joi, 30 decembrie 2010
O nouă oroare: bilanţul de sfârşit de an al cititorului-model
luni, 27 decembrie 2010
Despre literatura şi proza românească cu dragoste şi abjecţie
joi, 23 decembrie 2010
Scrisoare de la Moş Crăciun
marți, 21 decembrie 2010
Sindromul Ion Cristoiu
sâmbătă, 18 decembrie 2010
Scriitorilor români li se pregăteşte ceva...
marți, 14 decembrie 2010
Mici delicii
duminică, 12 decembrie 2010
Ce gândeşte un iepuraş în timp ce freacă puşca
miercuri, 1 decembrie 2010
1 Decembrie - Ziua naţională de stat (şi eventual de cujetat) a României
marți, 30 noiembrie 2010
Gândurile trândave ale unui scârţa-scârţa pe claviatura calculatorului
vineri, 12 noiembrie 2010
Povestea cavalerului Guillaume D'Agde - ultimul episod
Ziua începuse să se îngîne cu noaptea cînd Guillaume verifică pentru ultima dată tot bagajul. Fu mulţumit. Înşeuă caii şi tocmai cînd strîngea bine chingile la al său apăru şi Leon.
„A venit şi momentul ăsta, tînărul meu prieten”, spuse acesta în loc de bună dimineaţa. Apoi continuă cu un glas calm: „Nu ştiu dacă o să ne mai vedem. Cel puţin pe lumea asta...”
„Cît timp există o şansă, cît de mică, trebuie să nădăjduim”, îl întrerupse Guy. Şi parcă ar fi vrut să zică mai multe, să adune cît mai repede un noian de argumente în sprijinul spuselor sale. Dar celălalt bărbat nu-i lăsă acest răgaz.
„Poate că ai dreptate. Dar dacă voi rata cumva şansa asta de care vorbeşti trebuie să nu las o anumită problemă nerezolvată. Te rog să mă asculţi!”
Provensalul îl privi cu atenţie, iar Leon continuă pe acelaşi ton:
„O să te rog să mă ierţi! Prins cum am fost cu toate demersurile mele în ceea ce priveşte politica, nu ţi-am acordat suficientă atenţie tocmai ţie. Mai ales cînd avea atîta nevoie de un cuvînt bun, de un sfat din partea mea. Ce-i drept, nici tu n-ai apelat în vreun fel la mine. Abia ieri am înţeles marile tale frămîntări, ochii cei cuprinşi de febră pierduţi în gol, muţenia şi goanele tale turbate dincolo de zidurile cetăţii. Cunoşteam prea bine simptomele, dar nu întrevăzusem originea şi gravitatea bolii. Acum cred că intuiesc corect despre ce anume e vorba.”
Guillaume se înroşi în obraji şi îşi plecă privirea, de parcă ceva neobişnuit de interesant s-ar fi găsit pierdut prin colb. Leon îşi permise un zîmbet. Unul blînd şi plin de înţelegere:
„Dragul meu, în privinţa necazului tău sînt multe poveţe de dat, dar puţine sînt folositoare. Una însă e absolut necesară. Iat-o: nu poţi să ai parte de un răspuns dacă nu te încumeţi pînă la urmă să pui o întrebare. Ştiu că e una dintre cele mai grele întrebări. Ştiu cum îţi tremură sufletul atunci cînd o adresezi, cîtă speranţă şi cîtă disperare e în tine. Ştiu cîte milenii se scurg între clipa în care o pui şi cealaltă, în care răspunsul prinde contur. O lume întreagă de semne şi nuanţe nedesluşite e între cele două clipe, iar tu încerci atunci să le pătrunzi deodată pe toate. Ştiu cum e să-ţi scoţi inima din piept şi să o oferi cu spaima că ea, cea căreia i-o odăruieşti, ţi-ar putea întoarce spatele şi fără să vrea ar răsturna-o în praf, iar de acolo o fiară întunecată ar lua-o şi ar duce-o în sălaşul ei din iad. Cunosc prea bine toate acestea.
Uneori, e drept, foarte, foarte rar, fata pune întrebarea. Asta înseamnă că veninul chinului a devenit de neîndurat şi limita suportabilităţii este îngrozitor de aproape sau chiar a fost atinsă. Dar, de obicei, noi punem această întrebare. O punem nu fiindcă am fi mai curajoşi, mai îndrăzneţi aşa cum se crede îndeobşte, aşa cum ne place să ne amăgim sau cum le place lor să ne împodobească cu virtuţi masculine. Nu, prietene, nici vorbă de aşa ceva. O punem fiindcă, aparent paradoxal, limita aceea a suportabilităţii e ceva mai coborîtă la noi. Sîntem în strare să ducem campanii istovitoare, să înfruntăm arşiţa deşertului şi furtunile mării, să ne înfrîngem toate temerile şi să ne avîntăm în orice luptă, căpătînd răni groaznice pe care le ducem cu noi adesea o viaţă, strîngînd din dinţi, ascunzîndu-ne lacrimile. Dar durerea unei naşteri ne-ar ucide. La fel e şi în cazul iubirii.
Drumul între clipa aceea indicibilă, diafană, în care te îndrăgosteşti şi clipa atroce în care eşti devorat de dragoste e mult mai scurt la noi decît la ele. Poate că suferinţa e aproape aceeaşi, rezistenţa bărbatului diferă însă de cea feminină. Cu puţin, cu foarte puţin. Dar diferenţa poate fi aceea dintre viaţă şi moarte. Trebuie să recunoaştem – cine ar putea crede dacă s-ar lua după gingăşia şi fragilitatea lor? – că noi ne frîngem mai lesne şi mai repede.
Ai păşit peste pragul ultimei dureri. Dincolo de ea nu e decît neantul unei infinite dezolări. Aşa că, bunul meu prieten, a venit momentul să pui întrebarea şi să primeşti răspunsul. Nu există alternativă. Ţi-o spun sincer, ca unul care a trecut şi el prin asta.”
„Crezi... chiar crezi că aş avea vreo şansă să-i cîştig inima şi să fiu iubit?”, şopti Guillaume, ridicîndu-şi din nou privirea către mentorul său.
Acesta rîse şi-i cuprinse umerii cu mîinile sale puternice, zgîlţîindu-l uşor:
„Cum să nu cred? Auzi le el vorbă! Eşti bun, inteligent, plin de căldură şi înţelegere, curajos şi loial, adesea dai dovadă de umor, ba, pe deasupra, pe cinstea mea, mai eşti şi chipeş. Păi, ce crezi tu că îşi doreşte o femeie?”
„Ei, asta-i, că nu ştiu. Şi nici nu-i vorba de o femeie oarecare, e vorba despre cea mai minunată şi mai...”
„Da, da! Cunosc povestea şi mărturisesc că e adevărată”, îl întrerupse Leon zîmbind. „Aşa-i. Dar şi fata aceea minunată despre care-mi vorbeşti îşi doreşte un braţ pe care să se sprijine, dar şi o mînă care să o dezmierde, un chip de care să-şi lipească obrazul cînd dogoreşte de pasiune, însă şi o privire care să ştie să-i vadă trăirile. Are nevoie de un umăr după care să se ascundă atunci cînd se copilăreşte şi de acelaşi umăr puternic şi cald pe care să-şi culce tîmpla cînd vine năvala lacrimilor. Îi trebuie, cînd şi cînd, pieptul tău de care să-şi lipească urechea şi să simtă cum inimile voastre bat la fel. Să se bucure dimpreună cu tine, să plîngă, să rîdă şi să viseze cu tine. După ştiinţa mea, doar de atîta are nevoie o femeie. Trebuie totuşi să recunoaştem că nu sîntem prea mulţi bărbaţi care să le dăruim toate acestea. Dar tu eşti în măsură să o faci. Restul sînt nimicuri.”
„Nimicuri? Ştiu şi eu? De exemplu, eu nu-s tocmai bogat...”
„E adevărat. Dar tot atît de adevărat e că banii şi averile se pot face. Dar ele nu pot să ţină loc de dragoste, de respect şi înţelegere, oricît de mult ar fi aurul şi oricît de făloase ar fi cinurile sau castelele. Orice femeie adevărată ştie asta.”
„ Da, poate că da. Dar chipeş... hm!”
„Fii liniştit! Să mă fi văzut pe mine cînd eram de vîrsta ta! Eram un lungan deşirat, cu nişte ochi banali, duşi în fundul capului, iar nasul era tot ăsta de-l port şi acum. Nu de aici vine frumuseţea noastră, a bărbaţilor, atîta brumă cîtă o fi, ci dinăuntrul nostru.”
„Aşa crezi? Ai... ai vorbit vreodată cu soţia ta despre asta?”
„N-a fost nevoie. Dacă o asemenea femeie s-a îndrăgostit de unul ca mine, ce rost ar fi avut să-i pun nişte întrebări atît stupide?”
„De unul ca tine? Dar tu ai fost, eşti şi vei fi întotdeauna Leon. Leon, înţelegi?”
„Iar tu eşti şi vei fi pururi Guillaume! Şi ţie îşi dau binecuvîntarea mea părintească, la fel cum o va face şi Fatima! Fiindcă o meriţi. Ştiu prea bine cine-i aleasa şi, poftim, am toată nădejdea în răspunsul pe care fiica mea ţi-l va da. Cel puţin aşa îmi şopteşte mie cineva, ceva...”
Tînărul tresări. Ar fi vrut să-l întrebe mai mult. Dar încrederea pe care i-o dăruise prietenul său îi fu de ajuns şi nu voi să o mai tulbure. Îl îmbrăţişă pe Leon şi-i spuse răvăşit de cele mai adînci şi contrarii emoţii:
„Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc din suflet pentru tot!”
„Şi eu îţi mulţumesc! Pentru toată această călătorie pe care am făcut-o împreună şi pentru cea care va urma, alături de fată şi de cei doi feciori ai mei. Ştiu că vei fi un soţ bun pentru Lia şi fratele cel mare şi înţelept pentru băieţi. Drum bun, prietene!”
*
Ghazi Daud Muhammad consemnează în cronica sa:
„La 594 după Hejira, în al şaisprezecelea an de domnie al măreţului şi înţeleptului nostru sultan Saif ad-Din Abu Bakr, în miezul verii, necredincioşii adunară armată şi porniră cu viclenie războiul. Oastea noastră îi înfruntă şi o zi întreagă dură lupta, dar nicunul dintre potrivnici nu dobîndi biruinţa. Creştinii se retraseră la adăpostul şubred al fortăreţei Krak, la ordinul comandantului lor, neascultîndu-l pe iscusitul şi îndelung încercatul în bătălii Leon, duce de Montfort. Acesta, lucru nemaiauzit, era urmat de soaţa sa, Fatima, cea care pătrunsese în armia lor deghizată în scutier al cavalerului. Martori de încredere spun că plină de curaj îi stase alături în luptă, fără ştirea ori învoirea soţului ei, şi nici măcar tăişul vreunei săbii sau vîrful vreunei săgeţi nu-i atinseră pe vreunul din ei.
Era noaptea ultimei zile a lunii Rajab şi înspre prima dimineaţă a lunii Shaban. Allah lovi pămîntul cu un cutremur mare. Tot astfel îl mai lovise şi cu patruzeci şi şase de ani în urmă, slăbind cetatea necredincioşilor. Numai că acum o fărîmă de tot. Zidurile şi turnurile ei se năruiră chiar peste oastea creştinilor. Însuşi Leon şi femeia lui îşi găsiră sfîrşitul sub pietrele uriaşe ale donjonului. Iar ai noştri, cu ajutorul Atotputernicului, ieşiră victorioşi.”
*
Dar se petrecuseră şi aveau să se mai petreacă şi altele, necuprinse în vechile însemnări ale vreunui cronicar, fie el musulman sau creştin.
Cu trei săptămîni mai înainte de cutremurul care avea să lovească ţinutul cu consecinţe atît de tragice, Guillaume împreună cu Fatima ajunseră la Montfort. Fură întîmpinaţi cu bucurie de copii, iar privirea Liei zăbovi îndelung asupra cavalerului şi un zîmbet îi lumină chipul. Lui i se păru că în adîncul ochilor ei se află ceva ce nu mai văzuse pînă atunci. Şi zîmbetul avea o nuanţă pe care n-o mai zărise pînă atunci. Sau poate că toate fuseseră acolo de mai mult timp, dar el nu îndrăznise să le priceapă. Oricum, simpla ei prezenţă, vocea ei, vîntul jucîndu-i-se în păr, toate acestea îi umpleau sufletul.
Spre seară, pentru o un moment, rămaseră numai ei doi. Erau singuri pe terasa ce dădea înspre grădina din spatele castelului. Lia se uită iarăşi la el, cu aceeaşi privire, cu acelaşi zîmbet. Era o aşteptare care mocnea în fiinţa ei. Pentru prima dată, deşi nu ar fi crezut, Guillaume simţea o reverberaţie tulburătoare şi fierbinte venind dinspre fată. Atunci îndrăzni. Cînd începu, avea mîinile reci de parcă ar fi umblat o dimineaţă întreagă prin ger, inima îi bătea nebuneşte, obrazul i se împurpurase, iar ochii îi ardeau. La fel ca şi gîtul uscat. Propria-i voce îi sună şi lui ciudat, atunci cînd începu să-i vorbească, iar cuvintele erau colţuroase şi parcă nu voiau deloc să să potrivească, să se lase zidite după conturul simţămintelor sale. Brusc răguşise şi glasul îi suna spart. Dar încercă să nu ia nimic din toate acestea în seamă. O secundă se privi din afară şi mintea îi spuse că arată jalnic de ridicol. Dar alungă şi acest gînd şi porni înainte, aruncîndu-se ca în cea mai nebunească şarjă de cavalerie.
Îi mărturisi că se îndrăgostise de ea. Că aceasta nu fusese o întîmplare petrecută ieri. Că de mai bine de un an se tot chinuia astfel, căutînd să şi-o alunge din minte. Că se străduise în fel şi chip să o facă, dar nu izbutise, iar dragostea crescuse în el tot mai năvalnic şi nu fusese cu putinţă să-i reziste. Fata îşi accentuă surîsul, iar inima lui se opri în loc. Nu resimţise niciodată o asemenea spaimă. Niciodată! Cuvintele îi îngheţară pe buze şi gîndurile i se amestecară toate deodată. Se opri şi-şi privi neputincios mîinile.
„De ce?”, întrebă Lia.
„Poftim?”, tresări el din muţenia ce-l lovise atît de neaşteptat.
„De ce ar fi trebuit să mă alungi din mintea şi din sufletul tău?”
„Pentru că erai atît de frumoasă şi de bună, şi de gingaşă, şi de pătrunzătoare şi de... Pentru că erai neasemuită!” Apoi spuse cel mai important lucru, chintesenţa a ceea ce toţi bărbaţii îndrăgostiţi gîndesc – iar uneori chiar o mărturisesc – de mii şi mii de ani şi o vor face de asemenea şi de acum încolo alte mii şi mii de ani: „Pentru că nu te meritam. Pentru că unul ca mine nu merită o asemenea minune cum eşti tu.” Zise ultimele două fraze în şoaptă. Nu mai avea puterea să mai adauge nimic. Şi, oricum, dincolo de asta nu mai era nimic de adăugat. Închise ochii sfîrşit de efortul uriaş pe care-l făcuse.
Atunci simţi degetele ei adiindu-i pe obraz:
„Prostuţule!”
Îşi ridică pleoapele, încercînd să înţeleagă sensul cuvîntului pe care-l rostise fata. Se uită la ea tremurînd.
„Prostuţule!”, repetă Lia, cuprinzîndu-i chipul în palme. „Cum să nu mă meriţi?” Şi-l sărută. El o cuprinse în braţe cu o tandreţe şi cu o bucurie care nu încăpeau în toată lumea asta, cît e ea de mare, revărsîndu-le pe toate asupra fetei. Cu sfială ca nu cumva talazul acestora să nu fie prea puternic pentru ea. Dar Lia le primi pe toate vibrînd şi izvorînd din ce în ce mai multă lumină. Guillaume închise iarăşi ochii, de data asta orbit de strălucirea ei. Şi fata ştia lucrurile acestea, fără să aibă nevoie de vreun cuvînt. Pur şi simplu le ştia. Dincolo de gînduri, dincolo de orice dileme sau frămîntări. Toate adevărurile şi frumuseţile acelea erau demult în inima ei, venite odată cu dragostea.
„Te iubesc”, spuse ea simplu. Apoi zîmbi din nou, adăugînd: „Dacă n-ai fi făcut-o tu azi, mîine n-aş mai fi rezistat şi te-aş fi întrebat eu. Înţelegi?”
„Înţeleg deşi parcă tot nu-mi vine să cred”, şopti el, amintindu-şi vorbele lui Leon despre drumul dintre ultima treaptă a chinului dragostei nemărturisite şi zăgazurile inimii. Era foarte tulburat, însă nu se putu împiedica să nu întrebe uimit: „Cum ai fi făcut-o?”
„Nu-mi dau seama”, zise ea, deşi se gîndise de sute de ori la scena aceasta. Dar nu minţea cîtuşi de puţin. Chiar nu cunoştea răspunsul. Erau multe, prea multe variante. Pe toate le încercase în visele ei. Dar parcă niciuna nu era ce-ar fi trebuit să fie. Dădu din umeri cu candoare: „Poate aş fi inventat o mică snoavă transparentă prin care să înţelegi că tu erai alesul meu, sau poate ţi-aş fi spus-o mai direct, ori... Ori nu ştiu!”
Guillaume era invadat de farmecul ei şi nu mai avu nevoie de niciun alt răspuns. Îndrăzni să o sărute la rîndul lui, iar ea îi răspunse printr-o altă sărutare. Universul însuşi, universul întreg se preschimbase dintr-odată. Dar ei nici nu apucară să observe lucrul acesta. Îl trăiau.
Aşa cum aveau să trăiască şi bucuria discretei şi simplei lor logodne, săvîrşită cu binecuvîntarea Fatimei, în capela castelului, de către un călugăr cu har. Unul care, tot din întîmplare – nu-i aşa? – ajunsese pe acele meleaguri, fiind primit cu plăcere de stăpîna domeniului.
Dar săptămîna aceea se scurse iute. Îngrozitor de iute, ca tot ce e cu adevărat minunat şi plin de împliniri îmbătătoare. Curînd veni şi clipa în care trebuiseră să se despartă de Fatima. Chiar Guillaume o ajută să-şi pună platoşa de luptă, zalele şi chivara, conducînd-o pînă în apropierea tabărei unde se afla Leon. Apoi porniră la drum cu sufletul greu. Lia înţelesese, băieţii încă se amăgeau. Dar toţi trăgeau în sinea lor nădejde că se vor vedea iarăşi cu cei dragi.
Trei zile mai tîrziu fură întîmpinaţi de Raymond, seniorul Jaffei. Îi primi cu ospitalitate şi discreţie, aşa cum prevăzuse Leon, găzduindu-i într-o casă impunătoare, aflată chiar în vecinătatea portului. Din foişorul ei se puteau zări toate navele care intrau sau ieşeau din radă, iar curtea din spate dădea direct înspre o plajă îngustă. Locul pe care li-l menise contele normand fusese ales cu multă chibzuinţă. Însă nu apucară să se bucure prea mult de liniştea acestui răgaz. În noaptea următoare se produse cutremurul.
Cetatea mediteraneeană nu fu afectată cine ştie ce, dar veştile despre soarta fortăreţei Krak de Chevaliers şi despre moartea lui Leon şi a Fatimei sosiră cu iuţeală. Iar cei patru fură izbiţi de această cumplită ştire. Guillaume se străduia din răsputeri să le aline celorlalţi suferinţa, dar se simţea adesea neputincios. Lia se stăpînea din răsputeri, de dragul fraţilor mai mici, însă noaptea dădea frîu liber lacrimilor. Iar lacrimile acestea îl dureau adînc pe logodnicul ei, cu atît mai tare cu cît mîngîierile lui nu atenuau suficient amarul din inima iubitei sale. În cea de-a treia noapte lacrimile tinerei secară, iar ea se cufundă într-o lungă tăcere pe care bărbatul nu îndrăzni să o tulbure cu nicio întrebare.
Înspre dimineaţă ieşi din cameră, îndreptîndu-se spre terasa largă a foişorului. Guy o însoţi în linişte. Ea privi plaja şi nesfîrşirea mării. Fără să spună o vorbă îl prinse de mînă şi coborîră pînă pe ţărm. Se opriră chiar în locul în care marea îşi trimite ultimele unde către uscat. Acolo Lia se zgribuli pe neaşteptate, cuprinzîndu-şi umerii cu palmele. Se întoarse spre el şi suspină:
„Mi-e frig! Mi-e atît de frig!” Apoi se lipi de el, încă tremurînd, şi şopti: „Guillaume, iubeşte-mă!”
El o luă în braţe, o purtă pînă în apa călduţă şi începu să o dezmierde. Îi acoperi întregul trup cu sărutări din ce în ce mai fiebinţi, dezmorţindu-i sufletul şi simţurile. Abia după aceea îi dărui din prea plinul văpaii ce ardea în el şi o ninsoare de fluturi în culori minunate i se răspîndi Liei în întregul corp, purtînd cu ei o voluptate deplină şi nemaiîncercată. Astfel plutiră amîndoi într-o dragoste adîncă, într-o clipă mai lungă decît viaţa unei stele. Şi infinit mai plină de splendoare. Iar Mediterana, străvechea Mediterană, îi legănă cu multă blîndeţe, îndrăgindu-i.
Soarele tocmai răsărise şi ei ieşiră din mare. Se îmbrăţişară din nou, cu o altfel de bucurie, mai lină, însoţită de o duioşie diafană. Se îmbrăcară în purpura zorilor şi o pace fluidă se lăsă peste inimile şi trupurile lor.
Lia se desprinse din liniştea aceea, ridicîndu-şi capul de pe pieptul lui Guillaume. Se uită la chipul lui şi mîna i se întinse spre obrazul bărbatului. Degetele îl atinseră cu delicateţe şi se porniră apoi să închipuie desene, ori poate o scriere tainică. Un joc al iubirii. Femeia se roti uşor şi îl trase mai apoi spre ea, culcîndu-i capul în poală. El îşi lipi urechea de pîntecul ei, acolo unde cîndva se va petrece marea, minunata taină a zămislirii, şi dincolo de sînii-i superbi îi văzu privirea şi surîsul. O simţi fericită.
Atunci iubita lui spuse:
„Guillaume, am aflat ceva...”
„Ce anume secret ai dobîndit?”
Ea nu-şi uită zîmbetul, dar ochii săi se adînciră şi mai tare într-ai lui:
„Că nu avem cu adevărat decît ceea ce trăim.” Mîinile i se rătăciră cu gingăşie în părul lui şi, după o scurtă ezitare pe care o depăşi repede, fiindcă fusese mai mult un răsfăţ, adăugă: „Iar de cînd sînt cu tine, mi-am dat seama că am devenit cea mai bogată femeie din lume.”
Cîteva ceasuri mai tîrziu nava lui Stefanides Antinous pătrunse în radă. De acum aceasta nu mai era o simplă barcă mai răsărită. Era o corabie în toată legea. Una pe care se aflau şi cei doi băieţi ai lui.
Dar deja pătrundem într-o altă poveste. Nu aceea a lui Guillaume D’Agde, ci aceea în care se vorbeşte despre cavaler şi despre mîndra lui soaţă, Lia. Pe ei Antinous i-a cununat, în calitatea lui de căpitan de vas, aşa cum îi permitea străvechea lege a mării.
Dar despre ce s-a întîmplat mai apoi, discret şi înţelept, Stefanides pare să nu ne mai fi lăsat nicio altă mărturie...
*
De v-aţi îmbogăţit şi voi, pătrunzîndu-vă de această istorie de demult, meritul e al poveştii. De nu, păcatul e doar al umilului ei tălmăcitor în slove prea stângace.
miercuri, 10 noiembrie 2010
Breaking news
marți, 9 noiembrie 2010
Povestea cavalerului Guillaume D'Agde - episodul III
Cei şapte ani de pace erau azi doar o amintire. Urmară cinci ani de bătălii, de asedii, de despresurări, de înfrîngeri dureroase şi de victorii scump plătite. Toate eforturile pentru bună înţelegere şi respect între oamenii Islamului şi creştini pe care le făcuse de-a lungul timpului Leon se năruiseră. Ura alungase prietenia, fie ea şi secretă, lăsînd în loc jalea şi deşertul arzător al unui război nedesluşit şi nedeclarat niciodată pe faţă, alimentat de orgolii oarbe care judecau raţiunea drept trădare, iar fanatismul drept singura cale de urmat.
Bătrînul Mare Maestru al Ordinului murise, în locul lui venind un altul, mai puţin dedat cumpănirii atente şi neîncrezător în sfaturile consilierului său. Era mai devotat Papei decît Ţării Sfinte şi însetat mai degrabă de gloria cea efemeră, decît de respectul cîştigat printr-o judecată înţeleaptă. Era mereu grăbit şi contradictoriu, gata să nege cu vehemenţă azi ceea ce afirmase cu tărie ieri. Fusese un bancher obişnuit să negocieze cu capetele încoronate vechile datorii făcute de acestea sau noi sume de bani contra a tot soiul de privilegii, dar acum se arăta ahtiat după onoruri militare şi acţiuni armate pe care nu avea nici priceperea, nici experienţa necesară să le elaboreze ori să le ducă la bun sfîrşit. Era un om mic ajuns prin jocul ambiţiilor şi al întîmplării într-un rang prea mare.
Întotdeauna templierii fuseseră mîndri că luptau numai sub comanda unui căpitan de-al lor. Însuşi Sfîntul Scaun le oferise imunitate în faţa legilor şi taxelor oricărei ţări, iar pe cîmpul de bătălie acţionau ca un corp de armată independent, achitîndu-se întotdeauna de sarcinile stabilite în planurile de război. Noul Maestru îi trimise însă, companie după companie, alături de alte trupe, sub cele mai ciudate comenzi şi cu misiuni aproape imposibil de îndeplinit. Astfel, în cei cinci ani de măcel pieriseră mai bine de o treime din efectivele Ordinului.
În aceste condiţii, Leon încercă cu disperare să refacă toate vechile sale legături. Stabili contacte cu druizii, negocie în taină cu căpeteniile practic independente ale selgiucizilor care se aflau, chipurile, sub suzeranitatea califului de la Bagdad, întări relaţiile cu comunităţile maronite, încercînd să-i împace pe toţi. Dar toate acestea îi luau mult timp, iar Marele Maestru, deşi nu-i acorda atenţia cuvenită, socotea că locotenentul său străluceşte mai mult prin absenţă decît prin eficienţă, pierzîndu-şi vremea în tot soiul de negocieri sterile şi dubioase. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, toate aceste nemulţumiri ale lui erau amplificate de vorbele pline de venin şi ascunsă invidie ale contelui de Tripoli şi ale celorlalţi genovezi din clan. Aceştia îşi împărţiseră fîşia litorală a Libanului, din nord, de la graniţa cu Principatul Antiohiei, pînă-n sud, la Nahr el Kelb, anticul Pas al Cîinelui. Pretindeau că ei duc tot greul acestui război de uzură, în timp ce alţii mai mult zăbovesc prin iatacurile prinţeselor păgîne decît să pună mîna cu hotărîre pe sabie. Apoi se văitau de cheltuielile uriaşe pe care erau nevoiţi să le facă pentru a pune din nou în funcţiune linia de apărare bazată pe fortăreţele Gibelet, Saint Gilles şi Krak de Chevaliers. Leon ştia că asta-i o prostie şi că eforturile lor nu erau nici pe departe atît de mari pe cît se lădau ei. Cu mai bine de patru decenii în urmă fortăreţele respective fuseseră lovite de un cutremur devastator. Ziduri întregi de apărare, turnuri şi donjoane se prăbuşiseră atunci sau aveau pînă azi asemenea crăpături de putea trece prin ele calul cu călăreţ cu tot. Pentru a le reda tăria de odinioară trebuia o forţă de muncă uriaşă şi sume de bani aşijderea. Era şi ăsta un plan fantasmagoric ca atîtea altele. Îi explicase clar, în cîteva rînduri, Marelui Maestru că povestea era cusută cu aţă albă. Dar acesta nu-l crezu, ba mai mult, răbufni împotriva consilierului său acuzîndu-l că el le ştie întotdeauna pe toate şi mereu altfel decît toată lumea. A doua zi îi dădu ordin să-şi pregătească trei companii şi să pornească spre Krak de Chevaliers, ca să-l susţină pe ducele de Tripoli într-o campanie fulger. În zadar încercă să-i arate Leon că acţiunea aceasta era una sortită unui dezastru. Maestrul Ordinului, într-o criză nervoasă de autoritate, reduse totul la respectarea sau nu a dispoziţiei sale. Locotenentul nu avea ce să facă, trebuia să se supună unei decizii aberante.
Guillaume îl găsi pe Leon mai înnegurat ca niciodată, discutînd în şoaptă cu Fatima. Soţia lui sosise cu cîteva zile în urmă la Acra. Nu o mai făcuse nicicînd. Dar împrejurările îl forţaseră pe templier să apeleze la ea pentru a-i aduce o anumită misivă din partea unui emir dinspre Damasc. Acum mesajul căpeteniei selgiucide nu mai avea nicio valoare. Leon oftă:
„Oricîtă energie, inteligenţă şi bune sentimente ai investi într-o construcţie benefică şi raţională, e îndeajuns să se adune o mînă de proşti şi să ţi-o dărîme. Să te ferească Dumnezeu de conspiraţia imbecililor!”
Îşi ridică ochii spre prietenul său şi zise:
„Dar acum nu-i timp pentru lamentaţii. Guy, o să pleci cît mai iute, împreună cu soţia mea, la Montfort.”
Provensalul simţi cum un val de căldură îi adie prin suflet, lăsînd uitării pentru cîteva clipe toată situaţia dramatică în care se aflau. Din nou la Montfort!
Poate că dacă l-ai fi întrebat ce anume îl face să se bucure la acest gînd, cavalerul s-ar fi blocat, neştiind ce răspuns să însăileze la iuţeală. Dar cu siguranţă numele castelului se lega de o imagine care-i era dragă, nespus de dragă. Imaginea Liei, fiica mentorului său. O văzuse prima dată acum doisprezece ani, cînd era un copil. Crescuse sub ochii săi nefiind altceva decît o puştoaică zvăpăiată, la fel ca şi fraţii ei. Nu o privise niciodată altfel. Nici măcar cînd prima adolescenţă o transformase într-o domnişoară plină de capricii şi nazuri romanţioase. Unele care lui i se păreau greu de înţeles, iar uneori de-a dreptul enervante. Dar se mulţumea să nu le ia pur şi simplu în seamă, doar era fata lui Leon. Pînă acum vreun an. Acum un an o văzu. O văzu dintr-odată cu adevărat. Abia atunci îşi dădu seama cît de frumoasă era, cît de plină de graţie, cît de delicate erau gesturile ei, cît de pline de miez vorbele şi cît de gingaş sufletul. Toate acestea se petrecură într-o clipă, într-o singură clipă. O văpaie se aprinse atunci în el şi nu a fost cu putinţă să o mai stingă după aceea cu niciun chip. Fiindcă nu ştia dacă se cuvine să aibă un asemenea sentiment faţă de fiica maestrului său. I se părea că ar fi cumva o impietate. De aceea căută să şi-o scoată din suflet. Îşi aminti de toate situaţiile caraghioase la care asistase pe vremuri, de toate mutrele şi atitudinile nesuferite de mai deunăzi, precum şi de cîte şi mai cîte alte fapte de-ale ei care să arate cît de rea, cît de proastă şi cît de ridicolă putea fi. Dar degeaba. Imaginea Liei se întorcea şi mai seducătoare, şi mai fermecătoare, infinit mai luminoasă. Îşi spunea atunci că fata nu era de nasul lui. I se părea o evidenţă care nici măcar nu trebuie argumentată. Mai mult de atît, era absolut convins că Leon şi-ar fi ieşit din minţi în faţa unei asemenea iubiri. Dar tot în zadar. Nu reuşea să şi-o alunge din minte. Cu cît făcea mai multe eforturi în direcţia asta, cu atît sentimentul devenea mai puternic şi mai adînc, copleşindu-l definitiv.
Atunci se resemnă, încercînd să privească totul cu o înţelepciune mai degrabă împovărătoare decît eliberatoare. Căci jarul din el dogorea uneori insuportabil. În momentele acelea se arunca în şa şi galopa dincolo de poarta cetăţii, alergînd peste cîmpurile arse de soarele nemilos, traversînd văile secate, sperînd, dorindu-şi să dea peste un pîlc de soldaţi inamici care să-l ucidă în luptă. Dar Dumnezeu făcuse ca o asemenea întîlnire să nu se producă niciodată. Şi în clipele acelea Guillaume, atît de cumintele şi creştinul Guillaume, îi cerea socoteală cu ochii în lacrimi Celui de Sus, întrebîndu-l de ce nu-i curmă suferinţa, de ce îl lasă să se chinuie aşa. Iar Dumnezeu părea că e mut sau că nu auzea strigătul lui. Ceasuri întregi stătea ca o stană de piatră în mijlocul pustietăţii cu gîndurile şi sufletul răvăşite. Doar ţipetele ereţilor şi ale păsărilor nopţii îl trezeau şi îl trimiteau iarăşi înapoi către cetatea Acrei, către datorie.
Orice călătorie la Montfort îl făcea însă să-şi uite de toate durerile şi să vibreze doar la gîndul că o va vedea din nou. Întîlnirile cu ea făceau ca întreaga fire, şi tot ce se afla în întregul Univers, cu tot cu legile lui, cele ştiute ori nu, să fie iarăşi mirifice. Cît de bine înţelegea acum cuvintele de odinioară spuse de Leon. O, cîtă dreptate avusese! Nu poţi să crezi că poate exista un sentiment atît de devorator care poate în acelaşi timp să te ucidă ori să te lase mutilat interior pe viaţă sau care să te înalţe către stele şi să te facă să străluceşti asemeni lor. Atît de dulce şi atît de amară, cumplită şi fascinantă taină!
„Guillaume! Guillaume, prietene, mă auzi?”, îl izbiră cuvintele lui Leon, smulgîndu-l din reveria acestor reflecţii. Se simţi brusc ruşinat. Furtuna atîtor evenimente nenorocite se abătuse peste ei, iar el se adîncise în vise. Bîigui încurcat:
„Îmi cer iertare! A fost doar o clipă de neatenţie. Sînt un pic obosit”, se scuză el repede, plecîndu-şi fruntea.
Prietenul lui se apropie şi-i ridică uşor bărbia, fixîndu-l cu ochii aceia albaştri cărora părea că nu le poate scăpa nimic. De asta se şi temea Guy. Magistrul îşi adînci privirea într-a lui cîteva clipe. Spuse încet:
„Înţeleg.” Degetele parcă îi cercetară obrazul tînărului, aşa cum face un orb. Mai şopti o dată: „Înţeleg.” După care aceeaşi mînă îl bătu încurajator pe umăr.
Reveni insă imediat la o exprimare cât se poate de clară:
„Deci, cum spuneam, o să plecaţi cît mai degrabă la Montfort. Aşteptaţi două săptămîni, timp în care strîngeţi lucrurile valoroase şi vă pregătiţi pentru o lungă călătorie. De data asta trebuie luaţi şi copiii. Apoi o să vă întoarceţi. Dar nu la Acra. Aici lucrurile au început deja să nu mai fie sigure. Veţi merge la Jaffa. Acolo încă se mai află Raymond şi Richard, oameni de onoare, oameni alături de care am luptat, care îmi împărtăşesc ideile şi care o să vă dea un adăpost sigur. O să fie discreţi şi totodată atenţi cu voi. În cîteva zile o să apară şi Antinous cu corabia lui. O să vă îmbarcaţi cu toţii şi veţi porni spre Portugalia...”
„Spre Portugalia?”, se miră provensalul.
„Da, spre Portugalia. Veţi fi găzduiţi de prietenii mei, tot templieri şi ei, la fieful lor din Tomar. Acolo o să ne întemeiem un alt cămin...”
Fatima se ridică şi îl înfruntă. Nu cu patimă, ci cu durere:
„Leon, ştii că pe mine nu poţi să mă minţi!”
„Ştiu.”
„Tu nu o să ajungi niciodată la Tomar!”
„Asta numai Dumnezeu ştie...”
„Nu te ascunde în spatele Lui! Şi tu o ştii la fel de bine.”
„Iubito, o fărîmă de nădejde tot păstrez în suflet.”
„Nu-mi dau seama cît te amăgeşti tu, dar simt cît de mult îţi doreşti să mă amăgeşti pe mine. Înţeleg de ce o faci, însă aş vrea să pricepi cît se poate de clar că nici eu nu voi ajunge la prietenii tăi portughezi, decît odată cu tine. Mi-ai promis că vom fi împreună pînă la capăt.”
„E adevărat. E foarte adevărat”, spuse bărbatul cu ochi umbriţi de o nesfîrşită tristeţe.
Ea îi cuprinse gîtul între braţe şi-i zise privindu-l drept în faţă:
„Atunci lasă-mă să te ajut să-ţi împlineşti promisiunea!”
„Nu-mi cere aşa ceva! Gîndeşte-te măcar la copii!”, aproape că gemu el.
„Am tot dreptul să ţi-o cer. Iar copiii... Lia e în pragul măritişului şi Marcus e deja flăcău în toată legea. Doar Adrian mai are cîţiva ani pînă să-şi desfacă şi el aripile şi să-şi ia zborul. Guillaume le va fi ocrotitor şi prieten de nădejde. Tot atît de bun pe cît ai fost şi tu faţă de el.”
„Pentru toate ai răspuns.”
„Pentru toate a trebuit să găsesc unul, Leon. Ştiam că vremurile nu o să aibă nici milă nici răbdare cu noi. Mai devreme sau mai tîrziu sorocul acesta urma să vină negreşit. Oricum, sînt pregătită şi nu-mi pare rău. Mi-ai dăruit fericire cît pentru şapte vieţi.”
El nu mai spuse nimic. Doar o strînse cu putere la piept.
Guy o ajuta pe Fatima să strîngă bagajul pentru călătoria în care trebuiau să pornească în zorii zilei următoare. Capacul greu al unui cufăr căzu peste mîna femeii. Cu un ţipăt şi-o trase iute. Mănuşa i se sfîşîie. Atunci Guy văzu grozăvia. Degetul mic şi inelarul aproape că-i îi lipseau. În locul lor erau două cioturi mici şi negre. Bărbatul se cutremură. Îşi dădea seama prea bine ce înseamnă asta. Soţia prietenului lui avea lepră!
Îl privi şi, deşi în ochii ei se citea o spaimă nerostită, zise pe un ton blînd:
„Acum ştii. Acum ştii şi tu.”
În momentul acela se deschise uşa şi în odaie intră Leon. Îi privi pe amîndoi, dîndu-şi seama că se întîmplase ceva grav. O clipă mai tîrziu zări mănuşa ruptă. Dădu să spună ceva, dar Fatima îl opri cu un gest care avea doar autoritatea tandreţii. Apoi îşi întoarse faţa către provensal cu o ţinută plină de demnitate şi nobleţe:
„Acum ai aflat şi tu, la fel cum a aflat şi bărbatul meu, atunci cînd m-a răscumpărat din robie. Aşa cum a ştiut-o prea bine atunci cînd mi-a cerut să fiu soţia lui. Vezi, deci, că poveştile cu prinţesa arabă care i-a adus o avere fabuloasă templierului Leon, sînt doar simple basme. Acesta e adevărul. Eşti prietenul lui şi iată că întîmplarea a făcut să-l descoperi. Nu ştiu însă cum şi dacă o să poţi să-l înţelegi”, şopti ea.
Guillaume o privi cu nedisimulată admiraţie şi zise:
„Cînd am pus piciorul prima dată pe dalele de piatră din portul Acrei, nu aş fi înţeles cu siguranţă nimic din toate acestea. Eram de bună seamă un prost şi credeam că în viaţă lucrurile sînt ori albe, ori negre. Dar am avut şansa că şi pe mine m-a scos dintr-un alt fel de robie soţul dumneavoastră.
Pe de altă parte sînt convins că şi cînd vă aflaţi în lanţuri, eraţi de fapt tot o prinţesă arabă. Trebuie doar să ştii să vezi, iar acest har nu-i lipseşte prietenului meu. El n-a văzut o sclavă şi nici o femeie lovită de o boală cumplită. El a văzut-o pe cea de care s-a îndrăgostit. Şi nimic altceva n-a mai contat.
Poate că nici acum un an nu aş fi înţeles chiar totul. Dar Dumnezeu mi-a dat, chiar şi mie, această înţelepciune. Desigur, după ce am trecut de nenumărate ori prin chinurile celei mai disperate nebunii.”
Fatima zîmbi şi dădu să-l îmbrăţişeze. Dar se opri, încurcată:
„Boala mea nu se ia prin atingere. Să nu-ţi fie frică!...”
„Nu m-am speriat decît o clipă, doamnă. Acum mi-a trecut. Îmbrăţişarea dumneavoastră nu poate decît să mă onoreze şi să-mi încălzească inima.”
„Îţi mulţumesc şi fie ca Dumnezeu să te aibă tot timpul în paza Sa!”, spuse femeia.
Va urma...
Etichete
- Chestii (4)
- Dări cu părerea (26)
- dileme (2)
- Emoţii naţionale (7)
- fragmente din romane (12)
- Lirică militantă (2)
- Mărturisiri (3)
- povestire (6)
- Proză militantă (1)
- socoteluri (3)