea mai deplină onestitate, era urmărit cu interes şi crezut pe cuvânt.

Încet, încet, Ion Cristoiu a devenit prototipul analistului naţional, care nu că îşi spune o părere, dar e chiar un expert în domeniu, fie că este vorba despre fiziologia galinaceelor, fie că este vorba despre filozofia presocratică.

La început l-am privit cu amuzament, distrându-mă uneori copios să-l văd cum bate câmpii pe cele mai diverse teme. Şi nu cu graţie, ci ridicol din greu. Apoi a devenit obositor. Vorba regretatului Toma Caragiu: "Şi pe unu, şi pe doi, cântă Toma din cimpoi". Or Cristoiu "cânta din cimpoi" pe la tot felul de ziare, ba şi pe la cam toate televiziunile româneşti. În cele din urmă, ajungând dumnealui atâtde celebru şi atotştiutor, a devenit pur şi simplu arogant.

Atât de arogant încât a început să-i tragă de urechi pe cei care chiar erau nişte profesionişti în domeniul lor. Îmi aduc aminte şi azi cum făcea spume la gură - şi la propriu, nu numai la figurat - împotriva universitarului Tismăneanu. Urla ca scos din minţi, recurgând la cele mai stupide argumente: "Ce-mi tot spuneţi că a scris Tismăneanu cărţi şi că e mare profesor în America? Io am scris nouă cărţi - nouă, domne, nouă! - nu cinci ca ăla!". I-a luat la rând după aceea pe Patapievici sau pe Liiceanu, nu în calitatea lor de discutabile persoane publice, ci cântărindu-le cu causticitatea penibilă tocmai el scrierile, din care evident că nu a priceput nimic.

Din păcate, ajuns la faza asta, personalităţile - reale! - ale culturii române n-au reacţionat mai deloc. Intelectualitatea noastră, prinsă etern în tot soiul de nesfârşite ostilităţi de grup, s-a mulţumit să râdă în pumni de bălăcărirea rivalilor, indignându-se mai apoi individual când erau şi ei luaţi în tărbacă de iscusitul într-ale provocării Cristoiu.

Fiindcă, trebuie să i-o recunosc, singura sa pricepere adevărată este doar aceasta. Iar măiestria sa în acest domeniu este pusă în slujba unui oportunism feroce, unui oportunism deservit de un mecanism de giruetă, care muşcă mâna ce l-a hrănit ieri, şi va scuipa mâine în obrazul pe care-l sărută azi. Iar oportunismul acesta l-a dus pe culmea unei celebrităţi gonflate pe care o confundă cu prestigiul. Până într-acolo încât acest gazetar mediocru îşi închipuie că a devenit peste noapte o pesrsonalitate deplină a culturii noastre.

Criticat pe bună dreptate pentru prostiile debitate la emisiunea doamnei Vodă, iar împotriva actului său mediatic alcătuindu-se chiar şi o scrisoare de protest, Ion Cristoiu reacţionează vehement şi scrie la rându-i o epistolă de răspuns. În aceasta, dumnealui spune ofensat, după ce îi cheamă pe toţi criticii săi - "tot felul de neica-nimeni", după cum îi consideră - să vină cu dovezi şi opinii temeinice, nu cu lozinci: "Nu poţi să semnezi o scrisoare de protest împotriva unui om care chiar a studiat problema respectivă". Adică, vezi Doamne, nişte oameni - "poetese, mătuşi, piţifelnici", cum le spune maestrul - care "nu ştiu nimic" despre problemă protestează împotriva marelui cărturar de renume mondial Ion Cristoiu. Cum a ajuns dumnealui un aşa mare gânditor al neamului? Păi, cum să ajungă? A făcut talk-show-uri, domnule, nu aşa!

Am spus că Ion Cristoiu, în această ultimă şi apoteotică înfăţişare a sa, reprezintă un sindrom al unei boli serioase care ne bântuie societatea. Boala se poate numi simplu şi banal confuzie a valorilor. Cui dă din umeri nepăsător, îi propun un mic exerciţiu de imaginaţie:

Deschideţi televizorul şi se face că pe cran apare vestita Lori. Şi ce întreprinde dumneaei? Discută, gazda emisiunii fiind domnul Oreste Teoderescu, despre istoria religiilor şi despre gnoze, făcând o aspră critică, punctată de ironii fine pe seama profesoraşului aceluia american de origine română care s-a numit Ioan Petru Culianu. În partea de jos a ecranului, scrie cu majuscule: "Loredana Groza - cantautor, romancier, reputat specialist în oculturism şi în limba braziliană". Credeţi cumva că exagerez?

Dacă da, vă avertizez că se aude prin târg că puiul născut cândva de o găină în Evenimentul zilei visează deja la Academia Română.

Scriitorilor români li se pregăteşte ceva...

Aţi auzit de A.N.U.C.? Dacă nu, să vă traduc aceste nobile iniţiale: Alianţa Naţională a Uniunilor de Creatori. Această alianţă, din care face parte şi Uniunea Scriitorilor din România, are o iniţiativă legislativă care va produce efecte negative dacă fi adoptată.

Respectivul proiect de lege are nişte paragrafe prin care se cere ca timbrul literar aplicat fiecărei cărţi să fie plătit pentru întregul tiraj şi în avans!

Până să intru în fondul problemei fac o mică paranteză. Timbrarea cărţilor precum sticla de ţuică sau pachetul de ţigări nu se mai practică nicăieri în Uniunea Europeană. Cititul nu este un viciu şi nu trebuie pedepsit financiar printr-o taxă suplimentară pentru scârbavnicii consumatori care comit acest păcat, ci dimpotrivă, aş zice eu, ar trebui încurajat. Chiar şi de Uniunea Scriitorilor...

Revenind la iniţiativa A.N.U.C., mulţi poate că o să dea din umeri şi o să se întrebe ce mare cheste-i asta. Păi, este şi o să explic - cu slabele mele puteri, cel puţin o să încerc - cum o să se reflecte aceasta în realitate.

Orice editor serios ştie că tirajele cărţilor de literatură românească contemporană merg destul de greu la noi. Un scriitor bun, cu oarecare vizibilitate, se poate publica într-un tiraj de 2000 de exemplare şi ăsta e considerat un tiraj bunişor, aşa cum unul de 5000 e apreciat ca foarte bun, iar cel de 10000 e unul excepţional. Unul de 50000 e deja ceva de vis.

Toate acestea cu o singură condiţie: să se şi vândă. Însă la fel de clar acelaşi editor ştie prea bine că foarte rar tirajul unei cărţi româneşti scrisă de un autor contemporan se epuizează. Retururile - cărţile rămase nevândute - care se înscriu într-o cantitate optimă, sunt între cinci şi zece la sută din tiraj. De obicei sunt cam de douăzeci de procente, însă adesea, mai ales la debutanţi, depăşesc sever aceste cifre.

Editorii vor trebui deci să se gândească de două ori mai mult decât până acum ce politică trebuie să aplice dacă vor ca firma să mai existe şi pe mai departe. Ori scoţi numai bestseller-uri internaţionale, închizând ochii la peltelele siropoase sau la vârcolacii şi vampirii care se iţesc prin destule dintre acestea, ori reduci drastic tirajele autorilor români pe care decizi să-i publici. Ori şi una, şi alta. Sigur că există şi Llosa, Eco, sau Rushdie, dar aceştia au drepturi de autor pe măsură pe care nu poţi să le driblezi...

Practic, încercând să dibuie numărul cât mai exact al cărţilor ce se vor vinde - fiindcă plata pe întregul tiraj şi în avans a timbrului literar le-o va impune financiar fără milă - şi punând la socoteală toate scăzămintele care se impun - un număr de exemplare pentru reprezentare sau gratuităţile pentru autor, de exemplarele cu reduceri de preţuri de pe la târgurile de carte nici nu mai poate fi vorba - editorii vor tăia cam la jumătate tirajele unor autori buni, însă fără prea mare vizibilitate. În această categorie vor intra în primul rând cei mai înzestraţi dintre noii veniţi în literatură, dar şi autorii de calitate care poate că or fi fost semnalaţi ca scriitori valoroşi în revistele de specialitate sau prin premii literare serioase, însă nu au apucat să fie suficient de cunoscuţi publicului. Povestea cu valoarea ce se impune până la urmă rămâne cel mai adesea un simplu basm - desigur mai există şi excepţii menite însă să confirme regula - şi nu le ţine în niciun caz de foame autorilor care se vor bucura...postum de tiraje consistente.

Prin noua iniţiativă a U.S.R. nu numai că debutul în literatură se va subţia dramatic, dar şi autorilor deja consacraţi li se va limita sever posibilitatea de a publica altfel decât în nişte tiraje şi mai meschine decât cele de azi, iar apariţiile lor editoriale vor fi chiar şi mai rare deât acum. Cât despre cititorii scriitorilor noştri, în atari condiţii, evident că numărul lor va descreşte de-a dreptul programatic.

Aş dori să mai subliniez ceva. Nu sunt câtuşi de puţin un adversar al Uniunii Scriitorilor din România. Chiar dacă nu fac parte din această organizaţie, aş fi onorat să-i devin cândva membru, considerînd-o o instituţie prestigioasă.

În acelaşi timp, îmi permit să atrag atenţia că există şi scriitori care nu fac parte din ea. Şi acestora li se vor aplica pe lucrările lor acelaşi timbru al Uniunii, deşi U.S.R. nu face practic nimic pentru ei, în afără de a avea această năstruşnică iniţiativă care însă îi va lovi şi pe aceştia la fel de necruţător ca pe membri. Ceea ce, să-mi fie cu iertare, nu mi se pare deloc corect.

Mai adaug că nu sunt nici editor şi nici nu ţin partea vreunei case editoriale. Nu fac parte din nicio grupare contra nu ştiu cui sau pro nu ştiu care. Sunt pur şi simplu un om care scrie cărţi - pe care uneori le mai şi publică - şi care citeşte cărţi. Inclusiv pe ale confraţilor mei români. Şi aş vrea să mai public şi să mai citesc şi în continuare, atâta tot.

Poate că U.S.R. s-a molipsit de la guvernul Boc de boala asta de a lua de-a valma cât mai multe şi mai mari taxe şi impozite şi în cele mai nefercite feluri, ca să nu zic odioase de-a dreptul. Spre deosebire de acest guvern care a pierdut demult legătura cu realitatea, cred că diriguitorii Uniunii sunt cu mult mai lucizi şi această nefericită iniţiativă a fost insuficient analizată. Trag nădejde că îşi vor reveni ca dintr-o gripă supărătoare.

De asemeni, sper ca acest articol să contribuie şi el de pe această pagină de blog la trezirea unei reacţii cât mai ample şi cât mai eficiente. Altminteri, dacă această iniţiativă păguboasă va căpăta putere de lege, votată la grămadă şi promulgată prezidenţial cu nepăsare, degeaba o să mai luăm poziţie şi o să tot semnăm scrisori de protest după aceea. O să fie deja mult, mult prea târziu.

P.S. Dacă doriţi să aflaţi şi alte păreri, cu siguranţă mai avizate, citiţi articolele pe această temă publicate în Suplimentul de cultură de Răzvan Chiruţă şi Alexandra Atanasiu, precum şi cea mai recentă postare de pe blogul scriitorului Lucian Dan Teodorovici, care este în plus şi coordonator al colecţiei Ego.Proză, a editurii Polirom, fiind deci mai în temă cu subtilităţile şi problemele muncii editoriale.

Ce gândeşte un iepuraş în timp ce freacă puşca

Incitat de trei chestiuni care mi s-au întâmplat sau pe care le-am citit în ultima vreme, iată că mă apuc şi eu să gândesc cu glas tare aici.

Primul lucru care s-a petrecut a fost faptul de a mi se promite că un roman de-al meu ar putea fi publicat într-o colecţie a unei edituri de e-book-uri. O chestiune fără îndoială cât se poate de onorantă şi care m-a bucurat.

Al doilea lucru a fost iniţiativa cuiva foarte apropiat - dar locuind în State - de a-mi face cadou de Sărbători un iPad, adică un soi de Rolls-Royce al e-reader-elor. Chestiune care iarăşi, fireşte, m-a bucurat.

În fine, ultimul eveniment incitator l-a constituit postarea lui Micawber (http://ce-am-mai-citit.blogspot.com/2010/12/readere-pentru-ipad.html), cea referitoare la programele e-reader-elor şi la experienţa personală pe care domnia sa le-a avut cu acestea.

Să fii autorul unui roman care o să apară la o editură specializată în cărţi electronice e o treabă foarte faină, mi-a zis eu visător. Cartea electronică are un viitor ce se conturează din ce în ce mai clar - afirm asta fără să mă asociez celor care cântă prohodul cărţii tipărite, sfârşit în care de altfel nici nu cred. Un mare critic literar francez constata pe la sfârşitul acestei veri că pentru prima dată, pe plajele pe unde s-a plimbat dumnealui - în mod sigur nu cele româneşti -, numărul de cititori de cărţi în format clasic fusese egalat de cei ce-o făceau în format electronic. Observaţia aceasta mi se pare una foarte, foarte interesantă şi pilduitoare. Ea demonstrează concreteţea unei tendinţe tot mai manifeste a cititorilor dar şi o reală resurecţie a lecturii. Una care cu siguranţă ar necesita o discuţie mult mai largă, mai serioasă şi care să implice eventual şi mai multe genuri de profesionişti.

Numai că, pornind de la ispititoarea ofertă a darului de Crăciun venită din partea prietenei de peste Ocean, m-am apucat şi eu să fac săpături înspre ceea ce ar însemna asta din punct de vedere al taxelor vamale. Poate din nepriceperea mea sau din prea marea discreţie a Autorităţii Vamale Române, n-am reuşit să dau de un nomenclator care să mă lumineze în ceea ce mă interesa pe mine. Oricum, tot de pe net, am aflat - şi dacă oi fi greşit informat, să-mi fie cu iertare şi mulţumesc dacă aveţi alte date şi mi le daţi de ştire - că taxele pe care trebuie să le plătească un român pentru un iPad venit direct de la mama lui, din Statele Unite, sunt de 20% taxă vamală plus 24% TVA, adică 44% din valoarea de achiziţie a obiectului pe pământ american. Adică, având în vedre că obiectul costă acolo între 400 şi 700 de dolari, numai taxa pe care ar trebui s-o plătească fericitul primitor al iPad-ului se ridică de la 563 de lei grei, la 985! Car' va să zică de la peste cinci milioane şi jumătate de lei vechi la aproape zece milioane cum se spune pe la mine în mahala. Dacă nu ai norocul să ai vreun prieten prin State care să aibă suficientă dare de mână încât ţi-l facă cadou, ci doar să ţi-l trimită contracost, atunci iPad-ul devine ceva atât de scump că mai bine te laşi păgubaş, valoarea lui fiind cam de la două salarii lunare medii naţionale în sus, după cum însuşi guvernbocu' a zis.

Sigur, avem iPad-uri şi în ţară, dar acelea sunt şi mai scumpe, fiindcă şi importatorul trebuie să trăiască şi el din ceva.

Buun! Să zicem însă că după atâta efort şi sacrificii, gata!, ai biblioteca portabilă de vis la tine. Numai că biblioteca aceea e doar o mobilă superbă, practică, putând să o iei după voie oriune, dar e... GOALĂ! Păi, după ce ţi-ai pus pielea în saramură ca să ţi-o cumperi, să mai dai alţi bani ca să o umpli? Sigur, pare o gândire la fel de primitivă ca a clasicului întru biblioteci Borcea Magnificul. Dar să dea naiba dacă şi cel mai nărăvit cititor nu e încearcat de această borceaiană dilemă, după un asemenea tur de forţă care l-a lăsat cu buzunarele goale.

Problema e că iubitorul de lectură riscă să rămână în România şi cu buzele umflate, pe lângă neajunsul prezentat mai înainte. De ce? Păi, de unde atâtea cărţi electronice în limba română? Dacă nu mă credeţi, ia preumblaţi-vă niţeluş pe site-urile marilor noastre edituri. Cam slabă mişcarea, nu? Poate vă spuneţi că asta-i situaţia acum, dar în viitor lucrurile se vor schimba radical - aşa cum credeam sincer şi eu. Ei bine, dacă aveţi suficientă răbdare şi curiozitate vedeţi ce spun cei care se ocupă de chestiunea aceasta pe la edituri şi ce năzuroşi şi scârbiţi de-a dreptul sunt dumnealor de "povestea asta cu cărţile electronice". Sigur, oamenii aceştia animaţi de asemenea viziuni conservatoare nu-s etern în funcţii sau, cine ştie, şi-or mai schimba şi dumnealor păreile în raport cu mişcările ce poate că or răzbate şi până la ei cumva. Dar, fireşte, pe la noi aceste schimbări de umori şi prinţipuri mai au de aşteptat niscaiva vreme. Numa' încetu', Batore!

Prin septembrie, cu ocazia fabuloaselor "Zile ale Bucureştilor", la o terasă de fiţe din "Centrul Istoric", am surprins o scenă care mă tot urmăreşte de atunci. Trei fătuci - de genul celor cărora li se potriveşte zicerea lui Titus Livius cum că "deşi n-ar fi în stare de nimic, sunt capabile de orice" - se însoreau cu nişte cocktailuri scumpe în faţă şi uitându-se la e-reader-ul uneia dintre ele. La un moment dat, una-i zice proprietarei respectivului iPad: "Auzi, făi, fată, da' Cancanu' sau Clicku' poţi să-l vezi pe ăsta?". Iar tipa îi răspunde entuziasă: "Da, mă, Andreio, mă! Are tot ce vrei că al meu-i cu trei gi şi are acces pă net la moment şi oriunde aş fi. Are şi Libertatea şi chiar şi Cosmopolitanu' românesc, tu! Uite-l aici pe Botezatu' la lansarea colectiei, na!". "Mamă", face cea de-a treia admirativ, însă cu ochii sclipind de invidie, "da' atunci să ştii că chiar să merită banu', fată, să mor!"

Până una-alta, ca în multe alte aspecte ale vieţii noastre pe pământ mioritic, cei ce merită şi ştiu, n-au, iar cei ce au, nu merită şi nici nu ştiu ce au. Pentru cei dintâi iPod-ul rămâne un pod prea îndepărtat, iar pentru cei din a doua categorie e doar o altă fiţă care-i "în trendu' modei" şi se cere neapărat bifată. Dar cum la noi speranţa trage mereu nădejde, îmi zic zâmbind ca iepuraşul ce freca puşca: deocamdată...

Mioraţia de libertate şi costurile ei. Scump, dom'ne, scump!

O dată dintr-un sondaj de opinie: 80%. La atât s-ar cifra neîncrederea românilor vizavi de preşedintele lor. În urmă cu un an românii au avut însă o altă viziune. Pe vremea aceea eram foarte, foarte preocupaţi de poştă şi de sare. Toată noaptea dinaintea alegerilor mulţi dintre noi n-am putut pune geană pe geană de grija lor şi dimineaţă ne-am dus la vot chitiţi să le salvăm din ghearele mogulilor. Ştiu, o să mi se spună că au fost tot soiul de matrapazlâcuri legate de numărătoarea voturilor. Or fi fost, nu zic nu, dar dacă taberele sufragiilor n-ar fi fost sensibil egale, nici matrapazlâcurile n-ar fi fost posibile, deşi duduia Anastase demonstrează că nimic nu-i de nefurat în patria noastră.

Azi, entuziaştii pensionari care mă salutau cu "Bine că a ieşit Băsescu al nostru şi-am scăpat de moguli", aşa cum odinioară îmi puneau placa cu "Iliescu, omu' de omenie", se îmbulzesc şi se păruie la coada ce urcă spre moaştele diverşilor sfinţi, pe la Iaşi sau la Patriarhie, O fac cu gândul la ajutorul bunului Dumnezeu şi cu gura plină de ocări la adresa vecinului care se bagă în faţă, fir-ar mă-sa a dracu', lovi-l-ar ciuma şi tarbesu' ăla marele! Sunt "inervaţi" că ăia se bagă în faţă la mila Domnului şi, credincioşi cum sunt, se gândesc că-s în pericolul de a nu ajunge şi pentru ei. Sigur, o fac pentru că nu mai ştiu cum s-o scoată la capăt cu viaţa de zi de zi. O fac fiindcă băiatul a rămas şomer, iar fetii i s-a redus dramatic salariul. Colac peste pupăză, umblă vorba că o să mai scadă şi pensioara, fiindcă a zis şefu' că toţi trebuie să dea impozit.

Cu toate astea, există în continuare destui care iau foc în gură pentru preşedintele ţării. "Preşedintele nu ştie toate câte se fac pe la spatele lui!", spun cei mai fanatici, deplin convinşi că Băsescu e un om care luptă vajnic cu mogulii, cu presa aservită, cu clasa... politică - "omu-i băiat d-ai noştri, nu politician!" - şi cu nenorociţii ăia din Parlament.

Aparent paradoxal, o mulţime ce se tot răreşte de intelectuali le ţine isonul mai fâsâind şi ei câte o fumigenă, aşa, din devotament. Sigur, devotamentul ăsta e răsplătit, dar ei o fac doar din simţ civic, din preaplinul lor etic. Sunt obiectivi - cei mai obiectivi, fireşte! şi, mai presus de toate, oneşti nevoie mare. Unii dintre ei sunt chiar oameni de cultură remarcabili dar, dintr-o străveche tradiţie a oportunismului intelighenţiei româneşti, se înghesuie să înalţe osanale puterii, mai scăpându-li-se şi lor câte o ciozvârţică. Cine poate, oase roade, cine nu, nici carne macră! Jenant e că deşi au asigurate tot felul de sinecuri datorate nu calităţilor lor intelectuale, altminteri reale, ci obedienţei lor căţeleşti, îşi afirmă vehement statutul de instanţe morale naţionale, înghesuindu-se la ciolan asemeni amărâţilor de pensionari la moaşte. Până acum câteva luni erau intransigenţi, mai ceva ca Robespierre. Acum au devenit mai nuanţaţi, ba pe alocuri chiar mâhniţi de unele din scăpările preşedintelui - minore, vezi bine! - în care au crezut din tot sufletul lor curat, de independenţi ideologici însă cu obiective personale extrem de precise. Acum, deh, mâhniţi, mâhniţi, dar să nu fie greşit înţeleşi! Aşa că mai nou o descoperă plini de savuroasă încântare pe "inteligenta" şi plina de "vioiciune de spirit" doamnă Udrea. (Apropo de calităţile acesteia, cele mai sus menţionate, n-o să pot s-o uit cum povestea dumneaei zâmbitoare, în nişte pantalonaşi sexoşi, cu o bluziţă decoltată până-n plăsele, unor ţărani ce priveau lung după casele luate de ape, muţi de disperare şi în noroi până la genunchi, despre lansarea brendului de ţară. Dacă asta e o dovadă de inteligenţă şi de bun-simţ, eu nu ştiu ce să mai zic. Sau poate, într-o manieră mai relaxată, înseamnă că avem criterii de evaluare diferite, nu?) Să fie însă noua încântare a intelighenţiei bazată pe o chestie mai subtilă? Ca de exemplu fiindcă doamna Udrea e muza inspiratoare a întâiului bărbat al ţării? Hm!... să se preteze la aşa ceva asemenea oameni morali şi prestigioşi? Nu, nu pot să cred una ca asta în ruptul capului!

Astfel că toată bălăcăreală izbucnită în jurul vizitei şi spuselor doamnei Herta Muler mi se pare cam fără rost. O tabără jubilează: "V-a zis-o Herta!", în timp ce o alta aduce contraargumente, chezăsuindu-şi moralitatea şi prestanţa de azi prin curajul şi demnitatea de ieri, altmiteri şi ele destul de discutabile.

Oricum ai da-o, ceea ce miroase cel mai urât în cazul acestor domni din elită este chiar prezentul. Unul de toată jena şi care începe să-şi lase damful puturos şi asupra operei. Din păcate.

Pe de altă parte, cei cărora le-a mai rămas ceva simţ critic recunosc că da, cu puterea actuală nu e deloc în regulă, dar ce să faci? Spunem oftând că toţi politicienii noştri sunt o apă şi un pământ. Pornind de aici, ajungem la concluzia că schimbarea domnilor e bucuria nebunilor. Ne adâncim cu sârg în sastiseală şi mormăim înciudaţi: "N-ai cu cine, dom'ne, n-ai cu cine!". Şi aşteptăm să-şi revină tătucul, ruşinat de blândele mustrări ale înţelepţilor naţionali. Dacă nu, nu. Concluzionăm strâmbând finalmente din nas: "Asta e, dacă n-avem nemţi..."

Nu ne rămâne decât să luăm un fluieraş de os, să doinim - analiştii îi zic din nai - şi să aşteptăm apusul soarelui. Deocamdată o seară rece s-a lăsat. Buciumul, normal, a fost şi ăsta furat. Aşa că pe plai nu e nicio jale.

Totuşi, în noaptea ce-o urma o să cadă multe, multe stele. Ca orice român încrezător, fiecare trage nădejde să nu fie şi a lui în ploaia astrală ce o să vină. Bine că măcar avem fluiere şi, mmm!, la televizor e asistenta Crudu... şi Bianca lu' Bote... şi Briliantu'...

Na, că aţipirăm! Şi ce? Am mai dormit noi o mie de ani şi n-am murit. Taci, tu, că-i bine! Las' că dimineaţă o face curat tanti Europa.

D' ale Parlamentului românesc într-o seară mai lungă decât veacul

Ce s-a întâmplat în Parlamentul României, în seara din 19 octombrie, poate fi privit din două unghiuri de vedere. Unul comic, dar totodată şi dintr-unul profund tragic.

Ce s-a petrecut de fapt?

S-au votat la iuţeală 70 de legi. Interesant e însă cum s-a votat. Am aflat astfel că PDL-iştii, cei de la putere adică, partidul prezidenţial, au o anumită cutumă, după cum foarte elegant s-au exprimat. Dumnealor au un lider de grup care, pentru mai multă rigoare şi pentru un plus de disciplină (!), le arată cu degeţelul celorlalţi cum să voteze. Probabil pentru ca nu cumva, luaţi cu afacerile de famiglie, cu para-ndărturile, să nu se aiurească de tot cu prostiile alea de legi ce trebuie date fraierilor. Câţiva parlamentari de-ai lor au explicat la televizor, mimând gestul, că policarul ridicat înseamnă că legea trebuie votată, iar dacă degetuţul e îndreptat în jos, legea trebuie respinsă, onorabilii dând vot negativ. (Ce trăiri de împărat roman decizând viaţa sau moartea în Colosseum o avea domnul Toader, când exersează pentru a doua zi gestul suprem, privindu-se în oglinda dormitorului conjugal, îmbrăcat în pijama. Scufie de noapte o avea, ori nu-i e frică de curent?)

În timpul şedinţei din 19 octombrie, ca de obicei în asemenea ocazii, parlamentarii băsescieni au stat cu ochii pe liderul lor, stimabilul Mircea-Nicu Toader, şi au reacţionat la gesturile acestuia, exact ca pudelii de la circ, la semnul dresorului. După care, îndeplinindu-şi misia, au plecat pe la casele lor cu satisfacţia datoriei împlinite. Dimineaţa însă, când s-au aflat din nou în treabă pe la Parlament, să vezi drăcie! Au aflat stupefiaţi că votaseră ce nu trebuia: adică scăderea la cinci procente a TVA-ului la alimentele de bază şi neimpozitarea pensiilor mai mici de 2000 de lei, legi care, evident, au stârnit multă bucurie printre românii obişnuiţi, dar stupoare printre elitele băsescianiste. Opoziţia, fireşte, s-a bucurat, cu atât mai mult cu cât legile respective fuseseră promovate şi votate de către aceasta. Acum, gata, răul a fost săvârşit, iar P.D.L.-ul aşteaptă ajutor de la tătucul naţiunii - dar mai înainte de tot şi de toate al lor -, pentru ca legea să nu fie promulgată ci trimisă înapoi la Parlament pentru o nouă votare. Asta fiindcă - fir-ar să fie! - cea de acum n-a ieşit cum se stabilise.

"A fost o eroare de procedură!", orăcăie disperaţi urmăritorii policarului lui Mircea Toader, care se trezesc pe neaşteptate traduşi în amorul lor politic. De reperarea onoarei lor şi a clondirului de mastică, ce să mai vorbim...

Toătă afacerea pare - şi pe undeva chiar e - desprinsă din textele lui Caragiale. Cu toate acestea, dedesubturile ei au mai degrabă un miez care pare a proveni de pe undeva, de prin stepele arse de soarele Kazahstanului. Personajele par a suferi de fandaxiile caragialiene, dar ele nu-s ceea ce par. Nu-s nicidecum o ceată de Ziţe şi de cetăţeni turmentaţi ce bramburesc totul, ci nişte siniştrii mankurţi.

Mankurţii sunt aduşi în marea literatură de Cinghiz Aitmatov, care în romanul său "O zi mai lungă decât veacul" istoriseşte următoarea legendă:

Celor mai importanţi prizonieri kazahi luaţi de către mongoli li se rădea părul de pe cap, lipindu-li-se după aceea de ţeastă o piele crudă de cămilă. Erau legaţi şi aşezaţi în bătaia soarelui nemilos. Pielea se usca strângându-se în jurul capului şi provocând dureri cumplite, iar cei care supravieţuiau îşi pierdeau definitiv identitatea. Iată, în câteva rânduri, caracterizarea acestora făcută de marele scriitor kazah:

"Mankurtul nu mai ştia cine e, din ce neam se trage, nu-şi cunoştea numele, nu-şi amintea copilăria, tatăl, mama - într-un cuvânt, n-avea conştiinţa de sine a unei fiinţe omeneşti. (...) Mankurtul îşi recunoştea, întocmai ca un câine, doar stăpânul. (...)" Totodată, Aitmatov mai precizează: "Toate gândurile lui se îndreptau spre îndestularea pântecului."

Or, privind la căţeluşii cu ochii aţintiţi la degetul lui Mircea Toader, dincolo de clovneriile lor de circ, nu par aceştia prototipul uman descris de Aitmatov? Cu o singură diferenţă: mankurţii originali fuseseră nişte războinici căzuţi prizonieri în luptă, în timp ce parlamentarii despre care vorbim şi-au tras pe cap de bunăvoie, ba chiar cu entuziasm, pielea de cămilă prezidenţială pe ţeastă. Unii dintre ei - cei drept extrem de puţini, dar cu afirmată vână de intelectuali - au şi glosat ambetaţi de amorul pentru această bucată de piele pe care au găsit-o minunată (adevărul e că, deşi o poartă pe cap, li se potriveşte... mănuşă!) şi pe care s-au gândit să o transforme în ideologie, zicându-i gingaş băsescianism.

Sigur, influenţa dâmboviţeană îşi spune cuvântul şi în această privinţă, orice ar fi. Din această cauză nici mankurţii noştri nu-s ca mankurţii kazahi. Sunt mult, mult mai comici şi au aşa un aer drăguţ şi adorabil!...

Despre cârâielile adulatorilor

Aş putea să scriu aici pe larg despre povestea asta cu drepturile de autor, ultima porcărie care ne-a fost dăruită de neobositul cuplu Băsescu-Boc, cuplu ce e o chintesenţă a grobianismului cu cea mai crasă incompetenţă. Dar încă mi-e greaţă. Nu numai de samavolnicia în sine, ci şi de corul unor indignaţi care ar fi fost bine să stea mai la o parte şi să nu zică nici pâs, din moment ce au ridicat până acum osanale dintre cele mai jenante celor doi, beneficiind în fel şi chip de pe urma bunăvoinţei băse-bocului.

Aşadar, mai subţire teoreticieni şi fervenţi ai băsescianismului! Nu mai cârtiţi împotriva faptului că după ce v-aţi ghiftuit sunteţi trimişi şi voi la coteţ, ca întreaga prostime - unii uitând cine sunt de-adevăratelea şi unde au ajuns, iar alţii, foarte puţini, legitimaţi prin operă, însă discreditaţi prin înghesuirea la pomeni. Dacă dom' cârmaci a dat dispoziţie să vi se servească pe lângă bunătăţi şi o farfurie de lături, înfulecaţi-o servili şi pe-asta, continuând să învârtiţi manivela flaşnetei, gudurându-vă pe lângă turul vremelnicului stăpân. Voi n-aveţi dreptul să mârâiţi nimic, având încă gura plină. Ştiţi voi cu ce.

De majoritatea mi-e lehamite. Pentru cei foarte puţini, personalităţi semnificative ale culturii noastre, dar revoltător de meschini şi hulpavi de mărire, îmi pare pur şi simplu rău şi mi-e ciudă că au putut să se vândă pentru un blid de linte, chit că blidul o fi fost din aur. Din păcate, au făcut-o în murdara şi neîntrerupta tradiţie a atâtor şi atâtor intelectuali români. Un lanţ lung şi împovărător de peste un secol şi jumătate, deşi umbra verigilor se pierde adânc în istorie... Bine că în vremurile trecute există şi cei la fel de plini de haruri, dar rămaşi verticali, cu toate că, recunosc, sunt mult mai puţini. Azi, domnul Neagu Djuvara ar putea fi - de departe - un exemplu demn de urmat.

Până la urmă, toată povestea asta nu-i o chestiune de inspiraţie în alegerea găştii sau, mai pompos spus, a alegerii unei corecte tabere ideologice (mai ales la noi, unde stânga se amestecă cu dreapta, după enterese, sau după proiecturi personale lucrative, într-o veselie). Ci e, clar, una de demnitate. Poate concluzia e neaşteptată pentru unii, dar e, dincolo de toată retorica vâscoasă a proaspeţilor cârtitori, de o adâncă simplitate. Mai complicat e să ţi-o asumi.

Ce e cool să lecturăm în această vacanţă

Fiind un blog al unui tip care îşi pierde vremea scriind aiurea tot felul de poveşti, fireşte că postările de aici nu şi-au arătat până acum cine ştie ce utilitate. Această jenantă stare de fapt se cere niţeluş corectată. Şi cum mie unuia mi-ar veni peste mână să dau sfaturi practice în privinţa unor treburi gospodăreşti sau de factură mai tehnică - cum ar fi cele privitoare la repararea instalaţiilor sanitare, electrice, ori alcătuirea unei grădiniţe pe balcon - o să mă mărginesc la prezentarea unor recomandări de lectură pentru vacanţă. Nu, nu ale mele. Fiindcă nu sunt un ditamai criticul ori recenzentul literar, o să recurg, în calitate de simplu popularizator, la sfaturile avizate ale unui adevărat magistru: Umberto Eco.

Domnia sa povăţuieşte pe cei ce vor să se întoarcă din concedii cu un aer de erudiţi, de rasaţi intelectuali enciclopedişti - dar şi specialişti! - sadea, să lase naibii cărţile uşurele şi să-şi ia cel puţin zece cărţi solide. În plus, mai atrage atenţia că toate cărţile pe care le luăm cu noi, dacă dorim să evidenţiăm statura noastră de adevăraţi intelelctuali, trebuie musai să fie în original ori în ediţii princeps.

Iată lucrările înspre care ne îndrumă maestrul:

Ars magna lucis et umbrae a cărturarului Athanasius Kirchner, ediţia din anul 1645. Aceasta e indicată celor ce fac expediţii de shopping la Roma, între două escapade pe la casele de modă putându-se intercala şi o vizită la cel mai celebru anticariat roman. Preţul achiziţionării respectivei lucrări bate lejer suma alocată unei toalete Versace sau Armani. Deci, cum ar spune potenţialii clienţi, se merită banu'!

Cartea sfaturilor scrisă de Kai Ka' us ibn Iskandar, pentru cei care vor să manifeste o mai largă înţelegere a fenomenului spiritual islamic, chestie foarte importantă în declamarea unei political corectness cât mai trendy. Sigur, originalul persan e mai dificil de parcurs, dar aici merge şi o traducere, deşi astfel ar pierde mult din farmecul lecturii. Dacă n-o găsiţi pe aceasta, puteţi în schimb să studiaţi cu plăcere Kitab al s'ada wa'l is'ad a lui Abdul Hasan al Amiri, eventual ediţia reapărută la Teheran în anul 1957, cu comentariile critice de rigoare.

Pentru toţi cei care vor să înţeleagă mai bine poezia modernă - teoreticienii literari au decretat că fără asta aprofundarea liricii moderne e aproape imposibilă -, maestrul Eco recomandă nişte lecturi drăguţe, care pot fi făcute atât într-un cadru montan, cât şi pe plajele Mediteranei. E vorba, desigur, despre scrierile kabbalistice - foarte comode şi şic la purtat deoarece sunt scrise şi păstrate în nişte suluri foarte mişto, pe care le poţi purta foarte bine şi într-un rucsăcel sau într-o sacoşă de plajă - Sefer Jesirah şi Sohar-ul, completate neapărat de scrierile lui Moshe Cordovero şi Isaak Luria. La o adică, după ce le-aţi parcurs pe toate acestea, vă puteţi completa studiul prin citirea unei riguroase analize ideatice făcute de marea specialistă în domeniu, celebra cântăreaţă Madona.

Pentru cei care au dificultăţi în a înţelege ebraica veche, domnul Eco acceptă că se poate face o derogare, admiţând că ar fi relativ suficientă şi parcurgerea în latină a unui Corpus Hermeticum sau, fie, şi a scrierilor gnostice ale lui Valentinus. În schimb, atrage atenţia asupra evitării unei lecturi aprofundate din Basilides, pe care o consideră - pentru cititorii mai sus-menţionaţi - că ar fi prolixe şi iritante.

Pentru cei care dispun de mult spaţiu în automobil, profesorul italian propune ediţia integrală a Patrologiei lui Migne. Dumnealui nu insistă asupra istoriei sfinţilor părinţi de până la Conciliul de la Florenţa, din anul 1440. Aceasta conţine 161 de volume în text greco-latin şi alte 81 de volume doar în latină. Pentru nepretenţioşi sunt suficiente cele 218 volume ale părinţilor latini de până la 1215.

Trebuie să observ că, spre sideraţia publicului alcătuit din finii dar numeroşii membri ai elitelor noastre, domnul Umberto Eco nu pomeneşte nimic despre domnul Wittgenstein şi al său Tractatus, cel pe care însuşi autorul l-a desfiinţat în bună parte prin nişte scrieri de-ale dumisale de mai târziu. O fi vreo scăpare de-a profesorului italian, cine ştie? Sau - văleleu! - Wittgenstein o fi ieşit din trend?

În încheiere, aş putea să strecor şi eu o informaţie. Unii s-ar putea să o considere extrem de valoroasă. Umblă vorba prin târg că Mihaela Rădulescu pregăteşte o a treia carte...