În luna care a trecut de la ultima mea postare s-au petrecut o sumedenie de întâmplări. Care mai de care mai importante, mai teribile şi mai interesante. Subiecte am avut deci, atâta doar că nu m-am prea îndemnat să scriu ceva despre ele. Nu mă judecaţi cu prea mare asprime.
Mda... A fost cazul Huidu. Caz ce a ţinut televiziunile în priză timp de trei zile non-stop. Majoritar, colegii din media îl căinau, teleastul fiind, după părerea acestora, un mare ghinionist. Ba chiar vreo două zile s-au făcut săpături: oare nu cumva vedeta era urmărită de un blestem groaznic? S-a ajuns până acolo încât, la o televiziune de ştiri cu mari pretenţii, a fost chemat şi un numerolog care să desluşească ce şi cum. Despre cei trei oameni ucişi de Huidu în accident, mai subţire. În fond, erau nişte anonimi oarecare. Unii pentru care vedeta n-o să facă nici măcar o zi de puşcărie. Oricum, la o săptămână după tragedie, cam tot prin zona în care se produsese accidentul, fratele lui Huidu-teleastul îl ducea pe acesta la Procuratura din Braşov pentru niscaiva declaraţii. O făcea atingând frumoasa viteză de 180 de kilomtri pe oră. Bine că n-a avut şi dumnealui ghinion!
Apoi s-au mai petrecut alte şi alte chestiuni, Huidu intrând într-un meritoriu con de umbră. Am avut parte în schimb de tot soiul de vânzoleli ale politichiei dâmboviţene, asezonate cu hăhăielile de acum clasice ale Prezidentului. Dumnealui ba se răţoieşte la Justiţie, ba îşi ia zile libere când are chef să se cinstească cu băieţii, ba mustră cu asprime Occidentul pentru ca după aceea să se gudure căţeleşte pe lângă cancelarul grman. Dar şi de isteriile de la vârful P.S.D.-ului - unde se remarcă în mod deosebit nevinovatul şi veşnic neînţelesul Geoană, dar şi nevricosul Ponta - partidul-stindard al opoziţei făcând tot ce poate pentru a se prezenta în ochii electoratului - şi aşa scârbit de conducătorii actuali - ca o adunătură de zevzeci infantili. Ceea ce îi reuşeşte de minune, spre deliciul lui Băsescu.
Aşa că mare mi-a fost bucuria când, dincolo de tot tulburelul zglobios-arţăgos ce umple realitatea şi media noastră, m-am întâlnit în revista Dilemateca, la rubrica "3,14teca", cu un personaj de-al meu, fie el şi negativ, unul despre care am scris într-un roman apărut prin 2006, Corăbii de fum, corăbii de lumină. În revistă vorbeşte cineva care semnează micul articol cu iniţialele "D.S." şi care o face prezentându-i respectivului personaj numele real şi dând date istorice exacte.
Bine, în cartea mea personajul respectiv nu apare cu numele lui, ci sub porecla pe care şi-o căpătase în studenţie: Severus Occultus (poreclă de mediu universitar de secol XVI, ce vreţi?).
De fapt, acesta se numeşte Roberto Francesco Romolo Bellarmino şi s-a ocupat, în calitate de inchizitor şi din ordinul papei Clement al VII-lea, de procesul lui Giordano Bruno, finalizat după cum se ştie pe rug. Nu o să intru în detaliile romanului meu, dar acolo eu afirm - cu nepăsarea povestaşului, mea culpa! - că păcatele pentru care a fost condamnat Giordano Bruno au fost altele decât cele consemnate oficial.
Oricum, realitatea istorică arată că inchzitorul - după un alt episod de persuasiune reuşit însă în cazul lui Galileo Galilei - va fi beatificat în 1923 şi canonizat, adică trecut în rândul sfinţilor, în anul 1930...
Căzut pe gânduri, toată această mică poveste mă face să mă întreb, mai ales azi, în vremea aceasta a crizei care a făcut ca toată lumea serioasă a continentului nostru să se uite chiorâş la Grecia, iar analiştii ocidentali (dar nu numai) să-şi amintească cu un surâs superior de linia Huntington, cine o avea apucături mai bizantine dintre noi, europenii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu