Un critic şi ale sale crezuri

În fiecare număr, în revista Dilemateca are loc câte o dezbatere pe anumite teme la care sunt invitate să răspundă diverse personalităţi din lumea noastră culturală. Luna aceasta au fost invitaţi criticii. Lor le-a fost pusă întrebarea: de ce lansează criticii cărţi? Nu comentez dacă tema este una de mare interes sau, dimpotrivă, este o falsă temă de dezbatere. Opiniile şi aici sunt împărţite.

S-au dat răspunsuri la temă - cam unitate în diversitate -, iar intervievaţii şi-au spus părerea, atingând şi alte subiecte, după voia şi verva fiecăruia. Unul dintre cele mai lungi şi mai "fuck the cool" răspunsuri a fost al domnului Costi Rogozanu. Cel mai bine este însă să-l las pe distinsul critic să se exprime:

"Dar văd în acelaşi timp că, aşa cum e alcătuită lumea de azi, loc pentru intransigenţă etică în lumea artistică nu prea mai e. Eu am făcut inclusiv "PR" atunci când am crezut că merită să las orice reţinere teoretică, de gust, critică, etc., ca să susţin un om sau o acţiune. Şi o să-l dau de exemplu pe Dan Sociu (deşi mai am şi altele, poate cele mai dragi mie), citat la începutul anchetei. Nu e un scriitor care să mă convingă în stil clasic: prin asta înţeleg să produci un text bun, rotund, care să mă determine să-l laud într-o cronică. Dimpotrivă, Sociu a înţeles noua realitate, noua sensibilitate, face parte din gama aia rară de artişti care ar trebui plătiţi, citiţi, susţinuţi pentru că există şi atât. Am prins şi feeling-ul ăsta ciudat cu sintagma "textul a murit". Sociu este exact sacriitorul care nu se poate dezvolata normal, care nu poate produce tipic "de manual", dar care e tot timpul promisiunea unui text excelent care, probabil, va şi veni la un moment dat. De aceea am fost cu plăcere "să-l lansez" - ba i-aş face şi PR dacă aş şti, ba i-aş cumpăra şi publicitate pe magazionul Unirea dacă aş avea bani. Nu aş face un gest de critic? Mi se rupe."

Poate că-i cam lung citatul, dar eu zic că-i foarte, foarte interesant. Pe mine unul m-a zguduit amarnic. Să mă explic.

Întotdeauna am crezut că nu poţi judeca un text literar decât prin prisma esteticii lui, înainte de orice. Întotdeauna am crezut că un text valabil sub raport literar este unul viu, bun (în sensul calităţii) şi rotund (în sensul unei arhitecturi bine gândite şi puse în operă). Aflasem - până şi eu - că s-ar fi speculat pe vremuri cum că "autorul a murit". Ei bine, se pare că acum şi textul şi-a dat obştescul sfârşit. Problema care se pune în cazul ăsta este simplă: atunci ce naiba i-a mai rămas bietului lector de citit?

Nu am nimic împotriva acestui critic, nu-l cunosc, nu i-am trimis niciodată vreun text de-al meu şi nici nu am beneficiat de vreo recenzie din partea sa. Aşa cum n-am absolut nimic nici împotriva scriitorului Dan Sociu. Numai că tocmai despre el ne vorbeşte criticul cu atâta pasiune, luându-l de model şi expunându-şi astfel opţiunile sale literare. Ceea ce se înţelege din aceste afirmaţii este că dumnealui îi plac scriitorii care sunt talente de viitor, dar care mor tinere speranţe, fiind însă elogiaţi de critic pentru că sunt"tot timpul promisiunea unui text excelent care, probabil, va veni la un moment dat". Acum, deh, dacă o fi şi-o fi să fie, bine, dacă nu, nu! Ce-i vreo supărare? (Am repetat citatul fiindcă prea-i frumos!)

Bine, nici cu intransigenţa etică n-am înţeles ce e prin literatură. Cel puţin în ziua de azi, că pe timpul lui Stalin am văzut prea bine ce anume va să zică aceasta.

Realizez că am cam multe nelămuriri şi ar trebui poate să fiu ceva mai rezervat, măcar în calitatea mea de autor, deşi nu acuz pe nimeni de nimic. Însă ştiu că oricum distinsului domn Rogozanu i se rupe.

Despre literatura şi proza românească cu dragoste şi abjecţie

Ceea ce voi spune acum nu are pretenţia vreunei analize aprofundate, bazate pe date statistice şi sintetizate metodic. Spun şi eu doar ce observ în jurul meu, iar toate acestea mă pun destul de serios pe gânduri.

Am avut în ultima vreme niscaiva discuţii cu tot felul de oameni, mai ales tineri, despre literatura română în general şi despre proza românească contemporană în special. O primă întrebare - pusă adolescenţilor - a fost cum li se pare materia numită şcolăreşte "română". Răspunsul aproape unanim - opt din nouă, ca să fiu ma precis - a fost: "E naşpa de nu se poate!". Al nouălea mi-a zis dând din umeri: "De obicei e o prostie şi te plictiseşti de mori la orele alea, da' din când în când mai sunt şi scriitori sau bucăţi mai mişto." "Şi cam care ar fi scriitorii mişto?", am întrebat plin de speranţă. Băiatul a stat un pic, după care a zis: "Acum, pe moment nu ştiu să-ţi spun, da' îmi aduc aminte că Creangă a fost chiar tare. A! Şi Caragiale-i mişto. De alţii nu ştiu să-ţi zic acum, pe loc." Atunci şi-au amintit şi alţi doi de Creangă şi de Caragiale, aderând şi ei la spusele colegului: "Aaa, da, frate, Creangă şi Caragiale-s mişto." Le-am amintit de Radu Tudoran şi de Toate pânzele sus. Majoritatea lor au dat iar din umeri şi au zis că, da, şi ăsta a fost mişto, au văzut filmul. Doar doi dintre ei citiseră şi cartea. Au fost câţiva care au zis că şi Mihail câine de circ a fost mişto. Am zâmbit şi le-am explicat că Mihail câine de circ a fost scris de Jack London. S-au mirat şi au zis privindu-mă neîncrezători: "Bine, da' filmu' era românesc!"

Trecând la contemporani am avut alte surprize. Încercaseră să citească, printre altele, Băgău sau 69, dar nimeni nu le terminase. "De ce?", i-am întrebat. "Fiindcă erau cam fâsâite şi aveau numa' caterinci de doi lei în ele", mi s-a răspuns. Am întrebat de premiata Cruciada copiilor a Florinei Ilis. Auziseră de ea, iar iubitorul de Creangă chiar încercase să o citească, dar renunţase rapid după un număr oarecare de pagini. "De ce?", l-am chestionat. "Fiindcă era total aiurea! Cică-i cu copiii din ziua azi, da' ăia din carte ascultă muzică la casetofoane şi n-are niciunu' empetrei sau ceva. O făcătură, ce mai!" I-am întrebat atunci dacă citiseră ceva de Dan Lungu, Filip Florian, Matei Florian, Răzvan Rădulescu, Radu Aldulescu. Au zis că: "nu, nu ne-am riscat la aşa ceva". "Păcat! Măcar unul din ei cred că v-ar fi plăcut!", am zis şi li s-o fi părut că vorbele mele aveau o nuanţă de insistenţă. O fată a dat sâcâită din umeri: "Ei, ce naiba să-ţi placă? Doar sunt scriitori români!".

Oftând, m-am intersat dacă mai citesc şi altceva în afară de presă, ca de exemplu literatură străină. Răspunsurile lor m-au lăsat cu gura căscată. Tinerii aveau nişte lecturi neaşteptat de variate, deşi poate că ar fi fost considerate de un pedant ca fiind destul de inegale valoric şi ciudate. Nu numai din clasicii literaturii universale, ci şi din scriitorii moderni sau contemporani. Am fost surprins nu de lecturile lor din Chuck Palahaniuk sau de cele din J.K. Rowling - sigur, o să mi se spună că mai ales scrierile doamnei Rowling sunt literatură de consum -, ci de faptul că vorbeau cu entuziasm despre De veghe în lanul de secară, romanul unei adolescenţe aparţinând altei generaţii.

Iată că, din fericire, dădusem de nişte tineri care citeau, mi-am zis după ce m-am despărţit de ei. Totuşi, nu puteam să fac abstracţie de nepăsarea, ca să nu zic de-a dreptul ostilitatea pe care o manifestau faţă de proza românească.

De unde o proveni această aversiune? Din orele de "română" şi reala lor ariditate? Din insuficienta promovare a scriitorilor români contemporani? Un răspuns franc şi dur - nu ştiu cât de exact, dar asupra căruia reflectez - l-am primit tot de la un adolescent care ştia însă că şi eu scriu (dar care n-a citit niciun text de-al meu din principiu cred). După un timp de reflecţie, mi-a zis uşor jenat: "Chestia e că voi scrieţi de parcă n-o faceţi decât ca să vă citiţi unu' pe altu' sau să vă citească criticii şi să vă dea premii. Fără supărare, da' scrieţi nişte aiureli plicticoase la maxim care, în rest, nu interesează pe nimeni altcineva pe lumea asta!"

Acum, deh, poate n-oi fi întrebat eu pe cine trebuie şi nici n-am făcut-o cu vreo umbră de profesionalism. Dar subliniez încă o dată: tinerii aceia încă mai citeau!

O să vă întrebaţi unde e "dragostea" din titlu. Bănuiesc că totuşi or mai descoperi şi câţiva curajoşi proza românească contemporană. În fond, chiar şi tirajele acestea anemice demonstrează că unii mai gustă şi aşa ceva.

Despre poezie n-am mai întrebat nimic. Prefer să-mi păstrez iluziile...