Pastel de toamnă

Două precupeţe tăifăsuiesc în piaţă, la Veteranilor, să le mai treacă şi lor timpul:

"Auzi, fă, Velerico, cică o să vie sfârşitu' lumii."

"Şi normal că o să vie", afirmă convinsă Valerica, stropind cu o legătură de pătrunjel muiată în găletuşă zarzavatul, ca să-i dea un aspect mai comercial. Se opreşte un picuţ din treabă cumpănind: "O să vie, o să vie, da' când? 'Ezi? Asta nu ştie niminea..."

"Tomnai, că uite, s-a aflat. Cică pă un'şpe vine."

"Pă un'şpe!? Înainte dă pensie? Fugi, bre, d-aci!"

"Zău, Velerico! A zis o bulgăroaică care a murit."

"Şi a azis aşa, dă dincolo dă mormănt?"

"Nu, cică a spus ea înainte să moară. Pă un'şpe începe războiu' ăla marile. D-aci porneşte toată beleaua."

Valerica dă din umeri. Prin faţa tarabelor trece alene un băiat cu nişte păhăruţe de cafea "de la dozator" aşezate pe un carton de la un ambalaj de pizza ţinut pe post de tavă. Băiatul se opreşte în faţa lor. Nu zice nimic, doar ridică din sprâncene într-un gest de interogaţie mută.

"Aidi, Nuţi, luăm o cafea, că m-a răzbit frigu, fată'? Pă tine nu?"

"Ăhă, şi pă mine. Silvică, dă două încoa'!"

"Ia tanti!"

"Mie dă-mi cu capucino d-ăla!", intervine Valerica pretenţioasă.

"Uite, bre, cu capucino", face negustorul ambulant.

"Da' asta-i d-aia dă ţi-am cerut io? Că-i la fel ca alilante", face privind paharele plină de cicumspecţie baba.

"Nu-i la fel. Aşa s-arată, da' nu-i la fel, îţi garantez io", susţine sigur de el băiatul.

Valerica o ia şi gustă imediat, să fie sigură. Dă din cap aprobator, dar imediat se încruntă:

"Auzi, mă, Silvică, da' n-ai şi-un pliculeţ dă zacăr? Că-i cam amărea, mămicuţă."

"Uite, bre, şi zahăr, şi linguriţă dă plastic, tot. Io pă matale ştii că te servesc mereu la marele fix."

Nuţi îi întinde trei bancnote verzulii de un leu, zicându-i suratei, care-şi zdrăngăne mărutul căutând prin buzunarul de la şorţ:

"Las' nu te mai scociorî, că azi dau io. Mâine eşti tu dă rând."

"Bine, măi, fată", consimte Valerica. "Numa' dă nu s-o scumpi până mâine, dacă s-aude că vine sfârşitu' lumii..."

Negustorul de cafele râde:

"Vedeţi-vă, bre, dă treabă liniştite, că sfârşitu' limii vine abea în do'ă mii doi'şpe."

"Nu, bă, Silvică, vine acu', pă un'şpe noiembrie, chiar anu' ăsta", îl contrazice Nuţi.

"Ete, chilu'! Cine a zis?"

"O bulgăroaică dă a murit. A prezis ea multe. Şi că o să cadă Ceauşescu a prezis."

"Era dă la mata, dân Chiajna?"

"Noo, era bulgăroaică dân Bulgaria."

Puştiul pârţâie din buze dispreţuitor:

"Putea să fie ea şi dân China, că tot pă nas a vorbit. Apocalipsa vine-n do'ă mii doi'şpe. Sunt precis, c-am văzut şi filmu'!"

"A făcut film şi cu Apocalipsa?", se uimeşte Valerica.

"A făcut, bre. Americanii l-a făcut. Dacă-l făcea în trei de era şi mai mişto."

"În trei de?", clipeşte nelămurită bătrâna.

"Da. Adică în relief, în trei dimensiuni, aşa. Zici că eşti chiar în mijlocu' trebii, că vine, naibii, apa dă la ocean peste tine sau îţi cade-n cap un autobuz, ceva. Şi-aşa-i tare, da' dacă-l făcea cum v-am zis, era şi mai şi, să-nnebunesc"

"Ei, prostii! Cum să filmeze, mă, americanii Apocalipsa?"

"Pă calculator, şi normal! Da' e film artistic, nu-i documentar d-ăla, făcut pă bune. Păi, mata ce vrei acuma, să-ţi transmită ăia-n direct dă la Apocalipsă?"

"Io nu vreu nimica. Da' astea-i prostii, ca toate aiurelile care vine dă la americani. Ceva serios n-ar făcea şi ei. Mai dă-i încolo d-acia, că şi ăştia numa cu capu' între urechi şi cu curu' pă bani şade!"

Un nene în halat alb, oficial al pieţei, vine şi el să taie chitanţe pe la tarabe şi să încaseze taxa cuvenită. Li se adresează bebelor ironic:

"Ce faceţi, bre? Iară învârtiţi politica ca porcu' dovleacu'? Auzi la ele! Nu mai poa' să doarmă dă grija la americani, he, he, he!"

"Noi nu dă gija la americani murim, bre, domnu' Gică" face Nuţi băţoasă. Explică după aceea mai reţinută: "Da' vorbeam şi noi dă Apocalipsă şi zicea băiatu' ăsta că a văzut el un film de-l făcură americanii şi c-o să vie-n do'ă mii doi'şpe. Care o mai apuca..."

"Păi da! Să trecem noi anu' ăsta că p-ormă...", zice omul cu halatul alb.

"Dacă trecem dă iarnă, gata, ne-am scos! Iese ştevia, urzicile şi loboda, plus pelinu', şi-am scăpat. O să ieşim şi dân criză şi o să fie trai pă vătrai la noi , la Românica", face ironic dar veselos Silvică. "Pă bune, zis şi Băsescu la televizor", zice el făcând pe niznaiul, dar ştiind prea bine că pune gaz pe foc.

"A zis pă dracu' să-l ia!", izbucneşte furioasă Valerica. "Anu' trecut, pă vremea asta, cân' ne încânta să-l votăm, zicea că ne măreşte pensiile. Acu, după ce că a rămas mici şi vai dă capu' lor, da' toate s-a scumpit, mai umblă să ne ia şi impozit pă ele. Ne-a prostit şi acu-şi râde-n pumni dă noi, nenorocitu'!."

"Nici în pumni nu-şi râde, ci pă faţă, la şmecherie, aşa. Ba ne face şi cu degetu' şi ne urechează. Lovi-l-ar ciroza dă beţivu' beţivilor care e el, cu bagaboanta aia dă Udrea, gagică-sa!", se aprinde şi Nuţi.

"Ei, nu zău! Şi ce-ai vrea bre? Să te ia pă mata dă gagică?", face amuzat domnul Gică.

Tanti Nuţi îşi ia o faţă jignită:

"Io-s femeie serioasă, mamă dă famile, dom' Gică! Nu m-am întins p'in boscheţi ori pă supt birouri cu unu' şi cu altu' ca să m-ajung mare cucoană şi să mă joc cu milioanele dă euroi. Io am muncit toată viaţa mea, încă de mică copilă, ehe!..."

Nenea care ia taxa de tarabă se uită lung la ea. Clatină din cap şi zice sfătos:

"De, bre, dacă ai muncit toată viaţa, atunci stai şi acu' în piaţă, în frig, la şaptej' dă ani, şi vinde la verdeaţă!"

Toată lumea izbucneşte în râs.

Toamna se scurge cu lumini aurii spre argintul iernii, împletindu-se molcom cu fumul de la grătarul unde patronul lui Silvică prăjeşte cu sârg mititei. Pe pământ e pace şi între oameni bunăvoire. Apocalipsa, fie de rit bulgăresc, fie de rit hollywoodian, poate să mai aştepte. Românii-s ocupaţi. Pun varza la murat. Eternitatea la noi s-a născut, iar tot ce este important aici se petrece. Restu-s prostii.

O poveste veche

Având în vedere interesul cu care a fost primită Poveste cu un pictor, iată acum o alta, cam de aceeaşi factură. E îngrozitor de lungă pentru a fi postată pe un blog, dar am riscat punând-o şi pe aceasta aici. Dacă cititorii s-or plictisi, promit să nu recidivez... prea curând. Evident, să nu recidivez în felul acesta, că altfel sunt mare meşter în a greşi în fel şi chip.

Îmi permit un mic avertisment: povestea mea e o încercare de a privi dintr-un alt unghi o legendă veche, cunoscută cam de toată lumea. Eu însă am consemnat o mărturie a cuiva care aruncă o cu totul şi cu totul altă lumină asupra acelor întâmplări şi eroi...

O poveste veche

Eu sînt fratele vitreg al lui Narcis. Bineînţeles că sînt fratele lui cel urît. Cînd aveam musafiri pe la noi pe acasă, taică-meu, tot vitreg, normal, Cephissus îmi zicea rîzînd gros:

“Măi, Agogeus, ia mai du-te tu şi te joacă, tată! Da’ ştii tu, pe undeva mai depărtişor, aşa. Să nu care cumva să te vadă vreun oaspete, că ne strici imaginea şi după aia o să ţi-o stric şi eu ţie. Iar de întors, să te întorci cînd ţi-om da noi de ştire, da?”

“Şi dacă nu mă chemaţi pînă se lasă noaptea, unde dorm?”

“Ei, unde! În Labirint, normal. Găseşti tu o cameră în tot palatu’ ăla. Las că te descurci tu!”, mă încuraja el.

Cum zaiafeturile lor ţineau pînă-n zori, trebuia să-i ascult povaţa. La început, nu mi-a venit deloc la îndemînă să mă culc acolo. Toată lumea ştia că în uriaşul edificiu sălăşuişte Minotaurul. Iar despre el umblau cele mai teribile şi mai înspăimîntîătoare vorbe. Că ar fi fost urît, nu era ceva să mă sperie. Dar cică ar fi fost şi nemaipomenit de rău şi pus numai scandal. De multe ori m-am gîndit că în cazul în care m-oi întîlni cu el, dacă aş scăpa doar cu o chelfăneală, ar trebui să zic mersi. Însă nu prea aveam de ales. Şi Cephissus avea o mînă nemaipomenit de grea, ceva de speriat. Dacă îi încălcam porunca, sigur o păţeam. Aşa, înnoptînd acolo, mai aveam o şansă.

În timpul unor sărbători, trecuse noaptea, trecuse şi prînzul celei de-a doua zile, şi tot nu venise nimeni să mă cheme. Nici măcar vreo slujnică cu ceva merinde nu trimiseseră. Probabil, de atîta veselie şi petrecere, uitaseră de tot de mine. Am mîncat eu cîteva portocale şi măsline de prin livezi, dar parcă tot nu mi se ostoise cum se cuvine foamea. Venise apoi înserarea şi o răcoare destul de pătrunzătoare se lăsase peste tot Cnossosul. Oftînd, pe jumătate flămînd şi cam rebegit, m-am dus să-mi caut un culcuş în vechiul palat. În camerele exterioare era destul de frig. Am pătruns mai spre interior. Mai mult pe dibuite, fiindcă nu îndrăzneam să aprind vreo făclie şi să-mi luminez drumul. În cele din urmă, m-am oprit într-un loc ce mi se părea mai călduţ şi uscat. Nici n-am apucat să mă întind bine că l-am şi auzit. Mi se făcuse o frică, mamă, mamă! Nici să respir nu mai îndrăzneam. Curînd, pe lîngă zgomotul făcut de paşii lui apăsaţi, am văzut pîlpîind o lumină. Era din ce în ce mai aproape. Cînd l-am simţit că-i chiar în dreptul uşii, începusem deja să dîrdîi cu ochii strînşi de groază. Nici n-aveam curajul să-l privesc. Mi-a zis cu o voce puternică şi zeflemitoare, sprijinindu-se cu o mînă de marginea din marmură a intrării:

„Ia te uită! Am un musafir.”

M-am uitat cu precauţie la el. Era un ditamai zdrahonul. Amuţisem şi nu-mi mai puteam lua ochii de la dînsul. Parcă eram hipnotizat şi nu mai reuşeam să ies deloc din starea aceea.

„Văd că şi tu eşti la fel de înspăimîntat ca şi ceilalţi. Cei cu care am mai avut plăcerea să mă mai întîlnesc. Mda...”, făcu el posomorît. Întrebă curios:

„Pe tine cum te cheamă?” Dădu din umeri, în chip de neaşteptată scuză: „Pe mine e de prisos să mă prezint. După faţa ta înţeleg că m-ai recunoscut. Sînt, din păcate, mult prea faimos.”

„Eu sînt Agogeus. Fiul vitreg al lui Cephissus şi fratele cel urît al lui Narcis.”

A început să rîdă:

„Frumoasă prezentare! Zi aşa? Fiul vitreg al lui Cephissus şi fratele urît al lui Narcis! Niciuna dintre ipostaze nu-i tocmai o situaţie de invidiat. Şi? Ce cauţi pe-aici? Te-au gonit ai tăi de acasă?”

„Păi, aşa fac de fiecare dată cînd avem musafiri. S-a lăsat frig şi m-am adăpostit şi eu aici. N-am vrut cîtuşi de puţin să te deranjez cu ceva. Nici nu mă gîndeam că o să te întîlnesc...”

„Sînt convins. Nu-ţi mai cere scuze degeaba. Dar ia stai! Mîine cum te întorci acasă? Cum ieşi de aici?”

„Ei, mă descurc eu. Nu asta-i problema.”

„Nu-i asta problema?!”, se uimi el. „Chiar aşa?” Stătu cîteva clipe să cumpănească şi zise scurt: „Arată-mi!”

Îmi întinse torţa. Am luat-o şi am mers pe drumul pe care venisem. În cîteva minute am fost la marea poartă dinspre nord. Adulmecă tăcut aerul şi privi, vădit încîntat siluetele întunecate ale chiparoşilor ce se profilau în depărtare, sub clarul de lună. Întrebă cu un freamăt interior care îi răzbătea în glas:

„Dincolo de livezile acelea e oraşul?”

„Da. Acolo e Cnossosul şi mai încolo e portul şi marea.”

„Portul şi marea...” repetă el cu încîntare. Apoi se uită chiar în ochii mei şi-mi zise cu o hotărîre pătimaşă: „Agogeus, trebuie neapărat să le văd!”

În clipa aceea am realizat că indiferent de ce argumente i-aş fi adus, dorinţa lui era atît de mare că nu ar fi ţinut seama de vreo obiecţie, oricît de întemeiată ar fi fost ea. Parcă mi-ar fi auzit gîndurile:

„Fii liniştit! Sînt sărbătorile lui Dionysos şi cine ne-ar vedea o să creadă că faţa mi-e acoperită de o mască. Să mergem, deci!”

„Fie, cum voieşti!”, am răspuns şi am pornit la drum.

Am străbătut oraşul peste care pluteau zgomotele petrecerilor, cîntece şi rîsete. Cînd şi cînd ne mai întîlneam cu cîte un grup, dar oamenii erau veseli şi nu ne acordau vreo atenţie. Curînd am ajuns în port.

Se opri extaziat admirînd docurile, dar mai ales corăbiile. Le cercetă pe fiecare în parte în cea mai deplină tăcere. Pînă la urmă, ne-am pomenit în marginea dinspre est a golfului ce adăpostea navele de război. Un pic mai în dreapta se ridica un gorgan. De acolo marea se vedea în toată splendoarea şi măreţia sa. Urcă grabnic pînă pe înălţimea aceea. Eu abia mai puteam să mă ţin după el. Cînd l-am ajuns din urmă, i-am văzut ochii aţintiţi spre larg. Şi nu, nu mă înşelam absolut deloc. Poate că nimeni nu o să mă creadă, dar jur că erau plini de lacrimi! Iar el a stat mult, mult timp aşa, nemişcat şi mut. N-am îndrăznit să-l tulbur în vreun fel.

Abia după ce soarele a răsărit, iar el îi urmărise fascinat apariţia, ne-am urnit şi noi. Atunci mi-a zis încetişor şi îngîndurat:

„Mulţumesc, băiete! Mulţumesc mult!”

Ne-am întors la palat. L-am condus fără ezitare pînă în camera unde ne întîlnisem. După aceea l-am întrebat:

„De aici, încotro?”

Rîse încurcat:

„Sincer să fiu, nu ştiu. A fost o întîmplare că am ajuns pînă în odaia asta. Sînt o sumedenie de culoare şi de săli. Nu le ştiu planul. Deşi, blestemat să fie, l-am căutat de cînd mă ştiu. Dar de aflat secretul, nu i l-am aflat niciodată. Dedalus s-a arătat foarte iscusit şi i-a îndeplinit dorinţa lui Minos întocmai. Nu cunosc decît drumul pînă la cea de-a doua mare curte interioară. În locul acela trimişii regelui îmi lasă cele de trebuinţă...”

„Cele de trebuinţă?”, m-am pomenit că mă întreb cu glas tare, regretîndu-mi imediat cuvintele ce-mi zburaseră cu atîta nesăbuinţă.

Se uită la mine lung, dînd din cap cu subînţeles şi cu amărăciune:

„Da, prietene. Cele de trebuinţă. Mîncare, vin, scrieri de tot felul, ba, acum nişte ani buni, şi un joc de şah. Eşti cam uimit, nu? Zvonurile spun că îmi sînt aduse şapte fecioare şi şapte flăcăi în fiecare an. Cu aceştia m-aş hrăni, chipurile.” Strînse pumnii uriaşi, scrîşnind: „Ce prostie! Ce minciună!”

Se linişti însă repede. Continuă pe un ton potolit:

„Aşa ţi s-a spus şi ţie, nu?”

„Mda... Cam aşa”, am recunoscut eu şovăielnic.

„Toată lumea din oraş, din Creta şi din întreaga Eladă crede asta, aşa-i?”

„Da. Oamenii regelui au spus-o. Nimeni nu se îndoieşte.”

„Nimeni? Chiar nimeni?”

„Nimeni.”

După cîteva clipe de tăcere mă întrebă, fixîndu-mă cu atenţie:

„Dar tu, Agogeus, tu ce crezi?”

Am oftat şi am zis:

„Pînă azi-noapte şi eu credeam poveştile astea. Dar acum îmi dau seama pănă şi eu că sînt doar simple născociri. Unele ale căror rosturi nu prea le pătrund.” Am recunoscut: „De fapt, la drept vorbind, nu le înţeleg chiar deloc.”

Păru să nu acorde atenţie ultimelor mele două fraze:

„De ce ai zis pînă şi eu?”

Am stat cîteva clipe pe gînduri. Ce puteam să-i răspund? Am dat din umeri şi am spus:

„Păi, aş zice că nu-s tocmai un tip născut cu stea în frunte şi nici vreo calitate mai deosebită nu am.”

El surîse:

„Chiar crezi ce spui!”

Era rîndul meu să mă uit uimit la el şi să tac. Explică imediat:

„N-ai nicio calitate? E clar că te înşeli. Ba încă foarte tare.”

„Cum aşa?”, m-am repezit iarăşi.

„Cum aşa? Ia uită-te în jurul tău! Ce vezi?”

„Ce să văd? Zidurile, podeaua şi tavanul.”

Aprobă surîzînd, apoi urmă:

„Exact. De jur-împrejurul nostru e Labirintul. Tu ai fost singurul om care a fost capabil să mă scoată de aici. Singurul!”

Zîmbetul şi vorbele lui răspîndiră în sufletul meu o căldură pe care nu o mai încercasem niciodată. Parcă şi eu mă vedeam acum cu alţi ochi.

Mă bătu uşurel pe spate:

„Adevărul e că de cele mai multe ori, talentul pe care-l avem ni se pare atît de firesc încît nici măcar nu-l observăm. În schimb, ne sar în ochi darurile pe care le-au primit ceilalţi, cu toate că unele dintre ele sînt de multe ori cu mult mai lipsite de importanţă.” Surîsul lui se accentuă: „Sînt sigur că ţi-ai dorit de multe ori să fi fost măcar pe sfert pe cît de frumos e Narcis...”

„Ei, cine nu şi-ar dori!”, am făcut eu iute. „Gîndeşte-te că toate fetele şi femeile îl adoră. Spre el se îndreaptă atîta şi atîta dragoste!”

„Da? Iar el ce face cu toată această iubire? Nimic altceva decît să o irosească.”

„Aşa e voia zeilor”, am încercat o concluzie.

„Nu, nu, nu!”, mă contrazise Minotaurul. „Mai înainte de toate, aşa e voia lui.” Ridică arătătorul pentru a-şi sublinia spusele: „Aceea-i doar cea mai la îndemînă dintre scuze.”

Se ridică de pe lespedea de piatră pe care şezuse pînă atunci şi îmi înmînă din nou făclia:

„Acum să mergem! Condu-mă tu, oaspetele meu, în propria mea casă. Ce paradox, nu? Iată, Agogeus, că tu eşti mai îndreptăţit să o faci decît mine.”

Am şovăit:

„Crezi că o să izbutesc?”

„Sînt convins. Oricum, de la un anumit punct încolo o să pot să te ajut şi eu. Cunosc totuşi o zonă destul de întinsă din acest palat.”

Adevărul e că nici n-am prea bijbîit cine ştie ce. Am ajuns destul de repede în curtea interioară cea mare. Era largă şi frumoasă. Se aflau şi cîţiva copaci acolo precum şi multe, multe flori. În camerele din jur, pe pereţi erau pictate cu cu forţă sau cu delicateţe o mulţime de fresce. Chiar locuitorul Labirintului le făcuse, iar mie mi se păreau încîntătoare.

Mă pofti la masă şi trebuie să spun că am avut parte de un ospăţ straşnic. La sfîrşitul acestuia mă întrebă:

„Ştii să joci şah?”

Am recunoscut că habar nu aveam. Aduse o cutie elegantă din lemn ale cărei feţe principale erau împărţite în pătrate albe şi negre, din sidef şi abanos. Spuse simplu:

„Atunci am să te învăţ eu. E un joc minunat.”

Aveam să constat că are dreptate. Nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Înainte de a apune soarele a trebuit să plec. Şi îmi părea sincer rău. Mi-a întins mîna:

„Îţi mulţumesc, Agogeus! A fost de departe cea mai frumoasă zi din viaţa mea!” Făcu o mică pauză, după care zise: „Acum, că ai învăţat drumul, te aştept să mai treci oricînd vei dori.”

Aşa a început prietenia noastră.

Cum nimeni nu mă prea băga în seamă, nici ai mei, nici puştimea din împrejurimile casei, îmi făceam mai mult veacul în Labirint. Încet, încet, mintea mea devenea parcă mai pătrunzătoare, iar inima mea se umplea de tot felul de comori.

Cu toate acestea nu m-am putut opri să nu-l întreb, la cîteva săptămîni după ce ne cunoscuserăm:

„Ai zis atunci, cînd ne-am întîlnit prima oară, că arăt la fel de înspăimîntat ca şi ceilalţi oameni pe care i-ai mai văzut prin palat. Ce s-a întîmplat cu ei?”

A oftat şi figura lui, altminteri destul de greu de citit pentru ceilalţi, s-a întristat. Nu ştiu cum se făcea, dar eu unul reuşisem încă din primele clipe, fără niciun efort, să-i înţeleg mimica şi trăirile care o generau. Poate că şi acesta era unul dintre talentele mele, mai mult sau mai puţin ascunse, pe care el însă le întrezărea cu claritate.

După cîteva clipe de gîndire, mi-a spus:

„Se speriau. Se speriau îngrozitor şi fugeau. Primul om pe care l-am văzut în viaţa mea – pe atunci eram încă un copil – a fost un bătrîn. Aspectul meu l-a înfricoşat atît de tare, încît bietul de el nu a mai apucat să facă decît cîţiva paşi şi s-a prăbuşit, răpus de un atac de inimă. Iar asta s-a întîmplat cînd tocmai reuşisem să-l prind, alergînd după el. Nu voiam să-i fac nici cel mai mic rău. Doream doar să-i vorbesc. Groaza l-a răpus însă mai înainte de a schimba cu el măcar un cuvînt. De atunci m-am jurat că nu voi mai alerga niciodată după nimeni. Da... Numai că toţi aceia ce se întîmplau pe aici se speriau la fel. Fugeau şi rătăceau la nesfîrşit prin palatul ăsta, pierzîndu-şi minţile şi mai apoi viaţa în vreunul din ungherele Labirintului.

Uneori, cînd căutam cu furie să găsesc o ieşire, dădeam peste trupurile lor lipsite de viaţă. Nu puteam să mai fac nimic pentru ei. În schimb, probabil că dispariţiile lor alimentau legenda fiarei sîngeroase aflate dincolo de porţile acestui edificiu monstruos.”

„Oamenii se tem de ceea ce nu cunosc.”

S-a uitat lung la mine, dar m-a aprobat:

„Da. Ai dreptate. Iar cînd necunoscutul e învăluit în poveşti care mai de care mai oribile, teama asta se transformă în repulsie. Dacă nu chiar în ură. Un alt zid, poate cu mult mai solid decît cele de care sîntem înconjuraţi. Acum poate că înţelegi mai bine scopul zvonurilor lansate de Minos.”

„Îmi închipui că da. Probabil că regele nostru şi-ar argumenta înverşunările ce te vizează ca fiind raţiuni politice de stat.”

„Cu siguranţă. De altfel, eu însumi am fost conceput tot din raţiuni de stat. Maică-mea, Pasiphae, cea pe care n-am văzut-o niciodată, s-a iubit cu taurul alb trimis de Poseidon să pustiască Creta. Iar acesta şi-a uitat după aceea de misiunea ce-i fusese încredinţată de zeul mărilor, cruţînd insula. Apoi, tot din raţiuni de stat i-a dăruit regelui pe cei trei fraţi ai mei: Androgeos, Phaidra şi Ariadne. Doar nu degeaba e sora lui Circe, nu? Da, da... După cum vezi, toate s-au întîmplat numai din raţiuni de stat”, făcu el cu un zîmbet amar.

„Poate că mai există şi anumite mustrări de conştiinţă. Bănuiesc că Pasiphae a aranjat să ţi se trimită aici toate cele necesare unui trai îndestulat, inclusiv cărţile şi jocul acesta.”

„Da. Ea a făcut-o. Numai că, judecînd după scrisorile reci dar pline de poveţe pe care mi le-a mai trimis în răstimpuri, nu vreun sentiment de dragoste maternă a animat-o ci alte calcule. În sfîrşit! Să lăsăm toate astea! Mai bine fii atent că ţi-ai lăsat de izbelişte turnul”, încheie el abrupt discuţia pe această temă.

Am înţeles că subiectul nu-i făcea nicio plăcere. În fond, cui i-ar fi plăcut?

Anii s-au scurs pe nesimţite. Datorită Minotaurului au fost unii frumoşi şi roditori pentru mine. Dacă n-ar fi fost el, sînt sigur că aş fi fost cu mult mai neştiutor şi mai searbăd ca om. Mulţumită lui m-am nărăvit şi eu la scrierile înţelepţilor, la piesele de teatru, la poezie, la artă şi mi s-a deschis pofta de a cunoaşte cît mai mult. Poftă care nu putea decît să se împletească cu dorinţa mea secretă de a umbla şi eu prin lume asemeni lui Ulysse. Dorinţă care şi ea, la rîndul ei, fusese alimentată cu temeinicie şi subtilitate tot de amfitrionul meu din Labirint.

Tocmai trecusem de pragul tulbure şi mişcător al adolescenţei, cînd m-am îndrăgostit. Eram cît se poate de conştient că făceam o prostie, dar nu m-am putut sustrge în vreun fel acestui sentiment. Da, o iubeam pe dulcea Echo. Însă ea – evident! – nu avea ochi decît pentru Narcis. Iar fratele meu era – tot ca de obicei – orb şi nepăsător la dragostea ei. Ba mai mult, îşi rîdea de beteşugul ei de a repeta doar ultimul cuvînt, aşa cum o blestemase etern geloasa Hera. Mie nu-mi rămînea decît suferinţa. Una pe care mi-o mai obloja bunul meu prieten cu vorbele lui cumpănite. Atunci cînd biata mea nimfă şi-a pierdut minţile pentru netrebnicul meu frate, la sfatul Minotaurului, am luat calea mării, înfrînîndu-mă din răsputeri mînia şi durerea.

Aproape unsprezece ani am hălăduit prin întreaga Mediterană, ba chiar şi dincolo de Dardanele. Am cunoscut tot felul de oameni şi tot soiul de seminţii. Fiecare cu obiceiurile, credinţele şi zeii lor. Am ajuns să văd deşerturile nesfîrşite ale Libiei, munţii cei falnici, cu păduri de nepătruns ai Caucazului, Coloanele lui Hercule, iar dincolo de ele Marele Ocean, precum şi templele sau fabuloasele cetăţi ale Egiptului ori ale Mesopotamiei.

În al treilea an al periplului meu am aflat despre faptul că Narcis fusese răpus de propria-i frumuseţe, cea care făcuse atîta şi atîta rău. Nemesis îşi împlinise datoria, iar inima mea se simţi despovărată de o ură care dospise prea mult în adîncul meu.

Poate că nici după toţi acei ani de peregrinări nu m-aş fi întors în Creta dacă n-aş fi auzit în Paros un zvon ce m-a umplut de îngrijorare. Un căpitan de vas din Corint mi l-a destăinuit. Îl cunoşteam. Cîndva, pe la începuturile mele în ale marinăriei fusesem chiar sub comanda lui. Era un bărbat iscusit, cu multe relaţii şi cu judecată. Nu aveam niciun motiv să nu-l cred. Corintinianul mi-a spus o mulţime de lucruri, iar eu le-am pus cap la cap, înţelegînd prea bine ce se punea la cale:

Bătrînul Minos privea cu îngrijorare către tînăra cetate a Atenei. O nouă putere părea să se ridice în Elada. Regatul Cretei nu prea mai avea de ales. Trebuia să o înfrunte sau să şi-o facă aliată. Două săbii nu încap în aceeaşi teacă. Mintea întortocheată şi întunecată a bătrînului monarh urzi o cale de a împleti destinele celor două state.

Trimise un om de încredere de-al lui pentru a plăti un oracol care să facă o profeţie mincinoasă. Aceasta spunea că dacă atenienii nu vor da, tot la nouă ani, un tribut de şapte perechi de tineri drept jertfă Minotaurului, întreaga cîmpie a Atticii va fi pîrjoliotă de o secetă cumplită, iar armatele cretane vor sosi cu puzderie de corăbii, pustiind cetatea şi împrejurimile. Auzind o asemenea grozăvie, toţi fiii Atenei ce puteau purta o armă făcură sfat. Printre ei se găsea şi un bărbat care visa să-i calce lui Herakles pe urme. Deja concetăţenii lui îl priveau cu respect. El fusese acela ce-l ucisese pe tîlharul gigant Prokrustes, prinsese taurul turbat de la Marathon şi-l jertfise mai apoi lui Apollo. Era fiul regelui Aigeas şi se numea Theseus. Chipeş, şiret, bun de gură, dar viteaz, acesta propuse adunării să fie trimis laolaltă cu cei sortiţi pieirii, legîndu-se în faţa tuturor că el va omorî bestia cea sîngeroasă. Astfel profeţia avea să nu se mai împlinească şi ameninţările unui viitor sumbru să dispară. Soluţia lui temerară fu primită cu bucurie, iar el aclamat.

Tînărul erou urma să sosească în curînd la Cnossos. Minos vedea cum plasa lui de păianjen capătă din ce în ce mai multă consistenţă. Miza pe relaţia care se va înfiripa între fiica lui Ariadne şi atenian, căsătoria acestora fiind puntea de legătură prin care noua alianţă va fi consfiinţită. Planul său se închidea într-un cerc perfect. Minotaurul urma să plătească cu viaţa preţul acestui plan. Dar cui îi păsa de un monstru?

Seara mi-am adunat echipajul, iar în zorii următoarei zile, după ce am aflat despre toate acestea, am pornit în graba cea mai mare spre Creta. De cîţiva ani aveam corabia mea. Nu mai depindeam de nimeni.

Cei opt marinari ai mei nu au cîrtit în faţa deciziei pe care o luasem şi şi-au dat toată silinţa. În mod normal, în cel mult două zile trebuia să ajung în portul capitalei cretane. În mod normal...

Abia ce trecusem de insula Thira, cînd o furtună cumplită s-a izvodit, parcă din senin. Două zile şi două nopţi ne-am luptat cu furia ei. Am fost bucuroşi cu toţii că am scăpat cu viaţă din acea încercare. Numai că stihiile ne purtaseră mult spre est, abătîndu-ne de la cursul nostru iniţial. Cu toate strădaniile noastre, nu am putut ajunge mai repede de alte două zile în Cnossos.

Imediat ce am păşit pe ţărmul regatului minoic mi-am dat seama că ajunsesem prea tîrziu. Nenorocirea se produsese deja. Lumea sărbătorea uciderea Minotaurului. Oamenii se întreceau să povestească cum se întorsese fălos Theseus arătînd mulţimii trofeul însîngerat, cu Ariadne călărind mîndră alături, în ovaţiile entuziaste ale gloatei mereu neştiutoare.

Tot oraşul cînta şi petrecea, numai eu aveam sufletul ars de durere. Am intrat în Labirint şi am făcut un rug pentru prietenul meu, într-o ultimă îndatorire pe care o aveam faţă de el. Eram singur şi singur am făcut toate cele cuvenite. O săptămînă întreagă am bîntuit printre zidurile palatului şi printre amintirile dragi. După care am plecat fără să mai arunc nicio privire în urmă.

Înaintea mea părăsiseră insula Theseus cu Ariadne. Minos îşi freca pe atunci mîinile de bucurie, deşi aparent era întristat de moartea fiului său vitreg. De fapt jubila. Toate uneltirile sale se împliniseră, iar marea alianţă se prefigura trandafirie între cele două puteri ale Eladei.

Numai că fluşturaticul şi presupusul său viitor ginere îşi părăsi iubita în Naxos, continuîndu-şi drumul spre cetatea de baştină în căutarea altor aventuri şi a altor femei cărora să le frîngă inima. Aşa ceva nu-i trecuse prin cap monarhului cretan care vedea cum întreaga lui lucrare se dusese de rîpă doar fiindcă depinsese de toanele unui aventurier la fel de nesăbuit ca şi Narcis odinioară. Lui Minos nu-i mai rămăsese decît să spumege de furie, cerîndu-le socoteală zeilor. Ei, da! Nemesis îşi făcuse din nou datoria.

Alţi treizeci şi mai bine de ani am umblat pe mări. Mă întorceam în fiecare an în Cnossos şi cinsteam în Labirint memoria prietenului meu. Nimeni nu pătrundea pînă în apartamentele şi grădinile interioare. Eu eram singurul oaspete şi totodată singurul stăpîn al acelor locuri.

N-am să vorbesc aici despre cealaltă parte a vieţii mele. Cea în care am întîlnit din nou iubirea şi am învăţat iarăşi să visez. Am fost şi eu fericit atîţia şi atîţia ani. Cu adevărat fericit, dar timpul sau depărtările mi i-au răpit rînd pe rînd pe toţi cei dragi.

De la ultima şi cea mai tristă despărţire am pribegit prin viaţă alţi doi ani. În cele din urmă am ajuns din nou aici, în Labirint. O zi întreagă am ascultat doar tăcerea şi nu-mi mai doream nimic. Aveam senzaţia că trăisem mult, prea mult, îngrozitor de mult. Simţeam că nu mai am niciun rost şi că de acum încolo timpul nu mai este nimic altceva decît o povară. Aveam prea multe amintiri şi nicio speranţă.

M-am hotărît să renunţ la hrană şi să umblu cît mai mult prin imensitatea vastului edificiu, căutînd să epuizez forţa vitală care nu voia să mă părăsească. Trebuia să ajut cumva Moartea. Trebuia să mă desprind de aici şi să mă reîntîlnesc cu femeia iubită şi cu toţi ai mei de care îmi era atît de dor.

La capătul celei de-a treia zile de cînd luasem acea decizie, am auzit însă un plînset de copil. M-am dus într-acolo şi am găsit un puşti, şase, şapte ani să fi avut, care scîncea cu şoldul zdrobit.

L-am dus în apartamentul central, i-am curăţat rana, i-am potrivit oasele şi i-am făurit un soi de centură din argint care să-i ţină şoldul în poziţia corectă, acoperindu-i plaga. Învăţasem asta de la un mag din Orient, în timpul peregrinărilor mele.

Două săptămîni l-am vegheat, rugîndu-mă zeilor să-mi ia mie viaţa, cruţînd-o în schimb pe a micuţului. Avea febră şi era mai mult inconştient. În a treia săptămînă a început să-şi revină. Primele vorbe ale lui au fost următoarele:

„Te rog, te rog frumos să nu mă alungi şi tu!”

Avea ochii mari, frumoşi şi curaţi aşa cum îi au de fapt toţi copiii. Dar în ei era o suferinţă ca de om ce cunoscuse deja asprimile vieţii. Am tresărit, auzindu-i glasul subţirel. Am înţeles deodată că mă grăbisem şi că încă mai aveam o mulţime de făcut. I-am zis, aşadar, cu cîtă blîndeţe am putut:

„Fii liniştit! N-o să te alunge nimeni de aici.”

S-a uitat atent la mine, apoi a privit la fel de curios în jur. A şoptit uimit:

„Bine, dar sînt într-un palat!”

„Aşa-i, băiete. Eşti într-adevăr într-un palat.”

M-a fixat cu sprîncenele ridicate:

„Atunci, tu eşti regele care stă aici?”

Am zîmbit dinaintea naivităţii lui:

„Nu, nu sînt regele. Am fost însă cel mai bun prieten al fiului unui rege care a locuit aici şi pentru care a fost construit tot acest palat.”

A dat din cap tăcut. Remarcasem că avea un accent care dovedea că nu e de prin partea locului, aşa că l-am întrebat:

„De unde eşti?”

„Din Samos.”

Nu l-am chestionat cum se făcuse de ajunsese în Creta. Avea el să mi-o spună mai tîrziu. În schimb m-am prezentat:

„Eu sînt Agogeus. Pe tine cum te cheamă?”

A zis cu timiditate, dînd din umeri parcă a scuză:

„Oamenii îmi spuneau Pythagoras... Ştii, acolo, pe insula din care am venit. Pythagoras, da...”

„E un nume frumos”, l-am încurajat.

„Da? Chiar crezi?”, m-a întrebat.

„Sigur.”

„Mulţumesc. N-am ştiut pînă acum”, a spus el cu o candoare dezarmantă. După care privirile lui au continuat să cerceteze coloanele roşii cu capiteluri aurite, frescele şi terasa care se zăreau prin uşa deschisă. Zise încetişor:

„Pare un palat foarte mare...”

„Este un palat foarte mare. E atît de mare încît oamenii pot să se rătăcească prin el şi să nu mai găsească ieşirea niciodată. Dar în acelaşi timp e frumos şi în el se află multe lucruri extraordinare. Chiar dacă-i atît de vast tu n-o să ai de ce să te temi. N-o să te rătăceşti niciodată prin el fiindcă eu o să ţi-l arăt în întregime, cu nenumăratele lui taine şi comori lui. Sînt convins că o să-ţi placă foarte mult.”

„O să mă înveţi totul despre el?”, întrebă el încîntat, dar începînd să fie covîrşit de efortul pe care-l făcuse. Totuşi, două săptămîni întregi fusese la graniţa dintre viaţă şi moarte.

„Da, o să te învăţ tot ce ştiu eu despre el. Promit!”

Dădu uşor din cap. Ceva între mulţumire şi aprobare. Reuşi să mai întrebe, pe jumătate aţipit:

„Şi cum îl ceheamă? Cum îl cheamă pe palat, adică? Trebuie şi el să aibă un nume, nu?”

„Aşa e. Se numeşte Labirint.”

„Labirint...”, repetă el şi adormi surîzînd.

Poveste cu un pictor

În seara zilei de 9 mai 1849, într-o casă înconjurată de o mică grădină din Yedo, doi bărbaţi trebăluiau în linişte, schimbînd la răstimpuri niscaiva vorbe. Pe cel mai vîrstnic îl chema Tsuneyoshi, iar pe cel mai tînăr Noritake. Amîndoi erau ucenici ai maestrului Hokusai.

După ce trăise atîta timp în Hondjo, acolo unde în urmă cu zece ani îi arsese casa, laolaltă cu atîtea şi atîtea desene dragi, bătrînul pictor fusese nevoit să se mute iarăşi din cartierul natal în Asakusa. O făcuse acum nici un an, dar mulţimea lucrărilor lui tot nu fusdese ordonată aşa cum şi-ar fi dorit. De acest lucru se ocupau cei doi, după o zi întreagă de studiu, de preparare a pigmenţilor şi de pregătire a lemnului pentru gravură. Erau tineri şi poate că la ora tîrzie a acestui început de mai neaşteptat de cald, sosit după un aprilie atît de rece încît mugurii copacilor abia voiseră să se desfacă, ar fi vrut să guste alte plăceri. Însă se achitau conştiincioşi şi de această datorie. Desigur, asta nu presupunea că ar fi debordat neapărat de entuziasm.

Deodată, Noritake îşi rotunji cu uimire ochii, arătîndu-i colegului un surimono, o ilustraţie fină pentru poezii, în marginea căruia era scris, chiar de către Hokusai, un text. Acesta suna în felul următor:

"De la vîrsta de şase ani am avut pornirea de a desena forma lucrurilor. Către cincizeci publicasem infinit de multe desene; dar tot ce am creat pînă la şaptezeci de ani abia merită să fie luat în seamă. Abia la şaptezeci şi trei de ani am înţeles oarecum structura adevăratei naturi a animalelor, a ierburilor, copacilor, păsărilor, peştilor şi insectelor. Prin urmare, la vîrsta de optzeci de ani, voi mai face unele progrese, iar la nouăzeci de ani voi pătrunde taina lucrurilor. La o sută de ani, voi ajunge desigur la un stadiu minunat, iar cînd voi avea o sută zece ani, tot ce voi face, chiar şi un punct sau o linie, va fi viu. Îi rog pe cei care vor trăi tot atît de mult cît mine, să vadă dacă mă voi ţine de cuvînt.

Scris la vîrsta de şaizeci şi cinci de ani de către mine, altă dată Hokusai, azi Gwakio Rojin, bătrînul nebun după desen."

Tsuneyoshi oftă şi zise cu năduf:

"Nici nu ştii cum să iei rîndurile astea! Ca pe o nerozie sau ca pe o glumă a bătrînului.

Noritake clătină din cap şi spuse cu precauţie:

"Sau ca pe un avertisment..."

Primul ucenic îl privi lung pe confratele său mai mic:

"Ce fel de avertisment? Ce tîlc ascuns şi ameninţător găseşti tu aici?"

Acesta ridică în chip de scuză din umeri şi, după o scurtă înclinare dinaintea lui Tsuneyoshi, încercă să-i explice la ce se gîndise:

"Nu-i vorba în mod special de o ameninţare. Maestrul vrea doar să arate, cui ar dori să vadă, cît de lung e drumul desăvîrşirii noastre în artă. De cîtă iubire, de cîtă răbdare şi de cîtă atenţie e nevoie pentru asta. Şi, de ce nu, de cîtă nebunie."

"De cîtă nebunie, da! Cu siguranţă, da! Fiindcă numai un nebun îşi poate închipui că poate irosi atîta timp pentru a dobîndi, la urma urmei, doar un meşteşug."

"Un meşteşug?", tresări Noritake. "Cum să fie vorba doar de un meşteşug? Dimpotrivă, e vorba de o taină minunată, nu de o simplă meserie!"

Primul ucenic rîse încetişor, bătîndu-l amuzat pe spate pe colegul lui:

"Se pare că spusele cu care maestrul nostru îşi învăluie învăţăturile, cînd ne predă în atelier, te-au vrăjit. Eşti abia de trei ani pe aici. Eu sînt de nouă şi m-am vindecat demult de asemenea aiureli. De acum ştiu să despart sfaturile privind strict tehnica desenului şi a picturii de poveştile zănatice ale bătrînului. Deprinde-te şi tu să nu le ai confunzi!"

"Dar mie nu mi se pare deloc că le-aş confunda. Pur şi simplu se întrepătrund. Trebuie să ai şi minte, şi inimă, pentru fiecare. Altminteri nu ai găsi niciun înţeles şi nicio bucurie pentru ceea ce facem", susinu cu căldură Noritake.

Tsuneyoshi îşi depărtă teatral braţele şi-şi înclină capul într-un gest de sarcastică admiraţie. După care pufni:

"Poate că mai degrabă ar fi trebuit să te faci filozof sau poet. Am senzaţia că ţi-ai cam ratat vocaţia." Adăugă pe jumătate ironic, pe jumătate exasperat: "Nu îmi vine să cred că eşti atît de naiv încît să-ţi închipui că vreun om, chiar de talentul şi virtuozitatea învăţătorului nostru, ar putea aspira cu adevărat la idealul pe care şi l-a propus, consemnat în acele rînduri. Fii realist! Aşa ceva nu poate fi niciodată atins, chiar de-ai trăi de şapte ori cîte o sută zece ani. Tuşul e tuş, iar hîrtia-i hîrtie, băiete!"

Fără să vrea, întîiul ucenic vorbise folosind un ton mai ridicat. Îşi dădu şi el seama de asta cînd, dincolo de paravanul subţire ce despărţea atelierul de terasa orientată spre grădina, se auzi foşnetul discret al evantaiului folosit de marele pictor. Feţele învăţăceilor se împurpurară. Dialogul lor fusese auzit, fără îndoială, de magistru. Se prezentară ruşinaţi şi se aşezară cu capetele plecate dinaintea lui. Tăcerea îl apăsa mult prea tare pe Tsuneyoshi, iar el ştia că are datoria de a-şi cere scuze pentru vorbele aruncate cu prea multă uşurinţă. Nişte vorbe care, după părerea lui, nu aveau cum să nu tulbure armonia din sufletul profesorului, mai ales acum, cînd acesta medita dinaintea ultimilor cireşi înfloriţi. Tînărul îşi ridică ochii spre maestru şi dădu să-şi ceară iertare. Acesta îl opri cu un gest autoritar, dar lipsit de asprime. Figura lui nu oglindea nici un strop de mînie. În ochii săi însă sclipea o adîncă melancolie. Şopti, parcă mai mult pentru sine:

"E ultima noapte a acestor flori. Da, da, ultima noapte..."

Privirea îi coborî după aceea către ei. Spuse doar atît:

"Aduceţi-mi cele necesare!"

Elevii se repeziră înapoi în atelier, luînd măsuţa scundă de desen, cîteva coli, trusa de pensule şi tuşul. Le puseră în faţa lui, iar apoi se retraseră cîţiva paşi, aşteptînd respectuoşi. Pictorul zîmbi:

"Avem nevoie şi de lumină."

Cei doi se uitară unul la altul stînjeniţi. Imediat după aceea aprinseră fitilul din interiorul a două lampioane albe pe care le fixară la distanţa cuvenită, de-o parte şi de alta a maestrului, cumva în faţa sa. Acesta zise, uitîndu-se la ei cu o intensitate pe care tinerii nu-şi aminteau să o mai fi resimţit vreodată pînă atunci venind din partea lui:

"Desenul şi pictura sînt asemeni oricărei mari credinţe. Dacă nu te sprijini în adevărurile lor, nu te poţi pătrunde de ele. Şi într-un loc, şi în celălalt există reguli sau chiar dogme. Regulile şi dogmele se învaţă, dar bucuria şi harul trebuie să le ai în tine."

Roti încetişor cerneala întunecată, ca şi cum ar fi vrut să afle ceva tainic. Mîngîie cu gingăşie hîrtia şi alese o pensulă ce părea cea mai uzată. O înmuie în tuş, după care lăsă cîţiva picuri să se scurgă în micul bol cu apă. Fiecare picătură înflori altfel în lichidul limpede. Surîse cu o încîntare de copil, spunînd:

"Arta e cea mai încîntătoare şi mai generoasă magie. O magie prin care faci astfel încît visul tău să le străbată chiar şi pe cele încă neştiute ale semenilor tăi, sau să se împletească cu cele purtate de arbori, de ierburi, de munţi, de mări şi de tăriile cerului pentru ca să le împrăştii mai apoi, ca pe un puf de păpădie, celorlalţi."

Se aplecă desupra pupitrului de desen, iar mîinile lui de om aflat în pragul celor nouăzeci de ani părură să se transfigureze, devenind uimitor de agile, de nervoase şi de fascinante. Cîteva linii iuţi apărură pe foaie. Alte puncte şi tuşe misterioase le însoţiră cu aceeaşi repeziciune. Un ţărm stîncos se ivi din neteziciunea albă de pînă mai adineauri a hîrtiei. Iar marea ce îl lua cu asalt începu să se sumeţească, să se învolbureze, să urle şi să muşte din steiurile semeţe ale uscatului. O barcă ţîşni dinspre larg, împinsă de capriciile vîntului şi de hohotul valurilor. Femeile pescarilor alergară pe peticul de plajă, acolo unde ar fi fost singurul loc în care aceştia s-ar fi putut salva de urgie.

Cei doi discipoli urmăreau cu sufletul la gură totul. Auzeau aievea şuierul nebun al vîntului şi respiraţia de fiară a mării, iar în piept simţeau zbaterea disperată a inimilor celor de pe ţărm. Dar mîna lui Hokusai îmblînzi deodată întreaga fire. Din două trăsături de penel, poziţia de mai înainte a vasului se se estompă într-o ceaţă ridicată de briza dimineţii, iar pescarii păşiră pe nisipul jilav, îmbrăţişaţi de ai lor. Tinerilor învţăcei le venea să chiuie, alăturîndu-se bucuriei personajelor din desen. Dar rămaseră amuţiţi cînd în prim-plan apărură două siluete care-şi întoarseră faţa lent către ei. În clipa aceea ştiură că fetele acelea erau cele sortite lor, aşteptîndu-i undeva, la o margine tainică de lume, mai frumoase şi mai tulburătoare decît orice altceva din viaţa asta.

În clipa aceea maestrul se opri. Îi lăsă să fie fericiţi. Iar ei au stat aşa mult timp, contemplînd într-o tăcere înfiorată chipurile de care se îndrăgostiseră. Vrăjiţi de imaginea celor două femei ce începuseră să se îndepărteze, s-au desprins cu greu de lîngă bătrîn, înclinîndu-se adînc în faţa lui fără să-şi poată însă găsi cuvintele.

Dimineaţa îl aflară pe Hokusai în acelaşi loc, părînd că aţipise zîmbind senin către grădină. Nu le venea să creadă că murise. Tocmai acum, îşi spuseră ei, tocmai acum cînd începuseră şi ei să-l înţeleagă. O adiere văluri peste cireşi şi petalele albe ale acestora prinseră să ningă, amestecîndu-se cu lacrimile de pe obrajii lor.

Abia atunci observară că foaia de hîrtie era goală.

Poveste cu Peştişorul de Aur

În dimineaţa aceea Relu Popovici era cam confuz. Seara trecută sărbătorise din greu împlinirea celor douăzeci de ani de viaţă. Dar era duminică, aşa că nu trebuia să se ducă la serviciu şi nici vreo corvoadă casnică nu se întrvedea la orizont. După o scurtă interogaţie interioară, găsi rapid singurul răspuns cît de cît mulţumitor. Îşi luă deci undiţele şi porni către plajă tîrînd după el o barcă de cauciuc. Nu înainte de a-şi lua cu el o niscaiva sticle de bere reci din frigider.

Cam după un ceas de umblet hai-hui, se opri în dreptul unei stînci şi aruncă acolo la peşte. Băuse deja vreo trei beri cînd simţi că a prins ceva. La capătul firului era un peştişor strălucitor. Înjură scurt - crezuse că prinsese ceva mai de soi - şi se apucă să-l scoată din ac. Cum termină această operaţiune, chiar în momentul cînd se pregătea sa-şi arunce captura în recipientul destinat păstrării acesteia, Relu auzi un glăscior subţire strigînd disperat:

"Dă-mi drumul înapoi în mare, tinere domn, şi-ţi voi îndeplini trei dorinţe!"

Pescarul se uită uimit în stînga şi în dreapta, apoi se holbă la prada din mînă. Întrebă plin de circumspecţie:

"Tu ai vorbit, mă?"

"Da, eu am vorbit. Eu sînt Peştişorul de Aur!"

"Hai, lasă-mă!, făcu ironic Popovici. Dacă tu eşti Peştişorul de Aur eu sînt Michael Jakson!"

"Eu chiar sînt Peştişorul de Aur!, accentuă ciudata fiinţă marină. "După cum vezi sau, mai degrabă auzi, vorbesc. Sînt un peşte fermecat."

Bărbatul se scărpină încurcat în creştet:

"Şi poţi să îndeplineşti orice dorinţă? Ştii tu, aşa cum e în basme?..."

"Da", făcu mititelul, "exact aşa."

"Pe bune!?", insistă uimit Relu."

"Pe bune!", oftă Peştişorul

"Ei, atunci ia fii atent aici!", rînji tînărul, frecîndu-şi cu dosul mîinii fruntea.

"Sînt cît se poate de atent..."

"Bine. Atunci uite prima dorinţă: să dansez ca Michael Jakson!"

"Asta-i prima ta dorinţă?", se miră Peştişorul.

"Da! Asta-i! Ce, nu poţi s-o îndeplineşti?", îl chestionă Relu încruntat dintr-odată.

"Ba da. Fie cum vrei!"

"Aşa... Acum a doua. Vreau o maşină tare de tot!"

"Ce marcă?"

"Un Jaguar ultimu' tip."

"S-a făcut. Altceva?"

"Să mă-nsor cu Gina. Cu Gina Dobre, aia de a fost cea mai mişto gagică dintr-a doi'şpea. O ştii care? Să nu-mi faci vreo confuzie!"

"Eu ştiu la cine te referi, dar, scuză-mă, tu eşti sigur că asta-i ultima dorinţă pe care vrei să ţi-o îndeplinesc?"

"Sînt precis!", zise convins tînărul.

"Cum vrei..." se resemnă Peştişorul. "Acum poţi să te duci acasă şi toate dorinţele tale vei vedea că se vor fi împlinit întocmai cum mi-ai cerut. Eu m-am ţinut de cuvînt. E rîndul tău să-mi dai drumul."

Relu clătină din cap cam cu îndoială, dar îl aruncă în mare. Mai trase două beri şi se înapoie la ţărm.

*

Se scurseseră mai bine de douăzeci şi cinci de ani de atunci. Peste domnul Popovici însă părea că trecuseră mult mai mulţi. Chelise, iar părul rămas i se albise. Se uscase, dar făcuse în acelaşi timp şi o burtă cinstită. O cută adîncă îi brăzda fruntea, o alta i se săpase între sprîncene, iar colţurile gurii i se lăsaseră de parcă ar fi uitat de mult să mai zîmbească.

Într-o sîmbătă dimineaţă, imediat ce se întoarse de la slujba de nopte, acolo unde mai mult moţăise, îşi luă sculele de pescar şi bătrîna barcă pneumatică, pornind spre larg. Se opri tot în dreptul aceleiaşi stînci, cum o mai făcuse de nenumărate ori de atunci încoace şi, oftînd, lansă cu măiestrie pînă departe. Apoi se puse pe aşteptat desfăcînd o cutie de bere.

Nici nu apucă să o golescă pe toată, că şi simţi că a muşcat ceva. Cînd văzu ce-a prins, strigă mijindu-şi ochii cu furie, dar şi cu o satisfacţie rău prevestitoare:

"Aha, nenorocitule! În sfîrşit mi-ai căzut din nou în labă! De cînd voiam eu să dau ochii cu tine!"

Peşişorul de Aur, căci el se prinsese iarăşi în cîrligul undiţei, se uită pierit la Relu. Acesta ricană:

"Ce-i, coane? Ţi-a pierit graiu'? Sau nu mă mai cunoşti, ai?"

"Ba te cunosc, cum să nu! Nu înţeleg însă de ce eşti atît de supărat."

"Nu înţelegi, nu? Ei, las că o să-ţi povestesc eu imediat de ce. Că numai la belele m-ai băgat, scîrbă ordinară ce-mi eşti!"

"Păi", încercă Peştişorul să se dezvinovăţească "n-am făcut nimic altceva decît să-ţi îndeplinesc dorinţele. Propriile tale dorinţe!", sublinie el.

"Da, sigur că da!", mîrîi omul. "M-ai rupt în două cu îndeplinirea asta a dorinţelor!" Aproape că urlă: "M-ai nenorocit, asta ai făcut!" Îşi agită pumnul în timp ce scrîşni ameninţător: "De n-o să-ţi placă ţie ce-o să-ţi fac, să dea dracii-n mine!"

Peştişorul încercă să-l aducă la sentimente mai bune:

"Dacă-mi dai drumul şi nu-mi faci niciun rău, poate că aş putea să-ţi rezolv toate problemele. Nu uita că pot să-ţi îndeplinesc..."

"Las' că ştiu eu de ce eşti capabil!", se stropşi bărbatul întrerupîndu-l. Dar furia lui parcă se mai domoli. Căzu pe gînduri, ţinînd micuţa vietate strîns în mînă. La capătul acestei scurte reflecţii întrebă posomorît: "Poţi să mă scoţi din supărări şi amar?"

"Eu zic că aş putea. Dar cugetă bine de data asta la ce-mi ceri."

Relu clipi de două ori iute şi spuse oţîrît:

"Atunci scapă-mă de Gina, de nevastă-mea, de! Da' acuma, pe loc, auzi?"

"Gata. Ai scăpat. Cînd te-oi duce acasă o să găseşti decizia de divorţ pe masă."

Chipul bărbatului se mai lumină. Trase un gît de bere şi-şi frecă bărbia nerasă de cutia încă rece. Dădu încetişor din cap. Îi venise în minte încă o idee:

"Păi, dacă tot am scăpat de aia, atunci fă-mă cel mai tare bărbat de pe Litorlal, de la Sulina pînă-n Vama Veche."

"Poţi să fii mai clar?", şopti precaut Peştişorul.

"Vreau să fiu al doilea Terente, nene! Da' tare ca fieru', iute ca oţelu', douăş'patru din douăş'patru de ore pe zi, şapte zile din şapte. Să facă femeile coadă la mine. La Relu, non-stop, he, he, he! Acum ţi-e clar?"

Peştişorul se uiă lung la el. Spuse uimit:

"Măi, omule, eşti convins că asta vrei?"

"Absolut convins! Mai convins de atît nu se poate!"

"Să nu dai vina după aceea iar pe mine!"

"Fă tu treaba asta şi după aia o să rămînem prieteni toată viaţa."

"Ei, atunci poftim!", făcu micuţul îndeplinindu-i pe loc dorinţa.

Bărbatul nu-şi mai încăpea în piele de bucurie, ca să zicem aşa. Ţopăia rîzînd, mai, mai să se răstoarne cu barca de atîta entuziasm. După ce se mai potoli, spuse cu o figură serioasă:

"Şi-acu' ai să vezi că m-am copt şi eu la cap. A treia dorinţă sînt banii. Banii, tată! Că dacă ai bani şi instalaţie nu-ţi mai trebuie nimic pe lumea asta!"

Peştişorul nu zise nimic, mulţumindu-se doar să clatine imperceptibil din căpşor.

"Ai rămas fără replică-n glas, ă?"

Auriul i-o reteză scurt:

"Cît?"

"Bagă-mi o sută de milioane! Adică nu! Ce să mă-ncurc eu cu milioanele? Bagă-mi un miliard de dolari direct!"

"Ţi-i pun într-un cont. Că de-ăsta n-ai."

"Ne, ne, ne! Ce? Să dau de dracu cum am păţit-o cu maşina? Iar să mă încurc, naibii, în acte? Că mă luase Miliţia şi Ilicitu' că de unde şi cu ce bani am cumpărat-o, că unde-i dovada de intrare în ţară şi numai mizerii de-astea, de am zis mersi că nu m-a băgat la puşcărie după aia. Nu, dom'ne. Cash! Banu' lichid, tată!"

"Bun. Aşa ţi-i livrez. Spune-mi doar unde."

"Cum unde? Aici!"

"Aici?! Măi, domnule dragă, nu-ţi dai seama ce vorbeşti!"

"Bă, peştişorule, comentezi? Am zis aici, aici mi-i pui, da?", se sumeţi Relu.

"E ultimul tău cuvînt?"

"Da. Hai, dă-i drumu' şi nu mai trage de timp!"

"Atunci aşa să fe!", zise vietatea fermecată cu un soi de ascunsă îndîrjire.

Sute şi sute de kilograme de bani umplură instantaneu barca, aranjaţi frumos în cupiuri strînse bine în barete rezistente de plastic. În cîteva clipe tot mormanul acela uriaş covîrşi micul vas şi se prăbuşi în mare. Bărbatul se aruncă şi el imediat în apă, lăsînd Peştişorul de Aur în voia lui, în timp ce el încerca să mai prindă măcar două dintre cărămizile de dolari. Nu izbuti să reţină decît una cu care reuşi să se întoarcă la ţărm.

Înainte să acosteze, îşi împachetă bănetul în tricoul ud şi-şi mai uită de supărare văzînd privirile siderate ale babelor de pe la porţi care stăteau cu ochii aţintiţi asupra făloşeniei lui, ducîndu-şi indignate mîna la gură. După o săptămînă, în loc de satisfacţiile visate avu parte doar de ruşine dar şi de asemenea dureri încît nu mai rezistă şi ajunse la spital. I se aplicară toate tratamentele cunoscute, dar rezultatele nu erau cele preconizate, spre marea uimire a medicilor. În disperare de cauză, s-a decis, de comun acord cu pacientul, redimensionarea chirurgicală la parametrii normali a organului într-o clinică particulară şi scumpă. Operaţia i-a mîncat toţi banii.

Păţania lui fu preluată de mai multe posturi de televiziune, în căutare de senzaţional. N-avu ce face şi explică unui reporter că toată trauma prin care trecuse i se datora unui nenorocit de Peştişor Fermecat, care-i îndeplinise dorinţele interpretîndu-i-le într-un mod perfid.

Petrecu următorii zece ani la balamuc. Poate că ar fi scăpat după o lună, două. Dar tot din mass-media află că, după o furtună îngrozitoare, toată plaja de la Vama Veche pină hăt, dincolo de graniţa cu bulgarii, se umpluse de bancnote de o sută de dolari. A fost trecut de urgenţă la furioşi. Un deceniu le-a trebuit psihiatrilor să se convingă că nu mai e periculos.

S-a întors în localitatea natală de pe malul mării. Deşi abia împlinise cincizeci şi şase de ani arăta ca un moş scofîlcit cu ochi rătăciţi. Lumea îl cam ocolea şi cu greu îşi găsi un loc de paznic la un depozit de cherestea. În ziua de odihnă mai ieşea să dea la peşte.

Într-una din aceste libere se opri iarăşi în dreptul stîncii şi aruncă undiţa. Goli un sfert din sticla pîntecoasă de plastic, umplută cu bere ieftină de la bodegă, pînă să simtă prin nylonul întins că momeala a fost muşcată. Cînd trase cîrligul afară îl văzu pe Peştişorul de Aur prins acolo. Se uită îndelung la el, fără să zică o vorbă. Dar creatura se zbătea, implorîndu-l:

"Dă-mi drumul, domnule Popovici, că o să-ţi îndeplinesc trei dorinţe! Hai, că poate acum o să le nimereşti!"

Tremurînd de nervi în tăcere, Relu îl scoase de pe ac. În cele din urmă, îi zise cu o voce răguşită şi stinsă:

"Ar trebui să te omor în chinuri, ticălosule! Da' n-o s-o fac. O să-ţi cer doar două lucruri: să mă faci iarăşi tînăr cum am fost prima dată cînd ne-am întîlnit şi să-mi dai mintea mea de acum. De o a treia dorinţă nu mai am nevoie."

"Eşti sigur că numai atît vrei?"

"Nu-mi mai pune întrebări de-astea idioate că acum îmi iau cuvîntul înapoi! Fă ce ţi-am zis şi cu asta basta!"

"Bine. Cum ţi-e voia, aşa să fie!", zise Peştişorul speriat.

Răsuflă uşurat fiindcă imediat după aceea Pescarul îl aruncă sastisit în apă.

*

O săptămînă mai tîrziu Peştişorul Fermecat fu prins din nou de către Relu. Uluită, biata vietate se holbă la el şi scoase un geamăt:

"Dumnezeule mare! Iarăşi tu?"

Tînărul rîse, plin de sine:

"Iarăşi, frate! Acu' ştiu tot chichirezu', nu mai greşesc. Fii atent la ce-ţi bagă băiatu' din top: Unu, vreau să fiu cool ca Justin Timberlake; doi, vreau Un Audi 5, da' cu tot cu acte şi trei, vreau să mă-nsor cu Geanina Frîncu, aia de la a doiş'pea din liceu' de conta. Te-ai bunghit?"

Peştişorul de Aur îl privi cîteva clipe fix, apoi leşină pe loc.