Lansarea mea de carte

Pentru cei ce sunt curioşi să afle cum a fost la lansarea romanului meu Povestea unui om şi a gândacului său iată câteva imagini remarcabile, care vorbesc fără îndoială de la sine. Cum spun jurnaliştii: o imagine face cât o mie de cuvinte. Ei bine, iacătă că aţi putut vedea şi ilustrarea acestei ziceri.

Acum însă, dincolo de ineditul haios al acestor fotografii, poate în mod paradoxal, lansarea a fost un real şi neaşteptat succes. O spun cu mâna pe inimă şi recunosc că meritele în acest sens îi aparţin editurii şi, de bunăseamă, unui public neaşteptat de călduros şi de numeros. Public care - culmea! - a şi cumpărat entuziast cartea... Sper să fie la fel de mulţumit şi după ce o va citi.

Cât despre doamna critic literar Cornelia Maria Savu ce să mai spun? Eu unul am rămas impresionat de pătrunderea, căldura şi de-a dreptul uimitoarea sinceritate de care a dat dovadă în analiza cărţii mele şi pentru care îi fac o modestă reverenţă.

Anunţ

Toţi cei dornici sau cumva interesaţi sunt invitaţi la lansarea noului meu roman Povestea unui om şi a gândacului său. Evenimentul se va produce în cadrul Târgului de carte Gaudeamus, vineri, 25 noiembrie, la ora 18, în standul rezervat editurii Tracus Arte.

Să nu ziceţi că nu v-am spus!

O întâlnire surprinzătoare şi... dilematică

În luna care a trecut de la ultima mea postare s-au petrecut o sumedenie de întâmplări. Care mai de care mai importante, mai teribile şi mai interesante. Subiecte am avut deci, atâta doar că nu m-am prea îndemnat să scriu ceva despre ele. Nu mă judecaţi cu prea mare asprime.

Mda... A fost cazul Huidu. Caz ce a ţinut televiziunile în priză timp de trei zile non-stop. Majoritar, colegii din media îl căinau, teleastul fiind, după părerea acestora, un mare ghinionist. Ba chiar vreo două zile s-au făcut săpături: oare nu cumva vedeta era urmărită de un blestem groaznic? S-a ajuns până acolo încât, la o televiziune de ştiri cu mari pretenţii, a fost chemat şi un numerolog care să desluşească ce şi cum. Despre cei trei oameni ucişi de Huidu în accident, mai subţire. În fond, erau nişte anonimi oarecare. Unii pentru care vedeta n-o să facă nici măcar o zi de puşcărie. Oricum, la o săptămână după tragedie, cam tot prin zona în care se produsese accidentul, fratele lui Huidu-teleastul îl ducea pe acesta la Procuratura din Braşov pentru niscaiva declaraţii. O făcea atingând frumoasa viteză de 180 de kilomtri pe oră. Bine că n-a avut şi dumnealui ghinion!

Apoi s-au mai petrecut alte şi alte chestiuni, Huidu intrând într-un meritoriu con de umbră. Am avut parte în schimb de tot soiul de vânzoleli ale politichiei dâmboviţene, asezonate cu hăhăielile de acum clasice ale Prezidentului. Dumnealui ba se răţoieşte la Justiţie, ba îşi ia zile libere când are chef să se cinstească cu băieţii, ba mustră cu asprime Occidentul pentru ca după aceea să se gudure căţeleşte pe lângă cancelarul grman. Dar şi de isteriile de la vârful P.S.D.-ului - unde se remarcă în mod deosebit nevinovatul şi veşnic neînţelesul Geoană, dar şi nevricosul Ponta - partidul-stindard al opoziţei făcând tot ce poate pentru a se prezenta în ochii electoratului - şi aşa scârbit de conducătorii actuali - ca o adunătură de zevzeci infantili. Ceea ce îi reuşeşte de minune, spre deliciul lui Băsescu.

Aşa că mare mi-a fost bucuria când, dincolo de tot tulburelul zglobios-arţăgos ce umple realitatea şi media noastră, m-am întâlnit în revista Dilemateca, la rubrica "3,14teca", cu un personaj de-al meu, fie el şi negativ, unul despre care am scris într-un roman apărut prin 2006, Corăbii de fum, corăbii de lumină. În revistă vorbeşte cineva care semnează micul articol cu iniţialele "D.S." şi care o face prezentându-i respectivului personaj numele real şi dând date istorice exacte.

Bine, în cartea mea personajul respectiv nu apare cu numele lui, ci sub porecla pe care şi-o căpătase în studenţie: Severus Occultus (poreclă de mediu universitar de secol XVI, ce vreţi?).

De fapt, acesta se numeşte Roberto Francesco Romolo Bellarmino şi s-a ocupat, în calitate de inchizitor şi din ordinul papei Clement al VII-lea, de procesul lui Giordano Bruno, finalizat după cum se ştie pe rug. Nu o să intru în detaliile romanului meu, dar acolo eu afirm - cu nepăsarea povestaşului, mea culpa! - că păcatele pentru care a fost condamnat Giordano Bruno au fost altele decât cele consemnate oficial.

Oricum, realitatea istorică arată că inchzitorul - după un alt episod de persuasiune reuşit însă în cazul lui Galileo Galilei - va fi beatificat în 1923 şi canonizat, adică trecut în rândul sfinţilor, în anul 1930...

Căzut pe gânduri, toată această mică poveste mă face să mă întreb, mai ales azi, în vremea aceasta a crizei care a făcut ca toată lumea serioasă a continentului nostru să se uite chiorâş la Grecia, iar analiştii ocidentali (dar nu numai) să-şi amintească cu un surâs superior de linia Huntington, cine o avea apucături mai bizantine dintre noi, europenii.

I'm back...

Ei bine, da! M-am întors pe blog, iar cele de mai sus sunt rostite cu vocea cam dereglată a Terminatorului aflat într-o fază cam hărtănită, de sfârşit de film, etapa eroică. Nu că eu aş fi vreun erou sau că am asemenea porniri, dar cam aşa devine treaba. Treabă care a fost dată cu asprol din belşug în vara aceasta, cu adevărat lungă şi fierbinte pentru mine şi asupra căreia nu mă voi opri. Contez pe discreţia domniilor voastre, desigur...

În orice caz, la reapariţia mea în blogosferă o contribuţie pe care aş numi-o importantă o are şi bunul meu prieten, personajul Dorinel. Acesta este un gândac, însă uite că a fost suficient de încăpăţânat şi răzbătător încât să apară într-o nouă carte. Cartea asta - scrisă întâmplător chiar de mine - a apărut deja prin librăriile bucureştene - prin mai multe! - încă de acum aproape două săptămâni. Romanul cel nou vă e oferit de editura Tracus Arte, cea care va oficia şi o lansare a acestuia în cadrul manifestărilor legate de târgul de carte Gaudeamus de anul acesta.

Să ne vedem cu bine la acest eveniment. Până atunci trag nădejde că voi mai scrie pe aici. Evident, ceva mai des de cât am făcut-o în ultimul timp.

Anunţ

Iată şi afişul epocalului eveniment! Chiar dacă nu reise prea clar, vă asigur că se va citi un fragment din romanul "Eu, gândacul". La cererea entuziastă a publicului, poate chiar două. Cel mult...

Cât de cool sau de naşpa este să fii scriitor?

Scriitorii - cei adevăraţi, să ne înţelegem - sunt, fără umbră de îndoială, nişte mari fortunaţi. Tot omul are şi el, bună, rea, doar o viaţă. Ei, bine, scriitorul are mult mai multe. Şi nu numai că le are, dar şi le petrece în tot felul de lumi, care mai de care mai interesantă şi mai seducătoare. În afară de asta, mai are şi o sumedenie de prieteni nemaipomeniţi cu care îşi petrece timpul. Aceştia sunt personajele din cărţile lui. Eu unul am fost onorat să mă întâlnesc şi să-mi fie foarte aproape de suflet nişte personaje cărora le datorez foarte mult. Măcar ca trăire şi bogăţie de sensuri pătrunse. De la Benvenuto Cellini - un Benvenuto pe care-l ştiu numai eu şi cititorii mei... - până la şturlubatecul gândac Dorinel ori onestul, atât de cumsecadele şi neobositul bursuc Pamfilie.

Sigur, am spus-o încă din de la bun început, toate acestea sunt valabile pentru adevăraţii scriitori. Numai că e foarte greu, dacă nu cumva imposibil, să-ţi dai seama de valoarea ta ca scriitor. Toţi ne închipuim că suntem - cel puţin - nişte scriitori adevăraţi. De la megastarul din Găgeşti, până la James Joyce, toţi suntem SCRIITORI. Ce-i drept, timpul cerne până la urmă valorile. Numai că una-i curgerea şi măsura acestuia, şi alta-i obişnuita noastră viaţă de muritori - pe persoană fizică, cum ar spune o personalitate marcantă a protipendadei actuale româneşti.

Până să devii un mare scriitor prin omologarea ta de către posteritatea fascinată, există succesul de care se pot bucura cărţile tale. Există un succes de public şi unul oferit de critica de specialitate, ori, în cele mai fericite cazuri, şi de una şi de cealaltă. Pentru ambele trebuie, înainte de orice, să fii promovat, să afle cititorii, fie cei obişnuiţi, fie profesioniştii criticii, că exişti. Altminteri eşti mereu un anonim de care n-a auzit nici dracu.

Mulţi îşi imaginează că adevăratele valori se impun de la sine, mai devreme sau mai târziu. Este doar o iluzie. Domnul Kafka, dacă se îndoieşte cineva, poate depune mărturie în acest sens. Şi ca el o mulţime de alţi mari autori. Desigur, multora le rămâne spre mângâiere zicerea că marii scriitori întâi mor şi abia după aceea se nasc. Tot atât de adevărat este că de această idee se vor agăţa toţi rataţii care îşi închipuie că sunt nişte mari neînţeleşi. Aşa că, având în vedere toate acestea, am avut întotdeauna grijă să nu mă văicăresc pe tema asta, asumarea unei asemenea poziţii părându-mi-se categoric penibilă.

Prietenii m-au îmboldit mereu să fac mai mult pentru propria mea promovare. Am făcut şi eu ce-am putut. Evident, niciodată suficient după părerea lor, întotdeauna trecând dincolo de limitele mele, după părerea mea. Recunosc că sunt prea din cale afară de îngrămădit din punctul acesta de vedere, cu toate străduinţele mele. Dar scrisul este în sine un efort care te consumă şi, fără să cad în patetisme ieftine, unul adesea devorator, dincolo de pasiunea şi bucuria extraordinară cu care o faci, cel mai adesea afundat într-o viaţă mediocră şi banală, plină de amărăciunile, neajunsurile şi frecuşurile ei cotidiene.

Aşadar, n-aş şti ce să răspund întrebării din titlul acestui articol. Ca să fiu sincer însă şi vorbind strict din punctul meu de vedere, deşi n-am apucat să cunosc şi să mă delectez cu strălucirea gloriei mele literare, n-aş da destinul meu scriitoricesc pe altceva mai concret şi mai bănos. Probabil că-i doar o altă naivitate de-a mea.

P.S. Că tot am vorbit de promovare! Duminică, 22 mai, ora 18 (e bine să veniţi mai devreme cu un sfert de oră), are loc la Club Mojo, pe strada Gabroveni numărul 14, prima lectură publică din "Eu, gândacul", cel de-al treilea roman publicat de mine. Cine doreşte să participe la acest eveniment istoric, e aşteptat cu plăcere. În fond, orice scriitor e totodată regizor şi actor într-un spectacol ce este chiar cartea pe care a plăsmuit-o. Numai că scriitorul nu-şi vede niciodată "sala" şi nu aude pe viu aplauzele publicului. Sigur, la o adică, nici nu aude fluierăturile...

P.P.S. În principiu, în perioada Târgului de carte Gaudeamus, din toamnă, editura Tracus Arte, care îmi publică cel de-al patrulea roman, doreşte să-mi lanseze cartea mai cu ştaif şi cu panaş. Dar până atunci mai e. O să vă ţin la curent. Până una, alta, deocamdată, ne vedem la lectura de duminică, la Eu, gândacul".

Scaunele...

La începutul săptămânii m-am dus cu nişte daraveri pe la un spital. Unul dintre cele mai mari, mai moderne şi mai vestite. Aici îmi aranjase un prieten să-l văd pe un împărat al Medicinei româneşti. Nu de alta, dar ca să-şi exprime şi domnia sa o opiniune vizavi de o chestie ce mă cam presează.

Spitalul e într-o zonă centrală a Bucureştiului, aşa că până am găsit un loc de parcare am pierdut un sfert de ceas, parcarea spitalului fiind închisă pentru laici. Bine că era abia şapte şi un sfert dimineaţa şi am găsit până la urmă un loc, la vreo şapte străzi mai încolo, că altfel nu ştiu ce ne făceam. Bunul meu prieten m-a însoţit, l-a contactat pe un alt medic care-l cunoştea pe Împărat, iar după ce ne-a pus în legătură, a trebuit să se ducă şi el la serviciu, ca orice om. Medicul-conexiune m-a plantat în faţa biroului celebrului personaj şi mi-a zis să aştept acolo, asigurându-mă că audienţa a fost stabilită de vineri. Oricum, peste zece minute urma să revină pentru orice eventualitate.

În faţa uşii marelui om mai erau vreo cinci, şase muşterii plus însoţitorii lor. Şi, fireşte, niciun scaun. De fapt, în spitalele româneşti scaunele sunt o raritate. Aveam s-o constat în decursul săptămânii acesteia, nu că respectivul aşezământ sanitar ar fi fost vreo excepţie.

Stăteam cu toţii în picioare, căutând să ocupăm cât mai puţin spaţiu, să nu deranjăm cumva cadrele medicale care-şi beau cafeaua şi povesteau ce-au mai făcut în weekend. Un moş tuciuriu care părea mai bătrân decât China, răzbit de dureri, de vârstă şi de oboseală, se aşeză pe o treaptă. Se aşeză cu nonşalanţa pe care ţi-o dă boala.

La fel de nepăsătoare stătea într-un scaun - singurul scaun - şi o bătrână paralizată. Când şi când îi mai şoptea fetei de lângă ea câte ceva. Tânăra o încuraja: "Hai mai rezistă, bre, un piculete! Acuşa-acuşica vine şi domnu' profesor şi ne zice ce şi cum". Probabil că băbuţa se văita că-i e rău. Curând ne-am dat toţi seama de asta, bătrâna lăsându-se moale în scaun. Lumea s-a alarmat. Cineva a oprit o asistentă care trecea ţanţoşă cu nişte hârtii în mână. Asistenta strâmbă din nas şi chemă o soră, iar sora o îngrijitoare. "E, Manuelo, vreun pat liber p-aci?" "Este, doamna Nuţi. Da' decât pân' la doi'şpe", avertiză îngrijitoarea. "Lasă, mă, pân' la doi'şpe! S-o punem pe femeia asta acolo, până una-alta, că p-ormă om vedea noi ce-i de făcut", zise autoritar asistenta. Preluând comanda acţiunii întrebă nervoasă: "Da' brancardieru' unde-i, mă? Ia zi-i lu' Vasilică să vină imediat cu un scaun cu rotile încoa'!" "Păi, Vasile a coborât jos, la primiri. Şi s-a dus cu tot cu scaun..." Şi n-a mai rămas niciunu' pă secţie?", făcu asistenta enervată. "Nţţ! Azi e luni...", spuse cu un înţeles ocult îngrijitoarea. "Aha!", dădu din cap asistenta, semn că pricepuse ezoterismul din spusele celeilalte. Apoi pufni: "Ce ghinionu' dracului. Şi uite şi mamaie tocmai acu' şi-a găsit să-i vină rău. Hai să punem toate mâna şi s-o ducem pe braţe. Hai şi tu, măi fată, nu sta să te uiţi! Eşti aparţinătoarea lu' tanti, nu?", făcu încruntată asistenta adresându-i-se fetei. "Io-s nepoata ei", zise fata zăpăcită. Tocmai când femeile se canoneau cu bătrâna, apăru şi un bodyguard care zise marţial: "Toată lumea să iasă imediat din secţie! În cinci minute dom' profesor începe vizita!" "Şi unde să ne ducem?", întrebă cu obidă o doamnă palidă şi străvezie. "Cum unde? Pă holu' central, în faţa la lifturi, că-i loc destul." Încet, încet lumea se scurse prin uşa dinspre lifturi. Până şi moşul de pe scări plecase. Eu rămăsesem cu ochii la scaunul gol, ocupat până atunci de bătrâna paralizată. M-am aşezat, cocârjat de o durere abdominală pe el şi nici că mi-a mai păsat.

Bodyguardul s-a întors de la uşă şi a dat cu ochii de mine. "Mata n-ai auzit ce-am zis io?", mă întreabă el ţâfnos. Mi-am ridicat ochii spre el şi i-am răspuns în silă, suficient de amărât de ale mele şi iritat de tot ce se întâmpla în jur ca să mă mai cenzurez în vreun fel: "Îl aştept pe B.!" Nu pe "domnul profesor" sau măcar pe "domnul B", ci chiar B., simplu. Bărbatul cel trupeş se holbă la mine. Din răspunsul meu reieşea că aş fi cineva dat dracului de mare şi de important ca să-mi permit să-i zic Împăratului astfel. Evident, mie nu-mi dăduse prin minte aşa ceva în mod premeditat, dar atitudinea asta avu un succes neaşteptat, iar falnicul bodyguard mă lăsă în pace.

Zece minute mai târziu sosi şi medicul-de-legătură, imediat după aceea venind şi însuşi stimabilul domn profesor B. In şaptezeci şi ceva de secunde îmi privi tomografia, citi datele subliniate de radiolog, dădu din cap, dădu din umeri şi-mi zise că chestia aia nu-i suficient de concludentă pentru ca să-şi exprime domnia sa o părere avizată. Neaşteptat de amabil (după tot ce văzusem până atunci în secţia pe care o conducea), se oferi însă să mă interneze. În clipa aceea am avut instantaneu viziunea unor zile nesfârşite petrecute cu ochii în tavan, aşteptând să fac alte analize mai lămuritoare. Aşa că l-am refuzat politicos, argumentând - cât se poate de adevărat - că eram aşteptat în altă parte pentru a mi se face respectivele analize, dar în regim ambulatoriu. Marele om a dat iarăşi din umeri, arătându-se gata să se ocupe de mine când respectivele investigaţii vor fi gata. Am mulţumit frumos şi am plecat exact aşa cum venisem.

Ajuns acasă, am dat drumul la televizor, în timp ce-mi făceam un sendviş - mă dusesem pe burta goală la medic, pentru eventualitatea vreunei analize mai amănunţite. Pe ecran tocmai defila coloana de limuzine goale cu care prim-ministrul Boc se tot fâlfâie prin ţară vizitându-şi feudele fiindcă-s alegeri în partidul de guvernământ. Asta deşi dumnealui se afişează cu staful de campanie într-un microbuz, iar coloana îl aşteaptă pitită în afara localităţilor, ascunsă strategic în pădurici, ca să dea bine la prostime şi pe canalele televiziunilor cârcotaşe.

Privind eu imaginile, m-am trezit că număr mecedesurile, făcându-mi socoteli ca fraierul. Nu de alta, dar ca să ştiu sigur câte scaune goale se preumblă brambura pe plaiurile patriei reformate.

Uite aşa ajunge omul obsedat!