O nouă oroare: bilanţul de sfârşit de an al cititorului-model

Îmi place să citesc şi mă bucur ca de o solidaritate ocultă când cineva îşi mărturiseşte admiraţia pentru o carte la care am vibrat şi eu. Fără îndoială, am afinităţile şi naivităţile mele. Totodată sunt capabil să respect opiniile contrare legate de un scriitor sau de o lucrare. Mi se pare firesc să avem viziuni şi puncte de vedere diferite, inclusiv - sau mai ales! - în domeniul literaturii.

Însă de o zi, două, mă tot uit pe unele bloguri şi constat - la unele cu dezamăgire, la alţele ca la un firesc şi caracteristic exerciţiu de snobism - că o nouă chestie foarte cool a intrat în trendu' tendinţelor la modă. A început perioada bilanţurilor şi a (auto)elogierilor fruntaşilor pe ramură la lecturi. Nu caricaturizez nimic. Comparaţiile cu ediţiile festive de Ziua Republicii din Scânteia - organu' Partidului - se impun de-a dreptul jenant.

Unii - slavă Domnului, destul de puţini - dintre cei care citesc ţin morţiş să-şi sublinieze activitatea intelectuală şi o fac prin tot soiul de rapoarte-bilanţ pline de succesuri de tot penibilul. Unul povesteşte că el a citit 33 de cărţi, dar mai are cinzej' de pagini şi o termenă şi pe-a 34-a, altul îl surclasează şi declară stahanovist că el a halit deja peste şaptej' de bucăţi. Se vine şi cu realizări de sfâşâietoare excepţe, de genul: am reuşit ca anul acesta să citesc nu numai zeci şi zeci de cărţi, dar am izbutit să lecturez şi cutare roman care, umblă vorba prin târg, e greu de tot. De parcă parcă omul ar trebui să primească o decoraţie în plus pe chestia asta. Cărţile au, în viziunea acestor campioni ai lecturii, grade de dificultate mai ceva ca figurile impuse din patinajul artistic, iar faptul de a fi citit Ulysses sau Muntele vrăjit le conferă suplimentar o distincţie specială care particularizează medalia de erou al muncii cu cartea.

Mai mult de atât, exact ca vechii politruci, la sfârşitul bilanţurilor de lectură pe 2010 se fac şi angajamente de tipul: "În anul ce vine, nu numai că vom depăşi indicatorii de plan ai anului ce a trecut, dar vom efectua şi dificila abordare a cutărui roman sau a cutărei scrieri filozofice la modă".

Aceşti mândrii raportori mă trimit totodată cu gândul la copiii din tablourile lui Bruegel cel Bătrân (sau de Catifea, pentru pedanţi...) Copiii în cauză nu se joacă, nu iubesc jocul şi nu se bucură de el, ci se supun unei adevărate peintenţe a acestuia de parcă un blestem ineluctabil i-ar obliga să se chinuie astfel. Spre deosebire de acei copii, bilanţierii de azi, trăiesc voluptatea penitenţei, la fel ca şi cei ce se autoflagelau în pieţele spaniole. Aproape că îi auzi şoptind: "Vedeţi cât ne-am chinuit noi să citim? Păi, ori suntem intelectuali şi băieţi fini, ori nu mai suntem!".

Sau poate mă înşel eu şi de fapt s-a reuşit ceva incredibil şi anume manelizarea cititului. În fond, raportorii poate că în sinea lor fredonează: "Duşmanii moare/ Că am valoare:/La femei sunt XXL/ Şi la citit cărţi la fel!".

Despre literatura şi proza românească cu dragoste şi abjecţie

Ceea ce voi spune acum nu are pretenţia vreunei analize aprofundate, bazate pe date statistice şi sintetizate metodic. Spun şi eu doar ce observ în jurul meu, iar toate acestea mă pun destul de serios pe gânduri.

Am avut în ultima vreme niscaiva discuţii cu tot felul de oameni, mai ales tineri, despre literatura română în general şi despre proza românească contemporană în special. O primă întrebare - pusă adolescenţilor - a fost cum li se pare materia numită şcolăreşte "română". Răspunsul aproape unanim - opt din nouă, ca să fiu ma precis - a fost: "E naşpa de nu se poate!". Al nouălea mi-a zis dând din umeri: "De obicei e o prostie şi te plictiseşti de mori la orele alea, da' din când în când mai sunt şi scriitori sau bucăţi mai mişto." "Şi cam care ar fi scriitorii mişto?", am întrebat plin de speranţă. Băiatul a stat un pic, după care a zis: "Acum, pe moment nu ştiu să-ţi spun, da' îmi aduc aminte că Creangă a fost chiar tare. A! Şi Caragiale-i mişto. De alţii nu ştiu să-ţi zic acum, pe loc." Atunci şi-au amintit şi alţi doi de Creangă şi de Caragiale, aderând şi ei la spusele colegului: "Aaa, da, frate, Creangă şi Caragiale-s mişto." Le-am amintit de Radu Tudoran şi de Toate pânzele sus. Majoritatea lor au dat iar din umeri şi au zis că, da, şi ăsta a fost mişto, au văzut filmul. Doar doi dintre ei citiseră şi cartea. Au fost câţiva care au zis că şi Mihail câine de circ a fost mişto. Am zâmbit şi le-am explicat că Mihail câine de circ a fost scris de Jack London. S-au mirat şi au zis privindu-mă neîncrezători: "Bine, da' filmu' era românesc!"

Trecând la contemporani am avut alte surprize. Încercaseră să citească, printre altele, Băgău sau 69, dar nimeni nu le terminase. "De ce?", i-am întrebat. "Fiindcă erau cam fâsâite şi aveau numa' caterinci de doi lei în ele", mi s-a răspuns. Am întrebat de premiata Cruciada copiilor a Florinei Ilis. Auziseră de ea, iar iubitorul de Creangă chiar încercase să o citească, dar renunţase rapid după un număr oarecare de pagini. "De ce?", l-am chestionat. "Fiindcă era total aiurea! Cică-i cu copiii din ziua azi, da' ăia din carte ascultă muzică la casetofoane şi n-are niciunu' empetrei sau ceva. O făcătură, ce mai!" I-am întrebat atunci dacă citiseră ceva de Dan Lungu, Filip Florian, Matei Florian, Răzvan Rădulescu, Radu Aldulescu. Au zis că: "nu, nu ne-am riscat la aşa ceva". "Păcat! Măcar unul din ei cred că v-ar fi plăcut!", am zis şi li s-o fi părut că vorbele mele aveau o nuanţă de insistenţă. O fată a dat sâcâită din umeri: "Ei, ce naiba să-ţi placă? Doar sunt scriitori români!".

Oftând, m-am intersat dacă mai citesc şi altceva în afară de presă, ca de exemplu literatură străină. Răspunsurile lor m-au lăsat cu gura căscată. Tinerii aveau nişte lecturi neaşteptat de variate, deşi poate că ar fi fost considerate de un pedant ca fiind destul de inegale valoric şi ciudate. Nu numai din clasicii literaturii universale, ci şi din scriitorii moderni sau contemporani. Am fost surprins nu de lecturile lor din Chuck Palahaniuk sau de cele din J.K. Rowling - sigur, o să mi se spună că mai ales scrierile doamnei Rowling sunt literatură de consum -, ci de faptul că vorbeau cu entuziasm despre De veghe în lanul de secară, romanul unei adolescenţe aparţinând altei generaţii.

Iată că, din fericire, dădusem de nişte tineri care citeau, mi-am zis după ce m-am despărţit de ei. Totuşi, nu puteam să fac abstracţie de nepăsarea, ca să nu zic de-a dreptul ostilitatea pe care o manifestau faţă de proza românească.

De unde o proveni această aversiune? Din orele de "română" şi reala lor ariditate? Din insuficienta promovare a scriitorilor români contemporani? Un răspuns franc şi dur - nu ştiu cât de exact, dar asupra căruia reflectez - l-am primit tot de la un adolescent care ştia însă că şi eu scriu (dar care n-a citit niciun text de-al meu din principiu cred). După un timp de reflecţie, mi-a zis uşor jenat: "Chestia e că voi scrieţi de parcă n-o faceţi decât ca să vă citiţi unu' pe altu' sau să vă citească criticii şi să vă dea premii. Fără supărare, da' scrieţi nişte aiureli plicticoase la maxim care, în rest, nu interesează pe nimeni altcineva pe lumea asta!"

Acum, deh, poate n-oi fi întrebat eu pe cine trebuie şi nici n-am făcut-o cu vreo umbră de profesionalism. Dar subliniez încă o dată: tinerii aceia încă mai citeau!

O să vă întrebaţi unde e "dragostea" din titlu. Bănuiesc că totuşi or mai descoperi şi câţiva curajoşi proza românească contemporană. În fond, chiar şi tirajele acestea anemice demonstrează că unii mai gustă şi aşa ceva.

Despre poezie n-am mai întrebat nimic. Prefer să-mi păstrez iluziile...

Scrisoare de la Moş Crăciun

Nu ştiu dacă mă credeţi, dar nu i-am scris niciodată o scrisoare lui Moş Crăciun. Pe vremea când m-aş fi apucat să fac chestia asta cu deplină naivitate şi încredere, Moş Crăciun era în ilegalitate. În locul lui umbla unu' cu accent rusesc, Moş Gerilă.

Mai târziu, sigur, a apărut din nou şi dumnealui prin zonă, dar atunci eram adult. Bine, tot aş fi avut şi atunci o şansă să-i scriu Moşului deoarece, chiar dacă eram adult, nu înseamnă că automat eram şi matur. Cum acest fapt e valabil şi azi, tocmai încercam fără cine ştie ce tragere de inimă să compun scrisoarea aceea, la solicitarea unei doamne drăguţe din blogosferă. Când colo, ce săvezi? Prin e-mail mi-a sosit această scrisoare semnată de însuşi Moş Crăciun:

"Băi, prietene

Ia fii atent aici, şi zi-mi dacă ţie ţi-ar conveni să fii tutuit mereu, de parcă te-ai bate pe burtă cu toţi, de la prichindeii mucoşi până la boşorogii cărora neamţul ăla de Alzheimer le ascunde lucrurile. Toată lumea îmi scrie numai ca să îmi ceară diverse chestii. Cred că oricui i s-ar acri de "aş vrea să-mi aduci şi mie aia, şi aia, şi ailaltă!" Ia mai slăbiţi-mă cu rugăminţile voastre făcute cu ochi rotunzi şi umezi de căţeluşi abandonaţi în ploaie! Şi ăştia mici, de!, mai sunt cum mai sunt, că-mi cer chestii simple, da' să-ivezi pe ăia marii cu ce prostii îmi vin! Aia vrea să se mărite, ăla vrea să divorţeze, ailaltă vrea să slăbească, celălalt vrea muşchi şi cinci centimetri în plus, de parcă aş fi Peştişorul de Aur, nu Moş Crăciun.

Pe deasupra, de peste o sută de ani am domiciliu obligatoriu în Laponia. Pe cine am omorât, frate, de sunt condamnat să-mi trăiesc viaţa la capătul lumii, numai printre reni şi zăpezi? Ce, adică eu n-aş avea faţă să stau în Hawaii, sub palmierul ce-şi tremură frunzele în adierea brizei înmiresmate de orhidee, cu un cocteil în mână şi cu o fată nurlie pe genunchi?

Am ajuns eu, un om venerabil şi înţelept, să fiu dat ca exemplu de prostie. Nu ziceţi voi, când, chipurile, n-aud eu, "lasă-l, măi, pe Boc, că-i mai fraier ca Moş Crăciun"? Hai, pe bune! Ia zi-mi cinstit, cine-i mai fraier, eu sau voi, că i-aţi ales pe ăştia să vă fure şi după aia să vă mai bată şi obrazul că sunteţi o ţară de asistaţi?

M-am deşelat tot cărând la sacii voştri de cadouri. Am trei discuri vertebrale făcute praf, dar n-am nici măcar o zi de Crăciun concediu medical. În plus, acum conduc tiruri întrgi, ba cu Coca-Cola, ba cu Tuborg, ba trag Lozul Special toată iarna. Păi, ce, nene, eu oi fi câştigat la belciuge?

Am acceptat să port hainele astea stridente, garantându-mi-se că numai eu am dreptul să le port, că sunt unic şi nimeni n-o să mai fie îmbrăcat aşa. Acum le poartă toate siliconatele şi îmbotulinatele şi zic că sunt "Crăciuniţe".

M-am căţărat pe sute şi sute de milioane de case şi am cobrât prin nici nu mai ştiu câte hornuri, iar după aia trebuie să umblu ca o pisică, să nu mă audă nimeni, în timp ce eu abia îmi mai trag sufletul de atâta efort şi hârâi ca dracu de la atâtea gudroane câte am înghiţit de la toate nenorocitele alea de hornuri. Pe care nici măcar n-aveţi bunul-simţ să le curăţaţi când ştiţi că urmează să vin!

Gata! M-am sictirit şi nu mai suport, da? Mi-au ajuns până peste cap toate umilinţele, toată bătaia asta de joc, toate milogelile voastre.

Când creşteţi, nu mai există Moş Crăciun, da' tot îi adresaţi în gând o dorinţă şi când ajungeţi la azil. Ei bine, de la anu' a înţărcat bălaia şi să mă lăsaţi în pace! Îmi dau demisia şi plec. Pentru început, în Caraibe, alături de nişte Crăciuniţe creole adevărate, cu decolteuri naturale, ofertante şi mijlocel cambrat.

Vă pup pe portofel, orfanilor!"

Semnat:

"Moş Crăciun"

Am rămas cu gura căscată, vă daţi seama. M-am apucat să recitesc scrisoarea şi tocmai îmi aprindeam gânditor o ţigară când, hop!, un e-mail scurt:

"Nu vă speriaţi! Aşa face Moşul întotdeauna în perioada asta, când e avalanşă de scrisori şi îşi închipuie că n-o s-o scoată la capăt cu toate dorinţele şi cu toate rugăminţile. Pe deasupra, l-a şi caftit la table Moş Nicolae şi s-a enervat şi mai tare. Acum, că a scris misiva asta, s-a mai răcorit şi s-a întors iarăşi la treabă. Vă spun eu, cum e inimos, isteţ şi plin de râvnă, le rezolvă mereu pe toate! Pe absolut toate.

Să fiţi cuminţi!"

Biletul era semnat "Rudolf, ren şi atât".

Am zâmbit şi am căzut iar pe gânduri, însă de data asta mult mai liniştit. Dar ia stai aşa! Dacă se apucau să trimită şi spiriduşii vreo scrisoare indignată? Sau dacă vedea şi nevasta Moşului chestia aia cu Crăciuniţele creole? Aoleu! Am socotit deci că e mai bine să închid repede net-ul şi v-am spus povestea aşa.

P.S. Urez tuturor vizitatorilor acestui blog un Crăciun fericit, cu sănătate şi multă, multă veselie! Să fiţi (foarte) iubiţi şi, dacă se poate uneori, răsfăţaţi!

Sindromul Ion Cristoiu

Ultimul scandal în care este implicat celebrul Ion Cristoiu nu este chiar atât de banal pe cât pare. Găsasc că, dimpotrivă, el are valoarea unui sindrom ce vădeşte o maladie serioasă.

Nu o să discut aici despre teoretizările aiuristice şi sforăitoare ale gazetarului, cele făcute la emisiunea doamnei Eugenia Vodă, ca să fiu mai exact. Adică nu o să mă apuc acum să discut despre cazul Zelea Codreanu şi despre fenomenul legionar. Găsesc că despre asta s-au pronunţat la obiect, solid argumentat şi cu pertineţă cel puţin trei istorici români de marcă.

Problema care m-a făcut să cad pe gânduri este a acestui Ion Cristoiu şi a reacţiilor pe care intelectualitatea noastră le are faţă de acest personaj. Ultimul său demers are acelaşi aer de publicitate făcută sieşi printr-un demers provocator, ca de atâtea alte ori. Aparent nu-i cu nimic mai ieşit din comun decât descoperirea găinii vivipare care l-a făcut celebru şi care l-a lansat pe traiectoria marelui jurnalism. Acelaşi mecanism, aceeaşi pricepere, acelaşi profesionalism.

De la găina aceea încoace, Ion Cristoiu şi-a descoperit rând pe rând bosa de scriitor, apoi pe cea de ideolog, politolog şi, în fine, pe cea de istoric. Iar dumnealui nu că s-ar vrea câte puţin din toate, ci îşi închipuie că e o mare personalitate în fiecare din aceste domenii.

De unde până unde a ajuns omul acesta la asemenea convingeri? Simplu, fiindcă a devenit celebru! La început prin articolele sale îndoielnice dar cu mare priză la public, mai apoi prin apariţiile sale televizate care făceau rating. Indiferent câte şi ce prostii zicea, omul trezea interes. Iar acesta e cel mai important lucru într-o televiziune sau pentru un ziar de scandal. Mai mult de atât, indiferent de cauza politică pe care o îmbrăţişa, de fiecare dată, chipurile, dezinteresat şi cu cea mai deplină onestitate, era urmărit cu interes şi crezut pe cuvânt.

Încet, încet, Ion Cristoiu a devenit prototipul analistului naţional, care nu că îşi spune o părere, dar e chiar un expert în domeniu, fie că este vorba despre fiziologia galinaceelor, fie că este vorba despre filozofia presocratică.

La început l-am privit cu amuzament, distrându-mă uneori copios să-l văd cum bate câmpii pe cele mai diverse teme. Şi nu cu graţie, ci ridicol din greu. Apoi a devenit obositor. Vorba regretatului Toma Caragiu: "Şi pe unu, şi pe doi, cântă Toma din cimpoi". Or Cristoiu "cânta din cimpoi" pe la tot felul de ziare, ba şi pe la cam toate televiziunile româneşti. În cele din urmă, ajungând dumnealui atâtde celebru şi atotştiutor, a devenit pur şi simplu arogant.

Atât de arogant încât a început să-i tragă de urechi pe cei care chiar erau nişte profesionişti în domeniul lor. Îmi aduc aminte şi azi cum făcea spume la gură - şi la propriu, nu numai la figurat - împotriva universitarului Tismăneanu. Urla ca scos din minţi, recurgând la cele mai stupide argumente: "Ce-mi tot spuneţi că a scris Tismăneanu cărţi şi că e mare profesor în America? Io am scris nouă cărţi - nouă, domne, nouă! - nu cinci ca ăla!". I-a luat la rând după aceea pe Patapievici sau pe Liiceanu, nu în calitatea lor de discutabile persoane publice, ci cântărindu-le cu causticitatea penibilă tocmai el scrierile, din care evident că nu a priceput nimic.

Din păcate, ajuns la faza asta, personalităţile - reale! - ale culturii române n-au reacţionat mai deloc. Intelectualitatea noastră, prinsă etern în tot soiul de nesfârşite ostilităţi de grup, s-a mulţumit să râdă în pumni de bălăcărirea rivalilor, indignându-se mai apoi individual când erau şi ei luaţi în tărbacă de iscusitul într-ale provocării Cristoiu.

Fiindcă, trebuie să i-o recunosc, singura sa pricepere adevărată este doar aceasta. Iar măiestria sa în acest domeniu este pusă în slujba unui oportunism feroce, unui oportunism deservit de un mecanism de giruetă, care muşcă mâna ce l-a hrănit ieri, şi va scuipa mâine în obrazul pe care-l sărută azi. Iar oportunismul acesta l-a dus pe culmea unei celebrităţi gonflate pe care o confundă cu prestigiul. Până într-acolo încât acest gazetar mediocru îşi închipuie că a devenit peste noapte o pesrsonalitate deplină a culturii noastre.

Criticat pe bună dreptate pentru prostiile debitate la emisiunea doamnei Vodă, iar împotriva actului său mediatic alcătuindu-se chiar şi o scrisoare de protest, Ion Cristoiu reacţionează vehement şi scrie la rându-i o epistolă de răspuns. În aceasta, dumnealui spune ofensat, după ce îi cheamă pe toţi criticii săi - "tot felul de neica-nimeni", după cum îi consideră - să vină cu dovezi şi opinii temeinice, nu cu lozinci: "Nu poţi să semnezi o scrisoare de protest împotriva unui om care chiar a studiat problema respectivă". Adică, vezi Doamne, nişte oameni - "poetese, mătuşi, piţifelnici", cum le spune maestrul - care "nu ştiu nimic" despre problemă protestează împotriva marelui cărturar de renume mondial Ion Cristoiu. Cum a ajuns dumnealui un aşa mare gânditor al neamului? Păi, cum să ajungă? A făcut talk-show-uri, domnule, nu aşa!

Am spus că Ion Cristoiu, în această ultimă şi apoteotică înfăţişare a sa, reprezintă un sindrom al unei boli serioase care ne bântuie societatea. Boala se poate numi simplu şi banal confuzie a valorilor. Cui dă din umeri nepăsător, îi propun un mic exerciţiu de imaginaţie:

Deschideţi televizorul şi se face că pe cran apare vestita Lori. Şi ce întreprinde dumneaei? Discută, gazda emisiunii fiind domnul Oreste Teoderescu, despre istoria religiilor şi despre gnoze, făcând o aspră critică, punctată de ironii fine pe seama profesoraşului aceluia american de origine română care s-a numit Ioan Petru Culianu. În partea de jos a ecranului, scrie cu majuscule: "Loredana Groza - cantautor, romancier, reputat specialist în oculturism şi în limba braziliană". Credeţi cumva că exagerez?

Dacă da, vă avertizez că se aude prin târg că puiul născut cândva de o găină în Evenimentul zilei visează deja la Academia Română.

Scriitorilor români li se pregăteşte ceva...

Aţi auzit de A.N.U.C.? Dacă nu, să vă traduc aceste nobile iniţiale: Alianţa Naţională a Uniunilor de Creatori. Această alianţă, din care face parte şi Uniunea Scriitorilor din România, are o iniţiativă legislativă care va produce efecte negative dacă fi adoptată.

Respectivul proiect de lege are nişte paragrafe prin care se cere ca timbrul literar aplicat fiecărei cărţi să fie plătit pentru întregul tiraj şi în avans!

Până să intru în fondul problemei fac o mică paranteză. Timbrarea cărţilor precum sticla de ţuică sau pachetul de ţigări nu se mai practică nicăieri în Uniunea Europeană. Cititul nu este un viciu şi nu trebuie pedepsit financiar printr-o taxă suplimentară pentru scârbavnicii consumatori care comit acest păcat, ci dimpotrivă, aş zice eu, ar trebui încurajat. Chiar şi de Uniunea Scriitorilor...

Revenind la iniţiativa A.N.U.C., mulţi poate că o să dea din umeri şi o să se întrebe ce mare cheste-i asta. Păi, este şi o să explic - cu slabele mele puteri, cel puţin o să încerc - cum o să se reflecte aceasta în realitate.

Orice editor serios ştie că tirajele cărţilor de literatură românească contemporană merg destul de greu la noi. Un scriitor bun, cu oarecare vizibilitate, se poate publica într-un tiraj de 2000 de exemplare şi ăsta e considerat un tiraj bunişor, aşa cum unul de 5000 e apreciat ca foarte bun, iar cel de 10000 e unul excepţional. Unul de 50000 e deja ceva de vis.

Toate acestea cu o singură condiţie: să se şi vândă. Însă la fel de clar acelaşi editor ştie prea bine că foarte rar tirajul unei cărţi româneşti scrisă de un autor contemporan se epuizează. Retururile - cărţile rămase nevândute - care se înscriu într-o cantitate optimă, sunt între cinci şi zece la sută din tiraj. De obicei sunt cam de douăzeci de procente, însă adesea, mai ales la debutanţi, depăşesc sever aceste cifre.

Editorii vor trebui deci să se gândească de două ori mai mult decât până acum ce politică trebuie să aplice dacă vor ca firma să mai existe şi pe mai departe. Ori scoţi numai bestseller-uri internaţionale, închizând ochii la peltelele siropoase sau la vârcolacii şi vampirii care se iţesc prin destule dintre acestea, ori reduci drastic tirajele autorilor români pe care decizi să-i publici. Ori şi una, şi alta. Sigur că există şi Llosa, Eco, sau Rushdie, dar aceştia au drepturi de autor pe măsură pe care nu poţi să le driblezi...

Practic, încercând să dibuie numărul cât mai exact al cărţilor ce se vor vinde - fiindcă plata pe întregul tiraj şi în avans a timbrului literar le-o va impune financiar fără milă - şi punând la socoteală toate scăzămintele care se impun - un număr de exemplare pentru reprezentare sau gratuităţile pentru autor, de exemplarele cu reduceri de preţuri de pe la târgurile de carte nici nu mai poate fi vorba - editorii vor tăia cam la jumătate tirajele unor autori buni, însă fără prea mare vizibilitate. În această categorie vor intra în primul rând cei mai înzestraţi dintre noii veniţi în literatură, dar şi autorii de calitate care poate că or fi fost semnalaţi ca scriitori valoroşi în revistele de specialitate sau prin premii literare serioase, însă nu au apucat să fie suficient de cunoscuţi publicului. Povestea cu valoarea ce se impune până la urmă rămâne cel mai adesea un simplu basm - desigur mai există şi excepţii menite însă să confirme regula - şi nu le ţine în niciun caz de foame autorilor care se vor bucura...postum de tiraje consistente.

Prin noua iniţiativă a U.S.R. nu numai că debutul în literatură se va subţia dramatic, dar şi autorilor deja consacraţi li se va limita sever posibilitatea de a publica altfel decât în nişte tiraje şi mai meschine decât cele de azi, iar apariţiile lor editoriale vor fi chiar şi mai rare deât acum. Cât despre cititorii scriitorilor noştri, în atari condiţii, evident că numărul lor va descreşte de-a dreptul programatic.

Aş dori să mai subliniez ceva. Nu sunt câtuşi de puţin un adversar al Uniunii Scriitorilor din România. Chiar dacă nu fac parte din această organizaţie, aş fi onorat să-i devin cândva membru, considerînd-o o instituţie prestigioasă.

În acelaşi timp, îmi permit să atrag atenţia că există şi scriitori care nu fac parte din ea. Şi acestora li se vor aplica pe lucrările lor acelaşi timbru al Uniunii, deşi U.S.R. nu face practic nimic pentru ei, în afără de a avea această năstruşnică iniţiativă care însă îi va lovi şi pe aceştia la fel de necruţător ca pe membri. Ceea ce, să-mi fie cu iertare, nu mi se pare deloc corect.

Mai adaug că nu sunt nici editor şi nici nu ţin partea vreunei case editoriale. Nu fac parte din nicio grupare contra nu ştiu cui sau pro nu ştiu care. Sunt pur şi simplu un om care scrie cărţi - pe care uneori le mai şi publică - şi care citeşte cărţi. Inclusiv pe ale confraţilor mei români. Şi aş vrea să mai public şi să mai citesc şi în continuare, atâta tot.

Poate că U.S.R. s-a molipsit de la guvernul Boc de boala asta de a lua de-a valma cât mai multe şi mai mari taxe şi impozite şi în cele mai nefercite feluri, ca să nu zic odioase de-a dreptul. Spre deosebire de acest guvern care a pierdut demult legătura cu realitatea, cred că diriguitorii Uniunii sunt cu mult mai lucizi şi această nefericită iniţiativă a fost insuficient analizată. Trag nădejde că îşi vor reveni ca dintr-o gripă supărătoare.

De asemeni, sper ca acest articol să contribuie şi el de pe această pagină de blog la trezirea unei reacţii cât mai ample şi cât mai eficiente. Altminteri, dacă această iniţiativă păguboasă va căpăta putere de lege, votată la grămadă şi promulgată prezidenţial cu nepăsare, degeaba o să mai luăm poziţie şi o să tot semnăm scrisori de protest după aceea. O să fie deja mult, mult prea târziu.

P.S. Dacă doriţi să aflaţi şi alte păreri, cu siguranţă mai avizate, citiţi articolele pe această temă publicate în Suplimentul de cultură de Răzvan Chiruţă şi Alexandra Atanasiu, precum şi cea mai recentă postare de pe blogul scriitorului Lucian Dan Teodorovici, care este în plus şi coordonator al colecţiei Ego.Proză, a editurii Polirom, fiind deci mai în temă cu subtilităţile şi problemele muncii editoriale.

Mici delicii

"Isus era fiul lui Dumnezeu, dar şi un tânăr de familie bună, dinspre mamă."

Credeţi că e vreo afirmaţie de Gâgă dintr-o lucrare şcolărească? Nici vorbă. Afirmaţia îi aparţine Arhiepiscopului Quelen al Prisului şi a fost rostită din amvonul catedralei Notre-Dame. Sigur, acum aproape două secole. Prostia însă e plină de prospeţime.

"Îmi vine în minte un alt citat: 'Eu nu mă trag dintr-o famile bună. Copiii mei da.' Dacă nu e vorba de un umorist, iată, cel puţin, un un imbecil fericit."

Jean-Claude Carriere

"Am aflat că v-a murit fratele...", spune Skefflington.

"Da. Şi avea numai zece ani", zice James Joyce.

Skefflington îl bate încurajator pe spate şi-i replică plin de compasiune:

"E dureros totuşi!"

"Ce mare om ar fi fost Balzac dacă ar fi ştiut să scrie!"

Gustave Flaubert

Răspunsuri ale editorilor către anumiţi autori:

Ironic:

"Poate sunt eu cam mărginit, dar nu pricep de ce e nevoie de treizeci de pagini pentru a povesti cum cineva se foieşte în pat fără a izbuti să adoarmă."

(Primul raport de lectură la În căutarea timpului pierdut, de Proust)

Lui Flaubert, în legătură cu Doamna Bovary:

"Domnule, v-aţi îngropat romanul într-un talmeş-balmeş de detalii bine descrise, dar complet inutile."

Lui Emily Dickinson:

"Toate rimele dumneavoastră sunt false."

Lui George Orwell, privitor la Ferma animalelor:

"Nu se poate vinde o poveste cu animale în Statele Unite."

Într-o misivă ce se poate citi în Revue des Missions apostoliques, un preot îi muţumeşte corespondentului său pentru o apă miraculoasă, care a avut un efect foarte bun asupra "bolnavului", dar "fără ştirea lui". Astfel:

"I-am dat să bea din ea nouă zile la rând, fără să-i spun ce este, şi, după ce patru ani se zbătuse între viaţă şi moarte, rezistându-mi cu o înverşunare descurajantă şi cu blasfemii teribile, în cea de-a noua zi şi-a dat duhul senin, cuprins de sentimente creştineşti cu atât mai reconfortante cu cât erau mai puţin aşteptate."

Admirabila scrisoare se găseşte la loc de cinste în Dicţionarul prostiei, scos sub îngrijirea lui Jean-Claude Carriere.

"Dacă un instalator vine să-mi repare o ţeavă care curge în baie, îmi ia o grămadă de bani, iar după ce pleacă descoperim că ţeava curge în continuare, mă voi consola spunându-i soţiei: 'E un cretin, altfel n-ar desfunda closete, şi nici măcar asta cum trebuie. Ar fi profesor de semiologie la Universitatea din Bologna.' "

Umberto Eco, Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi

"Când Bossi, liderul Ligii Nordului, o mişcare rasistă, xenofobă şi homofobă, a venit prima oară la Roma pentru a ţine un discurs, oamenii au ieşit pe străzi cu pancarde pe care se putea citi: Voi trăiaţi în copaci când noi eram deja poponari."

Umberto Eco, Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi

Ce gândeşte un iepuraş în timp ce freacă puşca

Incitat de trei chestiuni care mi s-au întâmplat sau pe care le-am citit în ultima vreme, iată că mă apuc şi eu să gândesc cu glas tare aici.

Primul lucru care s-a petrecut a fost faptul de a mi se promite că un roman de-al meu ar putea fi publicat într-o colecţie a unei edituri de e-book-uri. O chestiune fără îndoială cât se poate de onorantă şi care m-a bucurat.

Al doilea lucru a fost iniţiativa cuiva foarte apropiat - dar locuind în State - de a-mi face cadou de Sărbători un iPad, adică un soi de Rolls-Royce al e-reader-elor. Chestiune care iarăşi, fireşte, m-a bucurat.

În fine, ultimul eveniment incitator l-a constituit postarea lui Micawber (http://ce-am-mai-citit.blogspot.com/2010/12/readere-pentru-ipad.html), cea referitoare la programele e-reader-elor şi la experienţa personală pe care domnia sa le-a avut cu acestea.

Să fii autorul unui roman care o să apară la o editură specializată în cărţi electronice e o treabă foarte faină, mi-a zis eu visător. Cartea electronică are un viitor ce se conturează din ce în ce mai clar - afirm asta fără să mă asociez celor care cântă prohodul cărţii tipărite, sfârşit în care de altfel nici nu cred. Un mare critic literar francez constata pe la sfârşitul acestei veri că pentru prima dată, pe plajele pe unde s-a plimbat dumnealui - în mod sigur nu cele româneşti -, numărul de cititori de cărţi în format clasic fusese egalat de cei ce-o făceau în format electronic. Observaţia aceasta mi se pare una foarte, foarte interesantă şi pilduitoare. Ea demonstrează concreteţea unei tendinţe tot mai manifeste a cititorilor dar şi o reală resurecţie a lecturii. Una care cu siguranţă ar necesita o discuţie mult mai largă, mai serioasă şi care să implice eventual şi mai multe genuri de profesionişti.

Numai că, pornind de la ispititoarea ofertă a darului de Crăciun venită din partea prietenei de peste Ocean, m-am apucat şi eu să fac săpături înspre ceea ce ar însemna asta din punct de vedere al taxelor vamale. Poate din nepriceperea mea sau din prea marea discreţie a Autorităţii Vamale Române, n-am reuşit să dau de un nomenclator care să mă lumineze în ceea ce mă interesa pe mine. Oricum, tot de pe net, am aflat - şi dacă oi fi greşit informat, să-mi fie cu iertare şi mulţumesc dacă aveţi alte date şi mi le daţi de ştire - că taxele pe care trebuie să le plătească un român pentru un iPad venit direct de la mama lui, din Statele Unite, sunt de 20% taxă vamală plus 24% TVA, adică 44% din valoarea de achiziţie a obiectului pe pământ american. Adică, având în vedre că obiectul costă acolo între 400 şi 700 de dolari, numai taxa pe care ar trebui s-o plătească fericitul primitor al iPad-ului se ridică de la 563 de lei grei, la 985! Car' va să zică de la peste cinci milioane şi jumătate de lei vechi la aproape zece milioane cum se spune pe la mine în mahala. Dacă nu ai norocul să ai vreun prieten prin State care să aibă suficientă dare de mână încât ţi-l facă cadou, ci doar să ţi-l trimită contracost, atunci iPad-ul devine ceva atât de scump că mai bine te laşi păgubaş, valoarea lui fiind cam de la două salarii lunare medii naţionale în sus, după cum însuşi guvernbocu' a zis.

Sigur, avem iPad-uri şi în ţară, dar acelea sunt şi mai scumpe, fiindcă şi importatorul trebuie să trăiască şi el din ceva.

Buun! Să zicem însă că după atâta efort şi sacrificii, gata!, ai biblioteca portabilă de vis la tine. Numai că biblioteca aceea e doar o mobilă superbă, practică, putând să o iei după voie oriune, dar e... GOALĂ! Păi, după ce ţi-ai pus pielea în saramură ca să ţi-o cumperi, să mai dai alţi bani ca să o umpli? Sigur, pare o gândire la fel de primitivă ca a clasicului întru biblioteci Borcea Magnificul. Dar să dea naiba dacă şi cel mai nărăvit cititor nu e încearcat de această borceaiană dilemă, după un asemenea tur de forţă care l-a lăsat cu buzunarele goale.

Problema e că iubitorul de lectură riscă să rămână în România şi cu buzele umflate, pe lângă neajunsul prezentat mai înainte. De ce? Păi, de unde atâtea cărţi electronice în limba română? Dacă nu mă credeţi, ia preumblaţi-vă niţeluş pe site-urile marilor noastre edituri. Cam slabă mişcarea, nu? Poate vă spuneţi că asta-i situaţia acum, dar în viitor lucrurile se vor schimba radical - aşa cum credeam sincer şi eu. Ei bine, dacă aveţi suficientă răbdare şi curiozitate vedeţi ce spun cei care se ocupă de chestiunea aceasta pe la edituri şi ce năzuroşi şi scârbiţi de-a dreptul sunt dumnealor de "povestea asta cu cărţile electronice". Sigur, oamenii aceştia animaţi de asemenea viziuni conservatoare nu-s etern în funcţii sau, cine ştie, şi-or mai schimba şi dumnealor păreile în raport cu mişcările ce poate că or răzbate şi până la ei cumva. Dar, fireşte, pe la noi aceste schimbări de umori şi prinţipuri mai au de aşteptat niscaiva vreme. Numa' încetu', Batore!

Prin septembrie, cu ocazia fabuloaselor "Zile ale Bucureştilor", la o terasă de fiţe din "Centrul Istoric", am surprins o scenă care mă tot urmăreşte de atunci. Trei fătuci - de genul celor cărora li se potriveşte zicerea lui Titus Livius cum că "deşi n-ar fi în stare de nimic, sunt capabile de orice" - se însoreau cu nişte cocktailuri scumpe în faţă şi uitându-se la e-reader-ul uneia dintre ele. La un moment dat, una-i zice proprietarei respectivului iPad: "Auzi, făi, fată, da' Cancanu' sau Clicku' poţi să-l vezi pe ăsta?". Iar tipa îi răspunde entuziasă: "Da, mă, Andreio, mă! Are tot ce vrei că al meu-i cu trei gi şi are acces pă net la moment şi oriunde aş fi. Are şi Libertatea şi chiar şi Cosmopolitanu' românesc, tu! Uite-l aici pe Botezatu' la lansarea colectiei, na!". "Mamă", face cea de-a treia admirativ, însă cu ochii sclipind de invidie, "da' atunci să ştii că chiar să merită banu', fată, să mor!"

Până una-alta, ca în multe alte aspecte ale vieţii noastre pe pământ mioritic, cei ce merită şi ştiu, n-au, iar cei ce au, nu merită şi nici nu ştiu ce au. Pentru cei dintâi iPod-ul rămâne un pod prea îndepărtat, iar pentru cei din a doua categorie e doar o altă fiţă care-i "în trendu' modei" şi se cere neapărat bifată. Dar cum la noi speranţa trage mereu nădejde, îmi zic zâmbind ca iepuraşul ce freca puşca: deocamdată...

1 Decembrie - Ziua naţională de stat (şi eventual de cujetat) a României

Văzând emulaţia patriotică înmuiată în lirism ce bântuie azi naţia mă simt şi eu dator cu următoarea tablă de materii a unei istorii pe repede-înainte, după cum urmează:

Capitolul unu: Epoca arhaică, străvechimea, foarte-vechimea, vechimea şi vechimea mai nouă:

"Strămoşii noştri au fost, indubitabil, primii locuitori ai Europei"; Gânditorul de la Hamangia; geţi, daci, boii şi tauriscii, când amicii, când inamicii geto-dacilor, cei mai viteji dintre traci (restul citatului din Herodot nu e arătat românilor niciodată din pricini educative); baba Dochia; un mânz cu brânză; Zalmoxe - presupus sclav fugar de-al lui Pitagora; Marele preot Deceneu; Traian şi Decebal; fraţii Petreuş, surorile Cupcea şi sextetul Canatabile (ehei!...); Dacia, un viezure cu o barză şi, desigur nişte brânză; retragerea Aureliană din Dacia Felix; Dacia Solenza; un viezure tupilat după o brazdă fură brânza unui protoromân insuficient de grijuliu cu vastul şi nuanţatul vocabular dacic; goţi, vizigoţi, ostrogoţi, huni, vandali, alani, gepizi, bulgari, slavi; omagiu lui Glad, Menumorut, Bezerenbam, Mişelav, Seneslau, Litovoi, eroi străvechi cu nume româneşti tipice; tătari, incendii; Basarab Întemeietorul, cumani, pecenegi, lifte ivite din adâncul Asiei; Cavalerii teutoni, Kronstadt - veche vatră de cultură românească, Dragoş-Vodă Descălecătorul şi Moldova - ţară numită după o căţea (decedată în condiţii suspecte), dar având pe stemă un cap de bour, presupusul ucigaş al respectivei căţele; Mircea-Vodă, fost cel Bătrân, devenit cel Mare, redevenit cel Bătrân, deşi se pare că a fost şi el copil cândva; Mama lui Ştefan cel Mare; tata lui Ştefan cel Mare - Bogdan al II-lea, fiul din flori al lui Alexandru cel Bun (mama, stupoare!, necunoscută); Mioriţa - autor anonim şi colectiv..., oaia năzdrăvană, Bisisica; "Vom fi iarăşi ce am fost şi mai mult decât atât", Petru Rareş - fiul din flori al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt cu numita Răreşoaia (altcineva decât Vrâncioaia); Campioana unei mari iubiri (decisă după lovituri de la unsprezece metri); scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung - conformă cu originalul; cei ce ne-au dat nume; cei ce n-au dat nume; Mihai-Viteazul se gândeşte să întemeieze mitul eroului unificator de ţară şi, incredibil, reuşeşte spre stupoarea contempornilor săi care nu înţeleg totuşi nimic din ceea ce el a făcut (invidios, un amic creştin îl omoară spre nemulţumirea turcilor); Antim Ivireanul - georgian stabilit în Muntenia care îşi pierde capul amestecându-se unde nu-i fierbea oala; Dimitrie Cantemir - domnitor şi cărturar foarte rău, emigrat în Rusia de bunăvoie (acolo unde a şi scris foarte urât şi absolut denigrator despre români - beţivi, răi de muscă, bîrfitori, putori, scandalagii, laşi dar lăudăroşi, cu spaimă de învăţătură şi superstiţioşi - într-o carte care se numeşte Descrierea Moldovei); fanarioţii şi secolul lor întunecat de apăsarea primelor şcoli superioare româneşti şi dări de legi după model european; Kisselef, Regulamente organice, zorii lumii noi.

Deşteptarea României:

Frig, înnorat, gheaţă la mal, pe Dunăre curg sloiuri; Tudor Vladimirescu încearcă el ceva, dar e predat de vitejii săi panduri celor opt arnăuţi care îl ridică (pentru a fi condamnat la moarte de un amic grec), chiar din mijlocul oastei sale, caz unic în istoria universală; somn naţional de voie până la 1848; în Moldova paşoptiştii se adună conspirativ într-un hotel, şpriţuiesc, fac scandal, sunt umflaţi de poliţie şi trimişi care încotro, iar revoluţia se amână pentru o dată ce va fi anunţată ulterior, pentru orice eventualitate este mutată în Muntenia care avea o echipă ceva mai bună; din toamnă, este transferată în Transilvania, dar în primăvara lui 1849 revoluţia pierde partida, în general prin neprezentare, deşi bietul Avram Iancu bate satele în căutare de atacanţi, dar oamenii serioşi erau plecaţi cu vaca la târg; În urma Războiului Crimeii are loc Tratatul de la Paris, iar masonii români profită şi-o pun de un plebiscit, unde ai noştri votează pentru acelaşi domnitor: Alexandru Ioan Cuza; Şapte ani mai târziu, sătui de coţcăriile şi amantlâcurile lui Cuza, boierii cad la pace şi-l aduc din Germania pe Carol de Hohentzollern-Sigmaringen, un tip lipsit de imaginaţie şi obsedat aiurea de muncă; iar în 1877, aniversând un secol de la Revoluţia Americană, pornim şi noi Războiul de Independenţă, pe care, culmea, îl şi câştigăm (deşi pacea de pe urma lui avea să ne coste chiar mai mult - adică Basarabia - decât războiul). Oricum, mai de gura neamţului ăluia de rege, mai din idealism sau din calcul, România se scoală şi se întinde până ce, în primăvara lui 1919, se face România Mare. Primul ei gest? Punerea în fruntea Ungariei, cu ajutor militar românesc a amiralului Horty, marele nostru viitor prieten...

Capitolul trei: Epoca modernă, faza recuperări, dezvoltări şi pe urmă belele

E capitolul cel mai scurt, fiindcă România ajunge o ţară aproape normală şi deci neinteresantă, deşi se trăgeau şi pe atunci mari tunuri cu statul, dar meschine, dacă te uiţi la contemporanii noştri; Urmează însă al doilea Război Mondial şi devenim furnizori la greu de materii prime - întâi pentru Germania hitleristă, mai apoi pentru Uniunea Sovietică stalinistă, ceea ce, evident că nu ne-a fost în niciun caz de bine, întodeauna aliându-ne de nevoie cu cei răi, iar mai apoi întorcând noi armele cam târzior. Başca carnea de tun alcătuită din sutele de mii de trupeţi, până într-un punct aliaţi de nădejde - care, la Cotul Donului priveau lung în urma altor aliaţi, italienii de exemplu, ce alergau mâncând pământul, aruncându-şi armele pentru un spor de viteză, înspăimântaţi de mujicii ruşi, altă carne de tun. Dincolo de bravura amărâtului de ostaş român, băgat mereu la înaintare acolo unde era mai nasol, lipsa tipică de orientare în teren a conducătorilor politici ne-a costat patru decenii de îngheţ şi hibernare. În acest timp, ne-am tot pierdut elitele prin puşcării, ne-am tot pierdut profesioniştii în lupta de clasă sau emigrând, firesc, în Occident, însă rămânând mereu câţiva şi pe aici, dar cu toate acestea am supravieţuit întotdeauna. Cum? Majoritar şi covârşitor cu înlocuitori, fireşte! Care înlocuitori? Păi, ăştia de ne conduc acum ce-or fi altceva decât nişte surogate de oameni de stat?

Capitolul patru: De la folclorul nou la manea.

Poate că am fi - şi în multe privinţe suntem şi azi - cam mioritici, dacă madam Europa n-ar sta cu ochii pe noi şi nu ne-ar îmboldi mereu de la spate: fă asta, fă aia, fă ailaltă! Noroc că de atâtea şi atâtea sute de ani am învăţat o şmecherie care nu dă greş niciodată: zi ca ei, dar fă ca tine! În plus, ştim prea bine că nici politicienii occidentali sau oamenii lor de afaceri nu sunt sfinţi, iar aici se aplică legea lui O(hm)m: eşti om cu mine, sunt om cu tine. În felul acesta ne furăm căciula unul altuia într-o veselie, drept care zicem într-un glas: La mulţi ani, naţiune!

În mod aparent ciudat, istoria se scrie în continuare cu fiecare zi şi fiecare an scurs. Din păcate, ocupaţi cum suntem cu ale noastre, n-avem nici măcar timp s-o citim, darămite s-o scriem chiar noi, în mod conştient, nu la dicteul automat al onirismului politic ce ne încântă şi ne duce în transă mereu, la fiecare votare...

Da' şi când ne-om trezi, să vezi atunci!

Gândurile trândave ale unui scârţa-scârţa pe claviatura calculatorului

După furtuna de miez de vară, cu fulgere, cu tunete şi averse abundente de ieri, a venit de-a dreptul neaşteptat această dimineaţă înmuiată în ceţuri cu miros de zăpadă. O vreme tocmai bună pentru reverii, melancolii şi nu în ultimul rând care te îmbie la bătut câmpii. Ceea ce, neserios cum sunt, o voi şi face imediat. Este vorba pur şi simplu despre nişte subiecte care plutesc lenevos ca nişţe nori pufoşi şi inofensivi prin mintea mea şi care dau târcoale prin jurul romanului la care scriu. Iată-le aşa cum se prezintă ele acum:

Guugu yimithrirr

Evident, nu ştiu cum se pronunţă corect. Dar m-am tot gândit cu plăcere la chestia asta faţă de care am un soi de ciudată şi încântată aplecare. Guugu yimithirr este o limbă pe care o mai vorbesc cam o mie de băştinaşi australieni. Din ea ne-a parvenit nouă cuvântul gangurru, ajuns în română cangur. Unul din aspectele acestei limbi m-a uimit în mod deosebit. Iar acest aspect dă apă la moară unei teze susţinută de anumiţi psihologi care spun că limba maternă pe care o deprindem din pruncie are un rol deosebit în formarea gândirii şi personalităţii noastre. Dar asta-i deja altă poveste. Aşa că să revin la cestiune.

Limba guugu yimthrirr este bazată pe un sistem geografocentric. Vorbitorii ei nu spun "în faţa mea" sau "lângă soacră-mea", ci "la vest de mine" sau la "nord de soacră-mea". Nici măcar nu au cuvinte care să însemne "la stânga" sau "la dreapta". În schimb, copiii învaţă încă de la cea mai fragedă vârstă punctele cardinale: gunga - nord, jiba - sud, guwa - vest şi naga - est, pe care le folosesc cu naturaleţe de parcă ar avea o busolă foarte precisă montată în creier.

În acelaşi timp, o bună parte din folclorul lor este un adevărat atlas compus din hărţi-cântece. Aceste poeme cântate reconstituie în amănunt traseele lor de neîncetat umblet pe un întreg continent, cu hărţile fiecărei ginţi, cu notaţiile cadastrale ale acesteia, legate totodată de un cult al strămoşilor. Fermecător mi se pare faptul că eroii lor mitici au creat lumea compunând aceste poezii prin care, pe măsură ce le cântau, făceau să apară sau şlefuiau elementele fundamentale de relief pe care le metabolizau, le făceau să aparţină oamenilor. Acelaşi lucru se petrecea cu făpturile pământului şi cu fenomenele atmosferice. Pentru aceşti aborigeni australieni "la început a fost cuvântul" nu este o metaforă sau, dacă vreţi, ei chiar trăiesc, la modul cel mai propriu într-un poem.

La fel de interesant e că "fiecare nou-născut moşteneşete o parte din cântecul străbunului întemeietor", cum am aflat şi eu de la Bruce Chatwin (Dârele cântecului). Însă nu numai că moşteneşte fragmentul de cântec - fiind proprietatea lui privată şi inalienabilă - dar poate să şi "împrumute" stanţe din cântecul său altora, obţinând astfel drept de trecere pe la vecini.

Iar pentru ca această lume a băştinaşilor australieni se aibă o împlinire poetică pe care o găsesc fermecătoare, perioda mitică a Eroilor ce au dat nume creaţiei, făurind-o prin cuvânt, iar mai apoi au închegând-o prin cânt, se numeşte Vremea Visării...

Aşa cum am spus încă de la început, aceasta e o temă care mi-a dat de gândit şi care a rezonat în mine. Poate că o să aibă un ecou şi în romanul la care scriu.

Pentru neîncrezătorii care se uită lung la mine şi spun sastisiţi: "Iar vorbeşte ăsta aiurea-n tramvai. Mai mult ca sigur că-i o chestie inventată, că prea le ştie el pe toate", o să-mi dezvălui sursa. Este vorba despre un articol al doamnei Felicia Antip, în faţa căreia fac o reverenţă plină de respect. Acest impresionant articol - poate nu numai pentru mine, dar care dă impulsul de a căuta mai mult şi nu numai aici - ne familiarizează cu cartea lui Guy Deutscher, Prin oglinda limbii - De ce lumea arată diferit în alte limbi, apărută anul acesta la Metropolitan Books. Cartea nu fost încă tradusă în româneşte. Oare editorii americani n-or fi interesaţi de SEXTING, ultima carte a Loredanei Groza? Un schimb reciproc avantajos, ceva?

Povestea cavalerului Guillaume D'Agde - ultimul episod

Ziua începuse să se îngîne cu noaptea cînd Guillaume verifică pentru ultima dată tot bagajul. Fu mulţumit. Înşeuă caii şi tocmai cînd strîngea bine chingile la al său apăru şi Leon.

„A venit şi momentul ăsta, tînărul meu prieten”, spuse acesta în loc de bună dimineaţa. Apoi continuă cu un glas calm: „Nu ştiu dacă o să ne mai vedem. Cel puţin pe lumea asta...”

„Cît timp există o şansă, cît de mică, trebuie să nădăjduim”, îl întrerupse Guy. Şi parcă ar fi vrut să zică mai multe, să adune cît mai repede un noian de argumente în sprijinul spuselor sale. Dar celălalt bărbat nu-i lăsă acest răgaz.

„Poate că ai dreptate. Dar dacă voi rata cumva şansa asta de care vorbeşti trebuie să nu las o anumită problemă nerezolvată. Te rog să mă asculţi!”

Provensalul îl privi cu atenţie, iar Leon continuă pe acelaşi ton:

„O să te rog să mă ierţi! Prins cum am fost cu toate demersurile mele în ceea ce priveşte politica, nu ţi-am acordat suficientă atenţie tocmai ţie. Mai ales cînd avea atîta nevoie de un cuvînt bun, de un sfat din partea mea. Ce-i drept, nici tu n-ai apelat în vreun fel la mine. Abia ieri am înţeles marile tale frămîntări, ochii cei cuprinşi de febră pierduţi în gol, muţenia şi goanele tale turbate dincolo de zidurile cetăţii. Cunoşteam prea bine simptomele, dar nu întrevăzusem originea şi gravitatea bolii. Acum cred că intuiesc corect despre ce anume e vorba.”

Guillaume se înroşi în obraji şi îşi plecă privirea, de parcă ceva neobişnuit de interesant s-ar fi găsit pierdut prin colb. Leon îşi permise un zîmbet. Unul blînd şi plin de înţelegere:

„Dragul meu, în privinţa necazului tău sînt multe poveţe de dat, dar puţine sînt folositoare. Una însă e absolut necesară. Iat-o: nu poţi să ai parte de un răspuns dacă nu te încumeţi pînă la urmă să pui o întrebare. Ştiu că e una dintre cele mai grele întrebări. Ştiu cum îţi tremură sufletul atunci cînd o adresezi, cîtă speranţă şi cîtă disperare e în tine. Ştiu cîte milenii se scurg între clipa în care o pui şi cealaltă, în care răspunsul prinde contur. O lume întreagă de semne şi nuanţe nedesluşite e între cele două clipe, iar tu încerci atunci să le pătrunzi deodată pe toate. Ştiu cum e să-ţi scoţi inima din piept şi să o oferi cu spaima că ea, cea căreia i-o odăruieşti, ţi-ar putea întoarce spatele şi fără să vrea ar răsturna-o în praf, iar de acolo o fiară întunecată ar lua-o şi ar duce-o în sălaşul ei din iad. Cunosc prea bine toate acestea.

Uneori, e drept, foarte, foarte rar, fata pune întrebarea. Asta înseamnă că veninul chinului a devenit de neîndurat şi limita suportabilităţii este îngrozitor de aproape sau chiar a fost atinsă. Dar, de obicei, noi punem această întrebare. O punem nu fiindcă am fi mai curajoşi, mai îndrăzneţi aşa cum se crede îndeobşte, aşa cum ne place să ne amăgim sau cum le place lor să ne împodobească cu virtuţi masculine. Nu, prietene, nici vorbă de aşa ceva. O punem fiindcă, aparent paradoxal, limita aceea a suportabilităţii e ceva mai coborîtă la noi. Sîntem în strare să ducem campanii istovitoare, să înfruntăm arşiţa deşertului şi furtunile mării, să ne înfrîngem toate temerile şi să ne avîntăm în orice luptă, căpătînd răni groaznice pe care le ducem cu noi adesea o viaţă, strîngînd din dinţi, ascunzîndu-ne lacrimile. Dar durerea unei naşteri ne-ar ucide. La fel e şi în cazul iubirii.

Drumul între clipa aceea indicibilă, diafană, în care te îndrăgosteşti şi clipa atroce în care eşti devorat de dragoste e mult mai scurt la noi decît la ele. Poate că suferinţa e aproape aceeaşi, rezistenţa bărbatului diferă însă de cea feminină. Cu puţin, cu foarte puţin. Dar diferenţa poate fi aceea dintre viaţă şi moarte. Trebuie să recunoaştem – cine ar putea crede dacă s-ar lua după gingăşia şi fragilitatea lor? – că noi ne frîngem mai lesne şi mai repede.

Ai păşit peste pragul ultimei dureri. Dincolo de ea nu e decît neantul unei infinite dezolări. Aşa că, bunul meu prieten, a venit momentul să pui întrebarea şi să primeşti răspunsul. Nu există alternativă. Ţi-o spun sincer, ca unul care a trecut şi el prin asta.”

„Crezi... chiar crezi că aş avea vreo şansă să-i cîştig inima şi să fiu iubit?”, şopti Guillaume, ridicîndu-şi din nou privirea către mentorul său.

Acesta rîse şi-i cuprinse umerii cu mîinile sale puternice, zgîlţîindu-l uşor:

„Cum să nu cred? Auzi le el vorbă! Eşti bun, inteligent, plin de căldură şi înţelegere, curajos şi loial, adesea dai dovadă de umor, ba, pe deasupra, pe cinstea mea, mai eşti şi chipeş. Păi, ce crezi tu că îşi doreşte o femeie?”

„Ei, asta-i, că nu ştiu. Şi nici nu-i vorba de o femeie oarecare, e vorba despre cea mai minunată şi mai...”

„Da, da! Cunosc povestea şi mărturisesc că e adevărată”, îl întrerupse Leon zîmbind. „Aşa-i. Dar şi fata aceea minunată despre care-mi vorbeşti îşi doreşte un braţ pe care să se sprijine, dar şi o mînă care să o dezmierde, un chip de care să-şi lipească obrazul cînd dogoreşte de pasiune, însă şi o privire care să ştie să-i vadă trăirile. Are nevoie de un umăr după care să se ascundă atunci cînd se copilăreşte şi de acelaşi umăr puternic şi cald pe care să-şi culce tîmpla cînd vine năvala lacrimilor. Îi trebuie, cînd şi cînd, pieptul tău de care să-şi lipească urechea şi să simtă cum inimile voastre bat la fel. Să se bucure dimpreună cu tine, să plîngă, să rîdă şi să viseze cu tine. După ştiinţa mea, doar de atîta are nevoie o femeie. Trebuie totuşi să recunoaştem că nu sîntem prea mulţi bărbaţi care să le dăruim toate acestea. Dar tu eşti în măsură să o faci. Restul sînt nimicuri.”

„Nimicuri? Ştiu şi eu? De exemplu, eu nu-s tocmai bogat...”

„E adevărat. Dar tot atît de adevărat e că banii şi averile se pot face. Dar ele nu pot să ţină loc de dragoste, de respect şi înţelegere, oricît de mult ar fi aurul şi oricît de făloase ar fi cinurile sau castelele. Orice femeie adevărată ştie asta.”

„ Da, poate că da. Dar chipeş... hm!”

„Fii liniştit! Să mă fi văzut pe mine cînd eram de vîrsta ta! Eram un lungan deşirat, cu nişte ochi banali, duşi în fundul capului, iar nasul era tot ăsta de-l port şi acum. Nu de aici vine frumuseţea noastră, a bărbaţilor, atîta brumă cîtă o fi, ci dinăuntrul nostru.”

„Aşa crezi? Ai... ai vorbit vreodată cu soţia ta despre asta?”

„N-a fost nevoie. Dacă o asemenea femeie s-a îndrăgostit de unul ca mine, ce rost ar fi avut să-i pun nişte întrebări atît stupide?”

„De unul ca tine? Dar tu ai fost, eşti şi vei fi întotdeauna Leon. Leon, înţelegi?”

„Iar tu eşti şi vei fi pururi Guillaume! Şi ţie îşi dau binecuvîntarea mea părintească, la fel cum o va face şi Fatima! Fiindcă o meriţi. Ştiu prea bine cine-i aleasa şi, poftim, am toată nădejdea în răspunsul pe care fiica mea ţi-l va da. Cel puţin aşa îmi şopteşte mie cineva, ceva...”

Tînărul tresări. Ar fi vrut să-l întrebe mai mult. Dar încrederea pe care i-o dăruise prietenul său îi fu de ajuns şi nu voi să o mai tulbure. Îl îmbrăţişă pe Leon şi-i spuse răvăşit de cele mai adînci şi contrarii emoţii:

„Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc din suflet pentru tot!”

„Şi eu îţi mulţumesc! Pentru toată această călătorie pe care am făcut-o împreună şi pentru cea care va urma, alături de fată şi de cei doi feciori ai mei. Ştiu că vei fi un soţ bun pentru Lia şi fratele cel mare şi înţelept pentru băieţi. Drum bun, prietene!”

*

Ghazi Daud Muhammad consemnează în cronica sa:

„La 594 după Hejira, în al şaisprezecelea an de domnie al măreţului şi înţeleptului nostru sultan Saif ad-Din Abu Bakr, în miezul verii, necredincioşii adunară armată şi porniră cu viclenie războiul. Oastea noastră îi înfruntă şi o zi întreagă dură lupta, dar nicunul dintre potrivnici nu dobîndi biruinţa. Creştinii se retraseră la adăpostul şubred al fortăreţei Krak, la ordinul comandantului lor, neascultîndu-l pe iscusitul şi îndelung încercatul în bătălii Leon, duce de Montfort. Acesta, lucru nemaiauzit, era urmat de soaţa sa, Fatima, cea care pătrunsese în armia lor deghizată în scutier al cavalerului. Martori de încredere spun că plină de curaj îi stase alături în luptă, fără ştirea ori învoirea soţului ei, şi nici măcar tăişul vreunei săbii sau vîrful vreunei săgeţi nu-i atinseră pe vreunul din ei.

Era noaptea ultimei zile a lunii Rajab şi înspre prima dimineaţă a lunii Shaban. Allah lovi pămîntul cu un cutremur mare. Tot astfel îl mai lovise şi cu patruzeci şi şase de ani în urmă, slăbind cetatea necredincioşilor. Numai că acum o fărîmă de tot. Zidurile şi turnurile ei se năruiră chiar peste oastea creştinilor. Însuşi Leon şi femeia lui îşi găsiră sfîrşitul sub pietrele uriaşe ale donjonului. Iar ai noştri, cu ajutorul Atotputernicului, ieşiră victorioşi.”

*

Dar se petrecuseră şi aveau să se mai petreacă şi altele, necuprinse în vechile însemnări ale vreunui cronicar, fie el musulman sau creştin.

Cu trei săptămîni mai înainte de cutremurul care avea să lovească ţinutul cu consecinţe atît de tragice, Guillaume împreună cu Fatima ajunseră la Montfort. Fură întîmpinaţi cu bucurie de copii, iar privirea Liei zăbovi îndelung asupra cavalerului şi un zîmbet îi lumină chipul. Lui i se păru că în adîncul ochilor ei se află ceva ce nu mai văzuse pînă atunci. Şi zîmbetul avea o nuanţă pe care n-o mai zărise pînă atunci. Sau poate că toate fuseseră acolo de mai mult timp, dar el nu îndrăznise să le priceapă. Oricum, simpla ei prezenţă, vocea ei, vîntul jucîndu-i-se în păr, toate acestea îi umpleau sufletul.

Spre seară, pentru o un moment, rămaseră numai ei doi. Erau singuri pe terasa ce dădea înspre grădina din spatele castelului. Lia se uită iarăşi la el, cu aceeaşi privire, cu acelaşi zîmbet. Era o aşteptare care mocnea în fiinţa ei. Pentru prima dată, deşi nu ar fi crezut, Guillaume simţea o reverberaţie tulburătoare şi fierbinte venind dinspre fată. Atunci îndrăzni. Cînd începu, avea mîinile reci de parcă ar fi umblat o dimineaţă întreagă prin ger, inima îi bătea nebuneşte, obrazul i se împurpurase, iar ochii îi ardeau. La fel ca şi gîtul uscat. Propria-i voce îi sună şi lui ciudat, atunci cînd începu să-i vorbească, iar cuvintele erau colţuroase şi parcă nu voiau deloc să să potrivească, să se lase zidite după conturul simţămintelor sale. Brusc răguşise şi glasul îi suna spart. Dar încercă să nu ia nimic din toate acestea în seamă. O secundă se privi din afară şi mintea îi spuse că arată jalnic de ridicol. Dar alungă şi acest gînd şi porni înainte, aruncîndu-se ca în cea mai nebunească şarjă de cavalerie.

Îi mărturisi că se îndrăgostise de ea. Că aceasta nu fusese o întîmplare petrecută ieri. Că de mai bine de un an se tot chinuia astfel, căutînd să şi-o alunge din minte. Că se străduise în fel şi chip să o facă, dar nu izbutise, iar dragostea crescuse în el tot mai năvalnic şi nu fusese cu putinţă să-i reziste. Fata îşi accentuă surîsul, iar inima lui se opri în loc. Nu resimţise niciodată o asemenea spaimă. Niciodată! Cuvintele îi îngheţară pe buze şi gîndurile i se amestecară toate deodată. Se opri şi-şi privi neputincios mîinile.

„De ce?”, întrebă Lia.

„Poftim?”, tresări el din muţenia ce-l lovise atît de neaşteptat.

„De ce ar fi trebuit să mă alungi din mintea şi din sufletul tău?”

„Pentru că erai atît de frumoasă şi de bună, şi de gingaşă, şi de pătrunzătoare şi de... Pentru că erai neasemuită!” Apoi spuse cel mai important lucru, chintesenţa a ceea ce toţi bărbaţii îndrăgostiţi gîndesc – iar uneori chiar o mărturisesc – de mii şi mii de ani şi o vor face de asemenea şi de acum încolo alte mii şi mii de ani: „Pentru că nu te meritam. Pentru că unul ca mine nu merită o asemenea minune cum eşti tu.” Zise ultimele două fraze în şoaptă. Nu mai avea puterea să mai adauge nimic. Şi, oricum, dincolo de asta nu mai era nimic de adăugat. Închise ochii sfîrşit de efortul uriaş pe care-l făcuse.

Atunci simţi degetele ei adiindu-i pe obraz:

„Prostuţule!”

Îşi ridică pleoapele, încercînd să înţeleagă sensul cuvîntului pe care-l rostise fata. Se uită la ea tremurînd.

„Prostuţule!”, repetă Lia, cuprinzîndu-i chipul în palme. „Cum să nu mă meriţi?” Şi-l sărută. El o cuprinse în braţe cu o tandreţe şi cu o bucurie care nu încăpeau în toată lumea asta, cît e ea de mare, revărsîndu-le pe toate asupra fetei. Cu sfială ca nu cumva talazul acestora să nu fie prea puternic pentru ea. Dar Lia le primi pe toate vibrînd şi izvorînd din ce în ce mai multă lumină. Guillaume închise iarăşi ochii, de data asta orbit de strălucirea ei. Şi fata ştia lucrurile acestea, fără să aibă nevoie de vreun cuvînt. Pur şi simplu le ştia. Dincolo de gînduri, dincolo de orice dileme sau frămîntări. Toate adevărurile şi frumuseţile acelea erau demult în inima ei, venite odată cu dragostea.

„Te iubesc”, spuse ea simplu. Apoi zîmbi din nou, adăugînd: „Dacă n-ai fi făcut-o tu azi, mîine n-aş mai fi rezistat şi te-aş fi întrebat eu. Înţelegi?”

„Înţeleg deşi parcă tot nu-mi vine să cred”, şopti el, amintindu-şi vorbele lui Leon despre drumul dintre ultima treaptă a chinului dragostei nemărturisite şi zăgazurile inimii. Era foarte tulburat, însă nu se putu împiedica să nu întrebe uimit: „Cum ai fi făcut-o?”

„Nu-mi dau seama”, zise ea, deşi se gîndise de sute de ori la scena aceasta. Dar nu minţea cîtuşi de puţin. Chiar nu cunoştea răspunsul. Erau multe, prea multe variante. Pe toate le încercase în visele ei. Dar parcă niciuna nu era ce-ar fi trebuit să fie. Dădu din umeri cu candoare: „Poate aş fi inventat o mică snoavă transparentă prin care să înţelegi că tu erai alesul meu, sau poate ţi-aş fi spus-o mai direct, ori... Ori nu ştiu!”

Guillaume era invadat de farmecul ei şi nu mai avu nevoie de niciun alt răspuns. Îndrăzni să o sărute la rîndul lui, iar ea îi răspunse printr-o altă sărutare. Universul însuşi, universul întreg se preschimbase dintr-odată. Dar ei nici nu apucară să observe lucrul acesta. Îl trăiau.

Aşa cum aveau să trăiască şi bucuria discretei şi simplei lor logodne, săvîrşită cu binecuvîntarea Fatimei, în capela castelului, de către un călugăr cu har. Unul care, tot din întîmplare – nu-i aşa? – ajunsese pe acele meleaguri, fiind primit cu plăcere de stăpîna domeniului.

Dar săptămîna aceea se scurse iute. Îngrozitor de iute, ca tot ce e cu adevărat minunat şi plin de împliniri îmbătătoare. Curînd veni şi clipa în care trebuiseră să se despartă de Fatima. Chiar Guillaume o ajută să-şi pună platoşa de luptă, zalele şi chivara, conducînd-o pînă în apropierea tabărei unde se afla Leon. Apoi porniră la drum cu sufletul greu. Lia înţelesese, băieţii încă se amăgeau. Dar toţi trăgeau în sinea lor nădejde că se vor vedea iarăşi cu cei dragi.

Trei zile mai tîrziu fură întîmpinaţi de Raymond, seniorul Jaffei. Îi primi cu ospitalitate şi discreţie, aşa cum prevăzuse Leon, găzduindu-i într-o casă impunătoare, aflată chiar în vecinătatea portului. Din foişorul ei se puteau zări toate navele care intrau sau ieşeau din radă, iar curtea din spate dădea direct înspre o plajă îngustă. Locul pe care li-l menise contele normand fusese ales cu multă chibzuinţă. Însă nu apucară să se bucure prea mult de liniştea acestui răgaz. În noaptea următoare se produse cutremurul.

Cetatea mediteraneeană nu fu afectată cine ştie ce, dar veştile despre soarta fortăreţei Krak de Chevaliers şi despre moartea lui Leon şi a Fatimei sosiră cu iuţeală. Iar cei patru fură izbiţi de această cumplită ştire. Guillaume se străduia din răsputeri să le aline celorlalţi suferinţa, dar se simţea adesea neputincios. Lia se stăpînea din răsputeri, de dragul fraţilor mai mici, însă noaptea dădea frîu liber lacrimilor. Iar lacrimile acestea îl dureau adînc pe logodnicul ei, cu atît mai tare cu cît mîngîierile lui nu atenuau suficient amarul din inima iubitei sale. În cea de-a treia noapte lacrimile tinerei secară, iar ea se cufundă într-o lungă tăcere pe care bărbatul nu îndrăzni să o tulbure cu nicio întrebare.

Înspre dimineaţă ieşi din cameră, îndreptîndu-se spre terasa largă a foişorului. Guy o însoţi în linişte. Ea privi plaja şi nesfîrşirea mării. Fără să spună o vorbă îl prinse de mînă şi coborîră pînă pe ţărm. Se opriră chiar în locul în care marea îşi trimite ultimele unde către uscat. Acolo Lia se zgribuli pe neaşteptate, cuprinzîndu-şi umerii cu palmele. Se întoarse spre el şi suspină:

„Mi-e frig! Mi-e atît de frig!” Apoi se lipi de el, încă tremurînd, şi şopti: „Guillaume, iubeşte-mă!”

El o luă în braţe, o purtă pînă în apa călduţă şi începu să o dezmierde. Îi acoperi întregul trup cu sărutări din ce în ce mai fiebinţi, dezmorţindu-i sufletul şi simţurile. Abia după aceea îi dărui din prea plinul văpaii ce ardea în el şi o ninsoare de fluturi în culori minunate i se răspîndi Liei în întregul corp, purtînd cu ei o voluptate deplină şi nemaiîncercată. Astfel plutiră amîndoi într-o dragoste adîncă, într-o clipă mai lungă decît viaţa unei stele. Şi infinit mai plină de splendoare. Iar Mediterana, străvechea Mediterană, îi legănă cu multă blîndeţe, îndrăgindu-i.

Soarele tocmai răsărise şi ei ieşiră din mare. Se îmbrăţişară din nou, cu o altfel de bucurie, mai lină, însoţită de o duioşie diafană. Se îmbrăcară în purpura zorilor şi o pace fluidă se lăsă peste inimile şi trupurile lor.

Lia se desprinse din liniştea aceea, ridicîndu-şi capul de pe pieptul lui Guillaume. Se uită la chipul lui şi mîna i se întinse spre obrazul bărbatului. Degetele îl atinseră cu delicateţe şi se porniră apoi să închipuie desene, ori poate o scriere tainică. Un joc al iubirii. Femeia se roti uşor şi îl trase mai apoi spre ea, culcîndu-i capul în poală. El îşi lipi urechea de pîntecul ei, acolo unde cîndva se va petrece marea, minunata taină a zămislirii, şi dincolo de sînii-i superbi îi văzu privirea şi surîsul. O simţi fericită.

Atunci iubita lui spuse:

„Guillaume, am aflat ceva...”

„Ce anume secret ai dobîndit?”

Ea nu-şi uită zîmbetul, dar ochii săi se adînciră şi mai tare într-ai lui:

„Că nu avem cu adevărat decît ceea ce trăim.” Mîinile i se rătăciră cu gingăşie în părul lui şi, după o scurtă ezitare pe care o depăşi repede, fiindcă fusese mai mult un răsfăţ, adăugă: „Iar de cînd sînt cu tine, mi-am dat seama că am devenit cea mai bogată femeie din lume.”

Cîteva ceasuri mai tîrziu nava lui Stefanides Antinous pătrunse în radă. De acum aceasta nu mai era o simplă barcă mai răsărită. Era o corabie în toată legea. Una pe care se aflau şi cei doi băieţi ai lui.

Dar deja pătrundem într-o altă poveste. Nu aceea a lui Guillaume D’Agde, ci aceea în care se vorbeşte despre cavaler şi despre mîndra lui soaţă, Lia. Pe ei Antinous i-a cununat, în calitatea lui de căpitan de vas, aşa cum îi permitea străvechea lege a mării.

Dar despre ce s-a întîmplat mai apoi, discret şi înţelept, Stefanides pare să nu ne mai fi lăsat nicio altă mărturie...

*

De v-aţi îmbogăţit şi voi, pătrunzîndu-vă de această istorie de demult, meritul e al poveştii. De nu, păcatul e doar al umilului ei tălmăcitor în slove prea stângace.

Breaking news

Răposata babă Vanga a prezis că mâine, 11 noiembrie 2010, o să înceapă al III-lea război mondial. Cică la început o să fie unul mic care, evoluând firesc, o să se transforme într-unul mare. Când s-o generaliza o să se dea cu arma nucleară, apoi cu arme chimice şi bacteriologice, ca să se aleagă praful ca lumea de toţi, nu aşa. În sfârşit, războiul se termină în octomrie 2014. Cu toate acestea, doar în emisfera nordică o să fie prăpăd, în cea sudică fiind frumos şi bine. (Cum s-o fi exprimat baba Vanga despre emisferele terestre, habar n-am, dar nu-i treba mea.) Oricum, cei din readacţia tabloidelor au ghicit în nişte stele mai mici - probabil steluţele din supa-instant livrată de serviciul de catering - şi şi-au dat seama că şi Nostradamus tot despre 11 noiembrie 2010 vorbise într-un catren de-al lui, dar până acum nimeni nu-şi dăduse seama. Noroc cu supa aia!

Totuşi, vestea este foarte, foarte bună. Ştiţi de ce? Fiindcă asta înseamnă că Apolicapsa din 2012 se amână pentru o dată ce va fi anunţată ulterior.

Povestea cavalerului Guillaume D'Agde - episodul III

Cei şapte ani de pace erau azi doar o amintire. Urmară cinci ani de bătălii, de asedii, de despresurări, de înfrîngeri dureroase şi de victorii scump plătite. Toate eforturile pentru bună înţelegere şi respect între oamenii Islamului şi creştini pe care le făcuse de-a lungul timpului Leon se năruiseră. Ura alungase prietenia, fie ea şi secretă, lăsînd în loc jalea şi deşertul arzător al unui război nedesluşit şi nedeclarat niciodată pe faţă, alimentat de orgolii oarbe care judecau raţiunea drept trădare, iar fanatismul drept singura cale de urmat.

Bătrînul Mare Maestru al Ordinului murise, în locul lui venind un altul, mai puţin dedat cumpănirii atente şi neîncrezător în sfaturile consilierului său. Era mai devotat Papei decît Ţării Sfinte şi însetat mai degrabă de gloria cea efemeră, decît de respectul cîştigat printr-o judecată înţeleaptă. Era mereu grăbit şi contradictoriu, gata să nege cu vehemenţă azi ceea ce afirmase cu tărie ieri. Fusese un bancher obişnuit să negocieze cu capetele încoronate vechile datorii făcute de acestea sau noi sume de bani contra a tot soiul de privilegii, dar acum se arăta ahtiat după onoruri militare şi acţiuni armate pe care nu avea nici priceperea, nici experienţa necesară să le elaboreze ori să le ducă la bun sfîrşit. Era un om mic ajuns prin jocul ambiţiilor şi al întîmplării într-un rang prea mare.

Întotdeauna templierii fuseseră mîndri că luptau numai sub comanda unui căpitan de-al lor. Însuşi Sfîntul Scaun le oferise imunitate în faţa legilor şi taxelor oricărei ţări, iar pe cîmpul de bătălie acţionau ca un corp de armată independent, achitîndu-se întotdeauna de sarcinile stabilite în planurile de război. Noul Maestru îi trimise însă, companie după companie, alături de alte trupe, sub cele mai ciudate comenzi şi cu misiuni aproape imposibil de îndeplinit. Astfel, în cei cinci ani de măcel pieriseră mai bine de o treime din efectivele Ordinului.

În aceste condiţii, Leon încercă cu disperare să refacă toate vechile sale legături. Stabili contacte cu druizii, negocie în taină cu căpeteniile practic independente ale selgiucizilor care se aflau, chipurile, sub suzeranitatea califului de la Bagdad, întări relaţiile cu comunităţile maronite, încercînd să-i împace pe toţi. Dar toate acestea îi luau mult timp, iar Marele Maestru, deşi nu-i acorda atenţia cuvenită, socotea că locotenentul său străluceşte mai mult prin absenţă decît prin eficienţă, pierzîndu-şi vremea în tot soiul de negocieri sterile şi dubioase. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, toate aceste nemulţumiri ale lui erau amplificate de vorbele pline de venin şi ascunsă invidie ale contelui de Tripoli şi ale celorlalţi genovezi din clan. Aceştia îşi împărţiseră fîşia litorală a Libanului, din nord, de la graniţa cu Principatul Antiohiei, pînă-n sud, la Nahr el Kelb, anticul Pas al Cîinelui. Pretindeau că ei duc tot greul acestui război de uzură, în timp ce alţii mai mult zăbovesc prin iatacurile prinţeselor păgîne decît să pună mîna cu hotărîre pe sabie. Apoi se văitau de cheltuielile uriaşe pe care erau nevoiţi să le facă pentru a pune din nou în funcţiune linia de apărare bazată pe fortăreţele Gibelet, Saint Gilles şi Krak de Chevaliers. Leon ştia că asta-i o prostie şi că eforturile lor nu erau nici pe departe atît de mari pe cît se lădau ei. Cu mai bine de patru decenii în urmă fortăreţele respective fuseseră lovite de un cutremur devastator. Ziduri întregi de apărare, turnuri şi donjoane se prăbuşiseră atunci sau aveau pînă azi asemenea crăpături de putea trece prin ele calul cu călăreţ cu tot. Pentru a le reda tăria de odinioară trebuia o forţă de muncă uriaşă şi sume de bani aşijderea. Era şi ăsta un plan fantasmagoric ca atîtea altele. Îi explicase clar, în cîteva rînduri, Marelui Maestru că povestea era cusută cu aţă albă. Dar acesta nu-l crezu, ba mai mult, răbufni împotriva consilierului său acuzîndu-l că el le ştie întotdeauna pe toate şi mereu altfel decît toată lumea. A doua zi îi dădu ordin să-şi pregătească trei companii şi să pornească spre Krak de Chevaliers, ca să-l susţină pe ducele de Tripoli într-o campanie fulger. În zadar încercă să-i arate Leon că acţiunea aceasta era una sortită unui dezastru. Maestrul Ordinului, într-o criză nervoasă de autoritate, reduse totul la respectarea sau nu a dispoziţiei sale. Locotenentul nu avea ce să facă, trebuia să se supună unei decizii aberante.

Guillaume îl găsi pe Leon mai înnegurat ca niciodată, discutînd în şoaptă cu Fatima. Soţia lui sosise cu cîteva zile în urmă la Acra. Nu o mai făcuse nicicînd. Dar împrejurările îl forţaseră pe templier să apeleze la ea pentru a-i aduce o anumită misivă din partea unui emir dinspre Damasc. Acum mesajul căpeteniei selgiucide nu mai avea nicio valoare. Leon oftă:

„Oricîtă energie, inteligenţă şi bune sentimente ai investi într-o construcţie benefică şi raţională, e îndeajuns să se adune o mînă de proşti şi să ţi-o dărîme. Să te ferească Dumnezeu de conspiraţia imbecililor!”

Îşi ridică ochii spre prietenul său şi zise:

„Dar acum nu-i timp pentru lamentaţii. Guy, o să pleci cît mai iute, împreună cu soţia mea, la Montfort.”

Provensalul simţi cum un val de căldură îi adie prin suflet, lăsînd uitării pentru cîteva clipe toată situaţia dramatică în care se aflau. Din nou la Montfort!

Poate că dacă l-ai fi întrebat ce anume îl face să se bucure la acest gînd, cavalerul s-ar fi blocat, neştiind ce răspuns să însăileze la iuţeală. Dar cu siguranţă numele castelului se lega de o imagine care-i era dragă, nespus de dragă. Imaginea Liei, fiica mentorului său. O văzuse prima dată acum doisprezece ani, cînd era un copil. Crescuse sub ochii săi nefiind altceva decît o puştoaică zvăpăiată, la fel ca şi fraţii ei. Nu o privise niciodată altfel. Nici măcar cînd prima adolescenţă o transformase într-o domnişoară plină de capricii şi nazuri romanţioase. Unele care lui i se păreau greu de înţeles, iar uneori de-a dreptul enervante. Dar se mulţumea să nu le ia pur şi simplu în seamă, doar era fata lui Leon. Pînă acum vreun an. Acum un an o văzu. O văzu dintr-odată cu adevărat. Abia atunci îşi dădu seama cît de frumoasă era, cît de plină de graţie, cît de delicate erau gesturile ei, cît de pline de miez vorbele şi cît de gingaş sufletul. Toate acestea se petrecură într-o clipă, într-o singură clipă. O văpaie se aprinse atunci în el şi nu a fost cu putinţă să o mai stingă după aceea cu niciun chip. Fiindcă nu ştia dacă se cuvine să aibă un asemenea sentiment faţă de fiica maestrului său. I se părea că ar fi cumva o impietate. De aceea căută să şi-o scoată din suflet. Îşi aminti de toate situaţiile caraghioase la care asistase pe vremuri, de toate mutrele şi atitudinile nesuferite de mai deunăzi, precum şi de cîte şi mai cîte alte fapte de-ale ei care să arate cît de rea, cît de proastă şi cît de ridicolă putea fi. Dar degeaba. Imaginea Liei se întorcea şi mai seducătoare, şi mai fermecătoare, infinit mai luminoasă. Îşi spunea atunci că fata nu era de nasul lui. I se părea o evidenţă care nici măcar nu trebuie argumentată. Mai mult de atît, era absolut convins că Leon şi-ar fi ieşit din minţi în faţa unei asemenea iubiri. Dar tot în zadar. Nu reuşea să şi-o alunge din minte. Cu cît făcea mai multe eforturi în direcţia asta, cu atît sentimentul devenea mai puternic şi mai adînc, copleşindu-l definitiv.

Atunci se resemnă, încercînd să privească totul cu o înţelepciune mai degrabă împovărătoare decît eliberatoare. Căci jarul din el dogorea uneori insuportabil. În momentele acelea se arunca în şa şi galopa dincolo de poarta cetăţii, alergînd peste cîmpurile arse de soarele nemilos, traversînd văile secate, sperînd, dorindu-şi să dea peste un pîlc de soldaţi inamici care să-l ucidă în luptă. Dar Dumnezeu făcuse ca o asemenea întîlnire să nu se producă niciodată. Şi în clipele acelea Guillaume, atît de cumintele şi creştinul Guillaume, îi cerea socoteală cu ochii în lacrimi Celui de Sus, întrebîndu-l de ce nu-i curmă suferinţa, de ce îl lasă să se chinuie aşa. Iar Dumnezeu părea că e mut sau că nu auzea strigătul lui. Ceasuri întregi stătea ca o stană de piatră în mijlocul pustietăţii cu gîndurile şi sufletul răvăşite. Doar ţipetele ereţilor şi ale păsărilor nopţii îl trezeau şi îl trimiteau iarăşi înapoi către cetatea Acrei, către datorie.

Orice călătorie la Montfort îl făcea însă să-şi uite de toate durerile şi să vibreze doar la gîndul că o va vedea din nou. Întîlnirile cu ea făceau ca întreaga fire, şi tot ce se afla în întregul Univers, cu tot cu legile lui, cele ştiute ori nu, să fie iarăşi mirifice. Cît de bine înţelegea acum cuvintele de odinioară spuse de Leon. O, cîtă dreptate avusese! Nu poţi să crezi că poate exista un sentiment atît de devorator care poate în acelaşi timp să te ucidă ori să te lase mutilat interior pe viaţă sau care să te înalţe către stele şi să te facă să străluceşti asemeni lor. Atît de dulce şi atît de amară, cumplită şi fascinantă taină!

„Guillaume! Guillaume, prietene, mă auzi?”, îl izbiră cuvintele lui Leon, smulgîndu-l din reveria acestor reflecţii. Se simţi brusc ruşinat. Furtuna atîtor evenimente nenorocite se abătuse peste ei, iar el se adîncise în vise. Bîigui încurcat:

„Îmi cer iertare! A fost doar o clipă de neatenţie. Sînt un pic obosit”, se scuză el repede, plecîndu-şi fruntea.

Prietenul lui se apropie şi-i ridică uşor bărbia, fixîndu-l cu ochii aceia albaştri cărora părea că nu le poate scăpa nimic. De asta se şi temea Guy. Magistrul îşi adînci privirea într-a lui cîteva clipe. Spuse încet:

„Înţeleg.” Degetele parcă îi cercetară obrazul tînărului, aşa cum face un orb. Mai şopti o dată: „Înţeleg.” După care aceeaşi mînă îl bătu încurajator pe umăr.

Reveni insă imediat la o exprimare cât se poate de clară:

„Deci, cum spuneam, o să plecaţi cît mai degrabă la Montfort. Aşteptaţi două săptămîni, timp în care strîngeţi lucrurile valoroase şi vă pregătiţi pentru o lungă călătorie. De data asta trebuie luaţi şi copiii. Apoi o să vă întoarceţi. Dar nu la Acra. Aici lucrurile au început deja să nu mai fie sigure. Veţi merge la Jaffa. Acolo încă se mai află Raymond şi Richard, oameni de onoare, oameni alături de care am luptat, care îmi împărtăşesc ideile şi care o să vă dea un adăpost sigur. O să fie discreţi şi totodată atenţi cu voi. În cîteva zile o să apară şi Antinous cu corabia lui. O să vă îmbarcaţi cu toţii şi veţi porni spre Portugalia...”

„Spre Portugalia?”, se miră provensalul.

„Da, spre Portugalia. Veţi fi găzduiţi de prietenii mei, tot templieri şi ei, la fieful lor din Tomar. Acolo o să ne întemeiem un alt cămin...”

Fatima se ridică şi îl înfruntă. Nu cu patimă, ci cu durere:

„Leon, ştii că pe mine nu poţi să mă minţi!”

„Ştiu.”

„Tu nu o să ajungi niciodată la Tomar!”

„Asta numai Dumnezeu ştie...”

„Nu te ascunde în spatele Lui! Şi tu o ştii la fel de bine.”

„Iubito, o fărîmă de nădejde tot păstrez în suflet.”

„Nu-mi dau seama cît te amăgeşti tu, dar simt cît de mult îţi doreşti să mă amăgeşti pe mine. Înţeleg de ce o faci, însă aş vrea să pricepi cît se poate de clar că nici eu nu voi ajunge la prietenii tăi portughezi, decît odată cu tine. Mi-ai promis că vom fi împreună pînă la capăt.”

„E adevărat. E foarte adevărat”, spuse bărbatul cu ochi umbriţi de o nesfîrşită tristeţe.

Ea îi cuprinse gîtul între braţe şi-i zise privindu-l drept în faţă:

„Atunci lasă-mă să te ajut să-ţi împlineşti promisiunea!”

„Nu-mi cere aşa ceva! Gîndeşte-te măcar la copii!”, aproape că gemu el.

„Am tot dreptul să ţi-o cer. Iar copiii... Lia e în pragul măritişului şi Marcus e deja flăcău în toată legea. Doar Adrian mai are cîţiva ani pînă să-şi desfacă şi el aripile şi să-şi ia zborul. Guillaume le va fi ocrotitor şi prieten de nădejde. Tot atît de bun pe cît ai fost şi tu faţă de el.”

„Pentru toate ai răspuns.”

„Pentru toate a trebuit să găsesc unul, Leon. Ştiam că vremurile nu o să aibă nici milă nici răbdare cu noi. Mai devreme sau mai tîrziu sorocul acesta urma să vină negreşit. Oricum, sînt pregătită şi nu-mi pare rău. Mi-ai dăruit fericire cît pentru şapte vieţi.”

El nu mai spuse nimic. Doar o strînse cu putere la piept.

Guy o ajuta pe Fatima să strîngă bagajul pentru călătoria în care trebuiau să pornească în zorii zilei următoare. Capacul greu al unui cufăr căzu peste mîna femeii. Cu un ţipăt şi-o trase iute. Mănuşa i se sfîşîie. Atunci Guy văzu grozăvia. Degetul mic şi inelarul aproape că-i îi lipseau. În locul lor erau două cioturi mici şi negre. Bărbatul se cutremură. Îşi dădea seama prea bine ce înseamnă asta. Soţia prietenului lui avea lepră!

Îl privi şi, deşi în ochii ei se citea o spaimă nerostită, zise pe un ton blînd:

„Acum ştii. Acum ştii şi tu.”

În momentul acela se deschise uşa şi în odaie intră Leon. Îi privi pe amîndoi, dîndu-şi seama că se întîmplase ceva grav. O clipă mai tîrziu zări mănuşa ruptă. Dădu să spună ceva, dar Fatima îl opri cu un gest care avea doar autoritatea tandreţii. Apoi îşi întoarse faţa către provensal cu o ţinută plină de demnitate şi nobleţe:

„Acum ai aflat şi tu, la fel cum a aflat şi bărbatul meu, atunci cînd m-a răscumpărat din robie. Aşa cum a ştiut-o prea bine atunci cînd mi-a cerut să fiu soţia lui. Vezi, deci, că poveştile cu prinţesa arabă care i-a adus o avere fabuloasă templierului Leon, sînt doar simple basme. Acesta e adevărul. Eşti prietenul lui şi iată că întîmplarea a făcut să-l descoperi. Nu ştiu însă cum şi dacă o să poţi să-l înţelegi”, şopti ea.

Guillaume o privi cu nedisimulată admiraţie şi zise:

„Cînd am pus piciorul prima dată pe dalele de piatră din portul Acrei, nu aş fi înţeles cu siguranţă nimic din toate acestea. Eram de bună seamă un prost şi credeam că în viaţă lucrurile sînt ori albe, ori negre. Dar am avut şansa că şi pe mine m-a scos dintr-un alt fel de robie soţul dumneavoastră.

Pe de altă parte sînt convins că şi cînd vă aflaţi în lanţuri, eraţi de fapt tot o prinţesă arabă. Trebuie doar să ştii să vezi, iar acest har nu-i lipseşte prietenului meu. El n-a văzut o sclavă şi nici o femeie lovită de o boală cumplită. El a văzut-o pe cea de care s-a îndrăgostit. Şi nimic altceva n-a mai contat.

Poate că nici acum un an nu aş fi înţeles chiar totul. Dar Dumnezeu mi-a dat, chiar şi mie, această înţelepciune. Desigur, după ce am trecut de nenumărate ori prin chinurile celei mai disperate nebunii.”

Fatima zîmbi şi dădu să-l îmbrăţişeze. Dar se opri, încurcată:

„Boala mea nu se ia prin atingere. Să nu-ţi fie frică!...”

„Nu m-am speriat decît o clipă, doamnă. Acum mi-a trecut. Îmbrăţişarea dumneavoastră nu poate decît să mă onoreze şi să-mi încălzească inima.”

„Îţi mulţumesc şi fie ca Dumnezeu să te aibă tot timpul în paza Sa!”, spuse femeia.

Va urma...