Cât de cool sau de naşpa este să fii scriitor?

Scriitorii - cei adevăraţi, să ne înţelegem - sunt, fără umbră de îndoială, nişte mari fortunaţi. Tot omul are şi el, bună, rea, doar o viaţă. Ei, bine, scriitorul are mult mai multe. Şi nu numai că le are, dar şi le petrece în tot felul de lumi, care mai de care mai interesantă şi mai seducătoare. În afară de asta, mai are şi o sumedenie de prieteni nemaipomeniţi cu care îşi petrece timpul. Aceştia sunt personajele din cărţile lui. Eu unul am fost onorat să mă întâlnesc şi să-mi fie foarte aproape de suflet nişte personaje cărora le datorez foarte mult. Măcar ca trăire şi bogăţie de sensuri pătrunse. De la Benvenuto Cellini - un Benvenuto pe care-l ştiu numai eu şi cititorii mei... - până la şturlubatecul gândac Dorinel ori onestul, atât de cumsecadele şi neobositul bursuc Pamfilie.

Sigur, am spus-o încă din de la bun început, toate acestea sunt valabile pentru adevăraţii scriitori. Numai că e foarte greu, dacă nu cumva imposibil, să-ţi dai seama de valoarea ta ca scriitor. Toţi ne închipuim că suntem - cel puţin - nişte scriitori adevăraţi. De la megastarul din Găgeşti, până la James Joyce, toţi suntem SCRIITORI. Ce-i drept, timpul cerne până la urmă valorile. Numai că una-i curgerea şi măsura acestuia, şi alta-i obişnuita noastră viaţă de muritori - pe persoană fizică, cum ar spune o personalitate marcantă a protipendadei actuale româneşti.

Până să devii un mare scriitor prin omologarea ta de către posteritatea fascinată, există succesul de care se pot bucura cărţile tale. Există un succes de public şi unul oferit de critica de specialitate, ori, în cele mai fericite cazuri, şi de una şi de cealaltă. Pentru ambele trebuie, înainte de orice, să fii promovat, să afle cititorii, fie cei obişnuiţi, fie profesioniştii criticii, că exişti. Altminteri eşti mereu un anonim de care n-a auzit nici dracu.

Mulţi îşi imaginează că adevăratele valori se impun de la sine, mai devreme sau mai târziu. Este doar o iluzie. Domnul Kafka, dacă se îndoieşte cineva, poate depune mărturie în acest sens. Şi ca el o mulţime de alţi mari autori. Desigur, multora le rămâne spre mângâiere zicerea că marii scriitori întâi mor şi abia după aceea se nasc. Tot atât de adevărat este că de această idee se vor agăţa toţi rataţii care îşi închipuie că sunt nişte mari neînţeleşi. Aşa că, având în vedere toate acestea, am avut întotdeauna grijă să nu mă văicăresc pe tema asta, asumarea unei asemenea poziţii părându-mi-se categoric penibilă.

Prietenii m-au îmboldit mereu să fac mai mult pentru propria mea promovare. Am făcut şi eu ce-am putut. Evident, niciodată suficient după părerea lor, întotdeauna trecând dincolo de limitele mele, după părerea mea. Recunosc că sunt prea din cale afară de îngrămădit din punctul acesta de vedere, cu toate străduinţele mele. Dar scrisul este în sine un efort care te consumă şi, fără să cad în patetisme ieftine, unul adesea devorator, dincolo de pasiunea şi bucuria extraordinară cu care o faci, cel mai adesea afundat într-o viaţă mediocră şi banală, plină de amărăciunile, neajunsurile şi frecuşurile ei cotidiene.

Aşadar, n-aş şti ce să răspund întrebării din titlul acestui articol. Ca să fiu sincer însă şi vorbind strict din punctul meu de vedere, deşi n-am apucat să cunosc şi să mă delectez cu strălucirea gloriei mele literare, n-aş da destinul meu scriitoricesc pe altceva mai concret şi mai bănos. Probabil că-i doar o altă naivitate de-a mea.

P.S. Că tot am vorbit de promovare! Duminică, 22 mai, ora 18 (e bine să veniţi mai devreme cu un sfert de oră), are loc la Club Mojo, pe strada Gabroveni numărul 14, prima lectură publică din "Eu, gândacul", cel de-al treilea roman publicat de mine. Cine doreşte să participe la acest eveniment istoric, e aşteptat cu plăcere. În fond, orice scriitor e totodată regizor şi actor într-un spectacol ce este chiar cartea pe care a plăsmuit-o. Numai că scriitorul nu-şi vede niciodată "sala" şi nu aude pe viu aplauzele publicului. Sigur, la o adică, nici nu aude fluierăturile...

P.P.S. În principiu, în perioada Târgului de carte Gaudeamus, din toamnă, editura Tracus Arte, care îmi publică cel de-al patrulea roman, doreşte să-mi lanseze cartea mai cu ştaif şi cu panaş. Dar până atunci mai e. O să vă ţin la curent. Până una, alta, deocamdată, ne vedem la lectura de duminică, la Eu, gândacul".

Scaunele...

La începutul săptămânii m-am dus cu nişte daraveri pe la un spital. Unul dintre cele mai mari, mai moderne şi mai vestite. Aici îmi aranjase un prieten să-l văd pe un împărat al Medicinei româneşti. Nu de alta, dar ca să-şi exprime şi domnia sa o opiniune vizavi de o chestie ce mă cam presează.

Spitalul e într-o zonă centrală a Bucureştiului, aşa că până am găsit un loc de parcare am pierdut un sfert de ceas, parcarea spitalului fiind închisă pentru laici. Bine că era abia şapte şi un sfert dimineaţa şi am găsit până la urmă un loc, la vreo şapte străzi mai încolo, că altfel nu ştiu ce ne făceam. Bunul meu prieten m-a însoţit, l-a contactat pe un alt medic care-l cunoştea pe Împărat, iar după ce ne-a pus în legătură, a trebuit să se ducă şi el la serviciu, ca orice om. Medicul-conexiune m-a plantat în faţa biroului celebrului personaj şi mi-a zis să aştept acolo, asigurându-mă că audienţa a fost stabilită de vineri. Oricum, peste zece minute urma să revină pentru orice eventualitate.

În faţa uşii marelui om mai erau vreo cinci, şase muşterii plus însoţitorii lor. Şi, fireşte, niciun scaun. De fapt, în spitalele româneşti scaunele sunt o raritate. Aveam s-o constat în decursul săptămânii acesteia, nu că respectivul aşezământ sanitar ar fi fost vreo excepţie.

Stăteam cu toţii în picioare, căutând să ocupăm cât mai puţin spaţiu, să nu deranjăm cumva cadrele medicale care-şi beau cafeaua şi povesteau ce-au mai făcut în weekend. Un moş tuciuriu care părea mai bătrân decât China, răzbit de dureri, de vârstă şi de oboseală, se aşeză pe o treaptă. Se aşeză cu nonşalanţa pe care ţi-o dă boala.

La fel de nepăsătoare stătea într-un scaun - singurul scaun - şi o bătrână paralizată. Când şi când îi mai şoptea fetei de lângă ea câte ceva. Tânăra o încuraja: "Hai mai rezistă, bre, un piculete! Acuşa-acuşica vine şi domnu' profesor şi ne zice ce şi cum". Probabil că băbuţa se văita că-i e rău. Curând ne-am dat toţi seama de asta, bătrâna lăsându-se moale în scaun. Lumea s-a alarmat. Cineva a oprit o asistentă care trecea ţanţoşă cu nişte hârtii în mână. Asistenta strâmbă din nas şi chemă o soră, iar sora o îngrijitoare. "E, Manuelo, vreun pat liber p-aci?" "Este, doamna Nuţi. Da' decât pân' la doi'şpe", avertiză îngrijitoarea. "Lasă, mă, pân' la doi'şpe! S-o punem pe femeia asta acolo, până una-alta, că p-ormă om vedea noi ce-i de făcut", zise autoritar asistenta. Preluând comanda acţiunii întrebă nervoasă: "Da' brancardieru' unde-i, mă? Ia zi-i lu' Vasilică să vină imediat cu un scaun cu rotile încoa'!" "Păi, Vasile a coborât jos, la primiri. Şi s-a dus cu tot cu scaun..." Şi n-a mai rămas niciunu' pă secţie?", făcu asistenta enervată. "Nţţ! Azi e luni...", spuse cu un înţeles ocult îngrijitoarea. "Aha!", dădu din cap asistenta, semn că pricepuse ezoterismul din spusele celeilalte. Apoi pufni: "Ce ghinionu' dracului. Şi uite şi mamaie tocmai acu' şi-a găsit să-i vină rău. Hai să punem toate mâna şi s-o ducem pe braţe. Hai şi tu, măi fată, nu sta să te uiţi! Eşti aparţinătoarea lu' tanti, nu?", făcu încruntată asistenta adresându-i-se fetei. "Io-s nepoata ei", zise fata zăpăcită. Tocmai când femeile se canoneau cu bătrâna, apăru şi un bodyguard care zise marţial: "Toată lumea să iasă imediat din secţie! În cinci minute dom' profesor începe vizita!" "Şi unde să ne ducem?", întrebă cu obidă o doamnă palidă şi străvezie. "Cum unde? Pă holu' central, în faţa la lifturi, că-i loc destul." Încet, încet lumea se scurse prin uşa dinspre lifturi. Până şi moşul de pe scări plecase. Eu rămăsesem cu ochii la scaunul gol, ocupat până atunci de bătrâna paralizată. M-am aşezat, cocârjat de o durere abdominală pe el şi nici că mi-a mai păsat.

Bodyguardul s-a întors de la uşă şi a dat cu ochii de mine. "Mata n-ai auzit ce-am zis io?", mă întreabă el ţâfnos. Mi-am ridicat ochii spre el şi i-am răspuns în silă, suficient de amărât de ale mele şi iritat de tot ce se întâmpla în jur ca să mă mai cenzurez în vreun fel: "Îl aştept pe B.!" Nu pe "domnul profesor" sau măcar pe "domnul B", ci chiar B., simplu. Bărbatul cel trupeş se holbă la mine. Din răspunsul meu reieşea că aş fi cineva dat dracului de mare şi de important ca să-mi permit să-i zic Împăratului astfel. Evident, mie nu-mi dăduse prin minte aşa ceva în mod premeditat, dar atitudinea asta avu un succes neaşteptat, iar falnicul bodyguard mă lăsă în pace.

Zece minute mai târziu sosi şi medicul-de-legătură, imediat după aceea venind şi însuşi stimabilul domn profesor B. In şaptezeci şi ceva de secunde îmi privi tomografia, citi datele subliniate de radiolog, dădu din cap, dădu din umeri şi-mi zise că chestia aia nu-i suficient de concludentă pentru ca să-şi exprime domnia sa o părere avizată. Neaşteptat de amabil (după tot ce văzusem până atunci în secţia pe care o conducea), se oferi însă să mă interneze. În clipa aceea am avut instantaneu viziunea unor zile nesfârşite petrecute cu ochii în tavan, aşteptând să fac alte analize mai lămuritoare. Aşa că l-am refuzat politicos, argumentând - cât se poate de adevărat - că eram aşteptat în altă parte pentru a mi se face respectivele analize, dar în regim ambulatoriu. Marele om a dat iarăşi din umeri, arătându-se gata să se ocupe de mine când respectivele investigaţii vor fi gata. Am mulţumit frumos şi am plecat exact aşa cum venisem.

Ajuns acasă, am dat drumul la televizor, în timp ce-mi făceam un sendviş - mă dusesem pe burta goală la medic, pentru eventualitatea vreunei analize mai amănunţite. Pe ecran tocmai defila coloana de limuzine goale cu care prim-ministrul Boc se tot fâlfâie prin ţară vizitându-şi feudele fiindcă-s alegeri în partidul de guvernământ. Asta deşi dumnealui se afişează cu staful de campanie într-un microbuz, iar coloana îl aşteaptă pitită în afara localităţilor, ascunsă strategic în pădurici, ca să dea bine la prostime şi pe canalele televiziunilor cârcotaşe.

Privind eu imaginile, m-am trezit că număr mecedesurile, făcându-mi socoteli ca fraierul. Nu de alta, dar ca să ştiu sigur câte scaune goale se preumblă brambura pe plaiurile patriei reformate.

Uite aşa ajunge omul obsedat!

Cum e la debut?

Acesta este titlul noii anchete din Dilemateca lunii mai. La ea participă zece tineri scriitori. Citind-o, am rămas pe gânduri. Iată-le:

În fond, ce este acela un debut? Potrivit dicţionarului, debutul înseamnă începutul unei activităţi, primii paşi într-o carieră sau prima lucrare a unui artist. Hm! Ştiu şi eu ce să zic? Poate că este adevărat - nu contest definiţia de dicţionar - dar parcă nu este tocmai exact. În fond, orice artist produce niscaiva lucrări până să debuteze realmente. Adică, mai precis, până când anume? Un răspuns ceva mai precis ar fi până la marea întâlnire a unei lucrări cu publicul. Desigur, nici acest răspuns nu-i suficient de clar, fiindcă publicul poate fi alcătuit din cunoscuţi, confraţi, mă rog, tot felul de oameni situaţi într-un cerc mai mult sau mai puţin restrâns.

În cazul scriitorului debutul se produce - zice-se - când acestuia i se publică primul text. Chestia asta se poate întâmpla fie într-un ziar, gazetă sau revistă de specialitate, sau într-o formă mai concretă şi mai impozantă, când îţi apare prima carte, fie ea un volum de proză sau o plachetă de versuri.

Paradoxal, debutul meu în artă s-a făcut în cadrul unei expoziţii colectve, pe la treizeci de ani, din postura de grafician. La evenimentul de atunci a participat un critic de artă care - am aflat mult mai târziu deoarece, nu ştiu cum s-a făcut, dar eu am ajuns pe acolo după spartul târgului (bine, ce-i drept, eu n-am cotizat la cumpărarea celor necesare, o atenţie, o măslină, nişte fursecuri şi şampanie, recunosc!) - printre multe altele a spus şi o vorbă (bună) despre lucrările mele.

Dar lucrurile astea s-au întâmplat demult, prin antichitatea târzie...

Mai nou, în domeniul lterar am făcut primul pas după frumoasa vârstă de patruzeci de ani. Adică de la o vârstă de la care, în general, eşti considerat "generaţie expirată" - cum atât de plastic s-au exprimat nişte domni serioşi de la un cotidian autointitulat de calitate.

Primul meu roman, Ce nu arde putrezeşte, a fost publicat la iniţiativa unui editor extraordinar de inimos, pe banii lui - precizare deloc inutilă! -, unul care a avut chiar mai multă încredere în proza mea decât mine. A fost scos într-un tiraj minuscul - peste ani va fi un obiect de colecţie pentru bibliofili -, iar azi nici manuscrisul acestuia nu-l mai am. Oricum, n-am îndrăznit să trimit nici măcar un exemplar vreunui critic.

Am făcut-o mai târziu cu cel de-al doilea, Corăbii de fum, corăbii de lumină, publicat graţie aceluiaşi editor cu adevărat extraordinar. Sigur, acesta a avut şi un tiraj ceva mai mare, unul care a depăşit lejer suta(!). Ei, pe acesta l-am trimis mai multor redacţii, câtorva critici sau personalităţi din lumea literară. Cu o singură excepţie, consumată în nişte aprecieri exprimate însă în particular - bune măcar pentru moralul meu, carevasăzică -, iniţiativa mea nu a avut nici cel mai mic ecou.

Pe vremea aceea eram suficient de naiv ca să fac asemenea demersuri. Nu de altceva, dar cartea era şi este şi acum, o ditamai cărămida de peste şapte sute de pagini şi aproape un kilogram. Cine naiba stă să citească o asemenea monstuozitate scrisă de un anonim?

Cu toate acestea, am avut două surprize extrem de agreabile şi onorante cu Corăbiile mele, carte la care, mărturisesc, ţin în mod deosebit. Şi pe care, acum, după ce au mai trecut nişte ani, mă gândesc s-o revăd întru îmbunătăţirea ei stilistică.

Prima, în ordine cronologică, a fost să aflu că romanul meu, printr-o întâmplare pe care n-am izbutit s-o lămuresc nici până azi, a ajuns în posesia Bibliotecii Caroline din Parga. A doua, a fost s-o văd analizată de-a lungul a trei postări (!) şi apreciată pe un blog de "păreri literare" ale unuia dintre cei mai subtili şi remarcabili seniori din blogosfera românească. Sigur, din punctul de vedere al criticii oficiale este foarte puţin. Pentru mine însă a însemnat foarte mult.

Cel de-al treilea roman, Eu, gândacul, mi-a fost publicat la o editură evident mai prestigioasă, la Editura Institutul European şi într-un tiraj mai substanţial. Sigur, şi din acesta am trimis unor critici, dar şi asupra lui s-au aplecat cu aceiaşi curiozitate şi interes ca şi asupra Corăbiilor.

Îmi dau seama că n-o să fiu crezut pe cuvânt, dar n-aş vrea să-şi închipuie cineva că e vorba de postarea unui individ frustrat, unui grafoman isterizat că nu e luat în seamă de personalităţi ale criticii româneşti. Nici vorbă. E doar o simplă constatare şi spun sincer că nu conţine nici cel mai mic reproş la adresa acestora. E o simplă consemnare a unei stări de fapt şi atâta tot. Sunt pe deplin conştient că oamenii rezonează diferit chiar în faţa aceluiaşi text şi că există pe lumea asta cele mai diverse afinităţi elective. În plus, sunt pe deplin conştient că şi hazardul îşi are rolul său şi încă unul care nu-i deloc minor.

Dincolo de aceste aspecte mai cenuşii, am avut plăcerea să primesc aprecieri din partea scriitorului Şerban Tomşa care mi-a citit, ba chiar cu încântare, după cum o mărturisesşte chiar domnia sa, acest roman. La fel şi din partea primului meu critic de pe bloguri, cel care a luat atât de serios în seamă Corăbii de fum, corăbii de lumină.

Lucrurile încep oarecum să se mişte în utimul timp. De o bună primire am avut parte şi din partea domnului Alex Ştefănescu pe care l-am surpins în mod plăcut cu un alt roman de-al meu, Manuscrisul lui Titus. Pe acesta i l-am trimis, nonşalant, în formă de manuscris electronic, nu de volum celulozic, şi domnia sa - pentru mine a fost o adevărată surpriză, recunosc - l-a citit şi chiar l-a recomandat cu căldură unei edituri spre publicare.

Până la urmă, la capătul tutror acestor întâmplări, dincolo de cele trei romane publicate, constat că n-am debutat cu adevărat în literatură niciodată. N-am avut parte de lansări de carte unde lumea se înghesuie la autografe, cu critici care să mă promoveze onest, cu confraţi care să mă elogieze cu sinceritate, şi nici măcar cu nişte amărâte de fursecuri şi-o şampanie. Ştiu doar că am scris cu pasiune şi cu o încăpăţânare vrednică, poate, de o cauză mai bună. Cum însă nu am găsit alta care să mă bucure mai mult, o urmez tot pe aceasta.

O surpriză îmi vine tot dinspre Eu, gândacul. Umblă vorba prin târg că foarte curând se va face o lectură publică din gândăcime undeva, printr-un club vestit prin ale sale veleităţi culturale din Centrul Istoric al Bucureştilor. Eveniment ce este posibil graţie străduinţelor domnului Liviu Drugă, cel căruia îi mulţumesc şi pe această cale.

Poate că ăsta va fi fost să fie debutul meu în ale literaturii...