Lansarea mea de carte

Pentru cei ce sunt curioşi să afle cum a fost la lansarea romanului meu Povestea unui om şi a gândacului său iată câteva imagini remarcabile, care vorbesc fără îndoială de la sine. Cum spun jurnaliştii: o imagine face cât o mie de cuvinte. Ei bine, iacătă că aţi putut vedea şi ilustrarea acestei ziceri.

Acum însă, dincolo de ineditul haios al acestor fotografii, poate în mod paradoxal, lansarea a fost un real şi neaşteptat succes. O spun cu mâna pe inimă şi recunosc că meritele în acest sens îi aparţin editurii şi, de bunăseamă, unui public neaşteptat de călduros şi de numeros. Public care - culmea! - a şi cumpărat entuziast cartea... Sper să fie la fel de mulţumit şi după ce o va citi.

Cât despre doamna critic literar Cornelia Maria Savu ce să mai spun? Eu unul am rămas impresionat de pătrunderea, căldura şi de-a dreptul uimitoarea sinceritate de care a dat dovadă în analiza cărţii mele şi pentru care îi fac o modestă reverenţă.

Anunţ

Toţi cei dornici sau cumva interesaţi sunt invitaţi la lansarea noului meu roman Povestea unui om şi a gândacului său. Evenimentul se va produce în cadrul Târgului de carte Gaudeamus, vineri, 25 noiembrie, la ora 18, în standul rezervat editurii Tracus Arte.

Să nu ziceţi că nu v-am spus!

O întâlnire surprinzătoare şi... dilematică

În luna care a trecut de la ultima mea postare s-au petrecut o sumedenie de întâmplări. Care mai de care mai importante, mai teribile şi mai interesante. Subiecte am avut deci, atâta doar că nu m-am prea îndemnat să scriu ceva despre ele. Nu mă judecaţi cu prea mare asprime.

Mda... A fost cazul Huidu. Caz ce a ţinut televiziunile în priză timp de trei zile non-stop. Majoritar, colegii din media îl căinau, teleastul fiind, după părerea acestora, un mare ghinionist. Ba chiar vreo două zile s-au făcut săpături: oare nu cumva vedeta era urmărită de un blestem groaznic? S-a ajuns până acolo încât, la o televiziune de ştiri cu mari pretenţii, a fost chemat şi un numerolog care să desluşească ce şi cum. Despre cei trei oameni ucişi de Huidu în accident, mai subţire. În fond, erau nişte anonimi oarecare. Unii pentru care vedeta n-o să facă nici măcar o zi de puşcărie. Oricum, la o săptămână după tragedie, cam tot prin zona în care se produsese accidentul, fratele lui Huidu-teleastul îl ducea pe acesta la Procuratura din Braşov pentru niscaiva declaraţii. O făcea atingând frumoasa viteză de 180 de kilomtri pe oră. Bine că n-a avut şi dumnealui ghinion!

Apoi s-au mai petrecut alte şi alte chestiuni, Huidu intrând într-un meritoriu con de umbră. Am avut parte în schimb de tot soiul de vânzoleli ale politichiei dâmboviţene, asezonate cu hăhăielile de acum clasice ale Prezidentului. Dumnealui ba se răţoieşte la Justiţie, ba îşi ia zile libere când are chef să se cinstească cu băieţii, ba mustră cu asprime Occidentul pentru ca după aceea să se gudure căţeleşte pe lângă cancelarul grman. Dar şi de isteriile de la vârful P.S.D.-ului - unde se remarcă în mod deosebit nevinovatul şi veşnic neînţelesul Geoană, dar şi nevricosul Ponta - partidul-stindard al opoziţei făcând tot ce poate pentru a se prezenta în ochii electoratului - şi aşa scârbit de conducătorii actuali - ca o adunătură de zevzeci infantili. Ceea ce îi reuşeşte de minune, spre deliciul lui Băsescu.

Aşa că mare mi-a fost bucuria când, dincolo de tot tulburelul zglobios-arţăgos ce umple realitatea şi media noastră, m-am întâlnit în revista Dilemateca, la rubrica "3,14teca", cu un personaj de-al meu, fie el şi negativ, unul despre care am scris într-un roman apărut prin 2006, Corăbii de fum, corăbii de lumină. În revistă vorbeşte cineva care semnează micul articol cu iniţialele "D.S." şi care o face prezentându-i respectivului personaj numele real şi dând date istorice exacte.

Bine, în cartea mea personajul respectiv nu apare cu numele lui, ci sub porecla pe care şi-o căpătase în studenţie: Severus Occultus (poreclă de mediu universitar de secol XVI, ce vreţi?).

De fapt, acesta se numeşte Roberto Francesco Romolo Bellarmino şi s-a ocupat, în calitate de inchizitor şi din ordinul papei Clement al VII-lea, de procesul lui Giordano Bruno, finalizat după cum se ştie pe rug. Nu o să intru în detaliile romanului meu, dar acolo eu afirm - cu nepăsarea povestaşului, mea culpa! - că păcatele pentru care a fost condamnat Giordano Bruno au fost altele decât cele consemnate oficial.

Oricum, realitatea istorică arată că inchzitorul - după un alt episod de persuasiune reuşit însă în cazul lui Galileo Galilei - va fi beatificat în 1923 şi canonizat, adică trecut în rândul sfinţilor, în anul 1930...

Căzut pe gânduri, toată această mică poveste mă face să mă întreb, mai ales azi, în vremea aceasta a crizei care a făcut ca toată lumea serioasă a continentului nostru să se uite chiorâş la Grecia, iar analiştii ocidentali (dar nu numai) să-şi amintească cu un surâs superior de linia Huntington, cine o avea apucături mai bizantine dintre noi, europenii.

I'm back...

Ei bine, da! M-am întors pe blog, iar cele de mai sus sunt rostite cu vocea cam dereglată a Terminatorului aflat într-o fază cam hărtănită, de sfârşit de film, etapa eroică. Nu că eu aş fi vreun erou sau că am asemenea porniri, dar cam aşa devine treaba. Treabă care a fost dată cu asprol din belşug în vara aceasta, cu adevărat lungă şi fierbinte pentru mine şi asupra căreia nu mă voi opri. Contez pe discreţia domniilor voastre, desigur...

În orice caz, la reapariţia mea în blogosferă o contribuţie pe care aş numi-o importantă o are şi bunul meu prieten, personajul Dorinel. Acesta este un gândac, însă uite că a fost suficient de încăpăţânat şi răzbătător încât să apară într-o nouă carte. Cartea asta - scrisă întâmplător chiar de mine - a apărut deja prin librăriile bucureştene - prin mai multe! - încă de acum aproape două săptămâni. Romanul cel nou vă e oferit de editura Tracus Arte, cea care va oficia şi o lansare a acestuia în cadrul manifestărilor legate de târgul de carte Gaudeamus de anul acesta.

Să ne vedem cu bine la acest eveniment. Până atunci trag nădejde că voi mai scrie pe aici. Evident, ceva mai des de cât am făcut-o în ultimul timp.

Anunţ

Iată şi afişul epocalului eveniment! Chiar dacă nu reise prea clar, vă asigur că se va citi un fragment din romanul "Eu, gândacul". La cererea entuziastă a publicului, poate chiar două. Cel mult...

Cât de cool sau de naşpa este să fii scriitor?

Scriitorii - cei adevăraţi, să ne înţelegem - sunt, fără umbră de îndoială, nişte mari fortunaţi. Tot omul are şi el, bună, rea, doar o viaţă. Ei, bine, scriitorul are mult mai multe. Şi nu numai că le are, dar şi le petrece în tot felul de lumi, care mai de care mai interesantă şi mai seducătoare. În afară de asta, mai are şi o sumedenie de prieteni nemaipomeniţi cu care îşi petrece timpul. Aceştia sunt personajele din cărţile lui. Eu unul am fost onorat să mă întâlnesc şi să-mi fie foarte aproape de suflet nişte personaje cărora le datorez foarte mult. Măcar ca trăire şi bogăţie de sensuri pătrunse. De la Benvenuto Cellini - un Benvenuto pe care-l ştiu numai eu şi cititorii mei... - până la şturlubatecul gândac Dorinel ori onestul, atât de cumsecadele şi neobositul bursuc Pamfilie.

Sigur, am spus-o încă din de la bun început, toate acestea sunt valabile pentru adevăraţii scriitori. Numai că e foarte greu, dacă nu cumva imposibil, să-ţi dai seama de valoarea ta ca scriitor. Toţi ne închipuim că suntem - cel puţin - nişte scriitori adevăraţi. De la megastarul din Găgeşti, până la James Joyce, toţi suntem SCRIITORI. Ce-i drept, timpul cerne până la urmă valorile. Numai că una-i curgerea şi măsura acestuia, şi alta-i obişnuita noastră viaţă de muritori - pe persoană fizică, cum ar spune o personalitate marcantă a protipendadei actuale româneşti.

Până să devii un mare scriitor prin omologarea ta de către posteritatea fascinată, există succesul de care se pot bucura cărţile tale. Există un succes de public şi unul oferit de critica de specialitate, ori, în cele mai fericite cazuri, şi de una şi de cealaltă. Pentru ambele trebuie, înainte de orice, să fii promovat, să afle cititorii, fie cei obişnuiţi, fie profesioniştii criticii, că exişti. Altminteri eşti mereu un anonim de care n-a auzit nici dracu.

Mulţi îşi imaginează că adevăratele valori se impun de la sine, mai devreme sau mai târziu. Este doar o iluzie. Domnul Kafka, dacă se îndoieşte cineva, poate depune mărturie în acest sens. Şi ca el o mulţime de alţi mari autori. Desigur, multora le rămâne spre mângâiere zicerea că marii scriitori întâi mor şi abia după aceea se nasc. Tot atât de adevărat este că de această idee se vor agăţa toţi rataţii care îşi închipuie că sunt nişte mari neînţeleşi. Aşa că, având în vedere toate acestea, am avut întotdeauna grijă să nu mă văicăresc pe tema asta, asumarea unei asemenea poziţii părându-mi-se categoric penibilă.

Prietenii m-au îmboldit mereu să fac mai mult pentru propria mea promovare. Am făcut şi eu ce-am putut. Evident, niciodată suficient după părerea lor, întotdeauna trecând dincolo de limitele mele, după părerea mea. Recunosc că sunt prea din cale afară de îngrămădit din punctul acesta de vedere, cu toate străduinţele mele. Dar scrisul este în sine un efort care te consumă şi, fără să cad în patetisme ieftine, unul adesea devorator, dincolo de pasiunea şi bucuria extraordinară cu care o faci, cel mai adesea afundat într-o viaţă mediocră şi banală, plină de amărăciunile, neajunsurile şi frecuşurile ei cotidiene.

Aşadar, n-aş şti ce să răspund întrebării din titlul acestui articol. Ca să fiu sincer însă şi vorbind strict din punctul meu de vedere, deşi n-am apucat să cunosc şi să mă delectez cu strălucirea gloriei mele literare, n-aş da destinul meu scriitoricesc pe altceva mai concret şi mai bănos. Probabil că-i doar o altă naivitate de-a mea.

P.S. Că tot am vorbit de promovare! Duminică, 22 mai, ora 18 (e bine să veniţi mai devreme cu un sfert de oră), are loc la Club Mojo, pe strada Gabroveni numărul 14, prima lectură publică din "Eu, gândacul", cel de-al treilea roman publicat de mine. Cine doreşte să participe la acest eveniment istoric, e aşteptat cu plăcere. În fond, orice scriitor e totodată regizor şi actor într-un spectacol ce este chiar cartea pe care a plăsmuit-o. Numai că scriitorul nu-şi vede niciodată "sala" şi nu aude pe viu aplauzele publicului. Sigur, la o adică, nici nu aude fluierăturile...

P.P.S. În principiu, în perioada Târgului de carte Gaudeamus, din toamnă, editura Tracus Arte, care îmi publică cel de-al patrulea roman, doreşte să-mi lanseze cartea mai cu ştaif şi cu panaş. Dar până atunci mai e. O să vă ţin la curent. Până una, alta, deocamdată, ne vedem la lectura de duminică, la Eu, gândacul".

Scaunele...

La începutul săptămânii m-am dus cu nişte daraveri pe la un spital. Unul dintre cele mai mari, mai moderne şi mai vestite. Aici îmi aranjase un prieten să-l văd pe un împărat al Medicinei româneşti. Nu de alta, dar ca să-şi exprime şi domnia sa o opiniune vizavi de o chestie ce mă cam presează.

Spitalul e într-o zonă centrală a Bucureştiului, aşa că până am găsit un loc de parcare am pierdut un sfert de ceas, parcarea spitalului fiind închisă pentru laici. Bine că era abia şapte şi un sfert dimineaţa şi am găsit până la urmă un loc, la vreo şapte străzi mai încolo, că altfel nu ştiu ce ne făceam. Bunul meu prieten m-a însoţit, l-a contactat pe un alt medic care-l cunoştea pe Împărat, iar după ce ne-a pus în legătură, a trebuit să se ducă şi el la serviciu, ca orice om. Medicul-conexiune m-a plantat în faţa biroului celebrului personaj şi mi-a zis să aştept acolo, asigurându-mă că audienţa a fost stabilită de vineri. Oricum, peste zece minute urma să revină pentru orice eventualitate.

În faţa uşii marelui om mai erau vreo cinci, şase muşterii plus însoţitorii lor. Şi, fireşte, niciun scaun. De fapt, în spitalele româneşti scaunele sunt o raritate. Aveam s-o constat în decursul săptămânii acesteia, nu că respectivul aşezământ sanitar ar fi fost vreo excepţie.

Stăteam cu toţii în picioare, căutând să ocupăm cât mai puţin spaţiu, să nu deranjăm cumva cadrele medicale care-şi beau cafeaua şi povesteau ce-au mai făcut în weekend. Un moş tuciuriu care părea mai bătrân decât China, răzbit de dureri, de vârstă şi de oboseală, se aşeză pe o treaptă. Se aşeză cu nonşalanţa pe care ţi-o dă boala.

La fel de nepăsătoare stătea într-un scaun - singurul scaun - şi o bătrână paralizată. Când şi când îi mai şoptea fetei de lângă ea câte ceva. Tânăra o încuraja: "Hai mai rezistă, bre, un piculete! Acuşa-acuşica vine şi domnu' profesor şi ne zice ce şi cum". Probabil că băbuţa se văita că-i e rău. Curând ne-am dat toţi seama de asta, bătrâna lăsându-se moale în scaun. Lumea s-a alarmat. Cineva a oprit o asistentă care trecea ţanţoşă cu nişte hârtii în mână. Asistenta strâmbă din nas şi chemă o soră, iar sora o îngrijitoare. "E, Manuelo, vreun pat liber p-aci?" "Este, doamna Nuţi. Da' decât pân' la doi'şpe", avertiză îngrijitoarea. "Lasă, mă, pân' la doi'şpe! S-o punem pe femeia asta acolo, până una-alta, că p-ormă om vedea noi ce-i de făcut", zise autoritar asistenta. Preluând comanda acţiunii întrebă nervoasă: "Da' brancardieru' unde-i, mă? Ia zi-i lu' Vasilică să vină imediat cu un scaun cu rotile încoa'!" "Păi, Vasile a coborât jos, la primiri. Şi s-a dus cu tot cu scaun..." Şi n-a mai rămas niciunu' pă secţie?", făcu asistenta enervată. "Nţţ! Azi e luni...", spuse cu un înţeles ocult îngrijitoarea. "Aha!", dădu din cap asistenta, semn că pricepuse ezoterismul din spusele celeilalte. Apoi pufni: "Ce ghinionu' dracului. Şi uite şi mamaie tocmai acu' şi-a găsit să-i vină rău. Hai să punem toate mâna şi s-o ducem pe braţe. Hai şi tu, măi fată, nu sta să te uiţi! Eşti aparţinătoarea lu' tanti, nu?", făcu încruntată asistenta adresându-i-se fetei. "Io-s nepoata ei", zise fata zăpăcită. Tocmai când femeile se canoneau cu bătrâna, apăru şi un bodyguard care zise marţial: "Toată lumea să iasă imediat din secţie! În cinci minute dom' profesor începe vizita!" "Şi unde să ne ducem?", întrebă cu obidă o doamnă palidă şi străvezie. "Cum unde? Pă holu' central, în faţa la lifturi, că-i loc destul." Încet, încet lumea se scurse prin uşa dinspre lifturi. Până şi moşul de pe scări plecase. Eu rămăsesem cu ochii la scaunul gol, ocupat până atunci de bătrâna paralizată. M-am aşezat, cocârjat de o durere abdominală pe el şi nici că mi-a mai păsat.

Bodyguardul s-a întors de la uşă şi a dat cu ochii de mine. "Mata n-ai auzit ce-am zis io?", mă întreabă el ţâfnos. Mi-am ridicat ochii spre el şi i-am răspuns în silă, suficient de amărât de ale mele şi iritat de tot ce se întâmpla în jur ca să mă mai cenzurez în vreun fel: "Îl aştept pe B.!" Nu pe "domnul profesor" sau măcar pe "domnul B", ci chiar B., simplu. Bărbatul cel trupeş se holbă la mine. Din răspunsul meu reieşea că aş fi cineva dat dracului de mare şi de important ca să-mi permit să-i zic Împăratului astfel. Evident, mie nu-mi dăduse prin minte aşa ceva în mod premeditat, dar atitudinea asta avu un succes neaşteptat, iar falnicul bodyguard mă lăsă în pace.

Zece minute mai târziu sosi şi medicul-de-legătură, imediat după aceea venind şi însuşi stimabilul domn profesor B. In şaptezeci şi ceva de secunde îmi privi tomografia, citi datele subliniate de radiolog, dădu din cap, dădu din umeri şi-mi zise că chestia aia nu-i suficient de concludentă pentru ca să-şi exprime domnia sa o părere avizată. Neaşteptat de amabil (după tot ce văzusem până atunci în secţia pe care o conducea), se oferi însă să mă interneze. În clipa aceea am avut instantaneu viziunea unor zile nesfârşite petrecute cu ochii în tavan, aşteptând să fac alte analize mai lămuritoare. Aşa că l-am refuzat politicos, argumentând - cât se poate de adevărat - că eram aşteptat în altă parte pentru a mi se face respectivele analize, dar în regim ambulatoriu. Marele om a dat iarăşi din umeri, arătându-se gata să se ocupe de mine când respectivele investigaţii vor fi gata. Am mulţumit frumos şi am plecat exact aşa cum venisem.

Ajuns acasă, am dat drumul la televizor, în timp ce-mi făceam un sendviş - mă dusesem pe burta goală la medic, pentru eventualitatea vreunei analize mai amănunţite. Pe ecran tocmai defila coloana de limuzine goale cu care prim-ministrul Boc se tot fâlfâie prin ţară vizitându-şi feudele fiindcă-s alegeri în partidul de guvernământ. Asta deşi dumnealui se afişează cu staful de campanie într-un microbuz, iar coloana îl aşteaptă pitită în afara localităţilor, ascunsă strategic în pădurici, ca să dea bine la prostime şi pe canalele televiziunilor cârcotaşe.

Privind eu imaginile, m-am trezit că număr mecedesurile, făcându-mi socoteli ca fraierul. Nu de alta, dar ca să ştiu sigur câte scaune goale se preumblă brambura pe plaiurile patriei reformate.

Uite aşa ajunge omul obsedat!

Cum e la debut?

Acesta este titlul noii anchete din Dilemateca lunii mai. La ea participă zece tineri scriitori. Citind-o, am rămas pe gânduri. Iată-le:

În fond, ce este acela un debut? Potrivit dicţionarului, debutul înseamnă începutul unei activităţi, primii paşi într-o carieră sau prima lucrare a unui artist. Hm! Ştiu şi eu ce să zic? Poate că este adevărat - nu contest definiţia de dicţionar - dar parcă nu este tocmai exact. În fond, orice artist produce niscaiva lucrări până să debuteze realmente. Adică, mai precis, până când anume? Un răspuns ceva mai precis ar fi până la marea întâlnire a unei lucrări cu publicul. Desigur, nici acest răspuns nu-i suficient de clar, fiindcă publicul poate fi alcătuit din cunoscuţi, confraţi, mă rog, tot felul de oameni situaţi într-un cerc mai mult sau mai puţin restrâns.

În cazul scriitorului debutul se produce - zice-se - când acestuia i se publică primul text. Chestia asta se poate întâmpla fie într-un ziar, gazetă sau revistă de specialitate, sau într-o formă mai concretă şi mai impozantă, când îţi apare prima carte, fie ea un volum de proză sau o plachetă de versuri.

Paradoxal, debutul meu în artă s-a făcut în cadrul unei expoziţii colectve, pe la treizeci de ani, din postura de grafician. La evenimentul de atunci a participat un critic de artă care - am aflat mult mai târziu deoarece, nu ştiu cum s-a făcut, dar eu am ajuns pe acolo după spartul târgului (bine, ce-i drept, eu n-am cotizat la cumpărarea celor necesare, o atenţie, o măslină, nişte fursecuri şi şampanie, recunosc!) - printre multe altele a spus şi o vorbă (bună) despre lucrările mele.

Dar lucrurile astea s-au întâmplat demult, prin antichitatea târzie...

Mai nou, în domeniul lterar am făcut primul pas după frumoasa vârstă de patruzeci de ani. Adică de la o vârstă de la care, în general, eşti considerat "generaţie expirată" - cum atât de plastic s-au exprimat nişte domni serioşi de la un cotidian autointitulat de calitate.

Primul meu roman, Ce nu arde putrezeşte, a fost publicat la iniţiativa unui editor extraordinar de inimos, pe banii lui - precizare deloc inutilă! -, unul care a avut chiar mai multă încredere în proza mea decât mine. A fost scos într-un tiraj minuscul - peste ani va fi un obiect de colecţie pentru bibliofili -, iar azi nici manuscrisul acestuia nu-l mai am. Oricum, n-am îndrăznit să trimit nici măcar un exemplar vreunui critic.

Am făcut-o mai târziu cu cel de-al doilea, Corăbii de fum, corăbii de lumină, publicat graţie aceluiaşi editor cu adevărat extraordinar. Sigur, acesta a avut şi un tiraj ceva mai mare, unul care a depăşit lejer suta(!). Ei, pe acesta l-am trimis mai multor redacţii, câtorva critici sau personalităţi din lumea literară. Cu o singură excepţie, consumată în nişte aprecieri exprimate însă în particular - bune măcar pentru moralul meu, carevasăzică -, iniţiativa mea nu a avut nici cel mai mic ecou.

Pe vremea aceea eram suficient de naiv ca să fac asemenea demersuri. Nu de altceva, dar cartea era şi este şi acum, o ditamai cărămida de peste şapte sute de pagini şi aproape un kilogram. Cine naiba stă să citească o asemenea monstuozitate scrisă de un anonim?

Cu toate acestea, am avut două surprize extrem de agreabile şi onorante cu Corăbiile mele, carte la care, mărturisesc, ţin în mod deosebit. Şi pe care, acum, după ce au mai trecut nişte ani, mă gândesc s-o revăd întru îmbunătăţirea ei stilistică.

Prima, în ordine cronologică, a fost să aflu că romanul meu, printr-o întâmplare pe care n-am izbutit s-o lămuresc nici până azi, a ajuns în posesia Bibliotecii Caroline din Parga. A doua, a fost s-o văd analizată de-a lungul a trei postări (!) şi apreciată pe un blog de "păreri literare" ale unuia dintre cei mai subtili şi remarcabili seniori din blogosfera românească. Sigur, din punctul de vedere al criticii oficiale este foarte puţin. Pentru mine însă a însemnat foarte mult.

Cel de-al treilea roman, Eu, gândacul, mi-a fost publicat la o editură evident mai prestigioasă, la Editura Institutul European şi într-un tiraj mai substanţial. Sigur, şi din acesta am trimis unor critici, dar şi asupra lui s-au aplecat cu aceiaşi curiozitate şi interes ca şi asupra Corăbiilor.

Îmi dau seama că n-o să fiu crezut pe cuvânt, dar n-aş vrea să-şi închipuie cineva că e vorba de postarea unui individ frustrat, unui grafoman isterizat că nu e luat în seamă de personalităţi ale criticii româneşti. Nici vorbă. E doar o simplă constatare şi spun sincer că nu conţine nici cel mai mic reproş la adresa acestora. E o simplă consemnare a unei stări de fapt şi atâta tot. Sunt pe deplin conştient că oamenii rezonează diferit chiar în faţa aceluiaşi text şi că există pe lumea asta cele mai diverse afinităţi elective. În plus, sunt pe deplin conştient că şi hazardul îşi are rolul său şi încă unul care nu-i deloc minor.

Dincolo de aceste aspecte mai cenuşii, am avut plăcerea să primesc aprecieri din partea scriitorului Şerban Tomşa care mi-a citit, ba chiar cu încântare, după cum o mărturisesşte chiar domnia sa, acest roman. La fel şi din partea primului meu critic de pe bloguri, cel care a luat atât de serios în seamă Corăbii de fum, corăbii de lumină.

Lucrurile încep oarecum să se mişte în utimul timp. De o bună primire am avut parte şi din partea domnului Alex Ştefănescu pe care l-am surpins în mod plăcut cu un alt roman de-al meu, Manuscrisul lui Titus. Pe acesta i l-am trimis, nonşalant, în formă de manuscris electronic, nu de volum celulozic, şi domnia sa - pentru mine a fost o adevărată surpriză, recunosc - l-a citit şi chiar l-a recomandat cu căldură unei edituri spre publicare.

Până la urmă, la capătul tutror acestor întâmplări, dincolo de cele trei romane publicate, constat că n-am debutat cu adevărat în literatură niciodată. N-am avut parte de lansări de carte unde lumea se înghesuie la autografe, cu critici care să mă promoveze onest, cu confraţi care să mă elogieze cu sinceritate, şi nici măcar cu nişte amărâte de fursecuri şi-o şampanie. Ştiu doar că am scris cu pasiune şi cu o încăpăţânare vrednică, poate, de o cauză mai bună. Cum însă nu am găsit alta care să mă bucure mai mult, o urmez tot pe aceasta.

O surpriză îmi vine tot dinspre Eu, gândacul. Umblă vorba prin târg că foarte curând se va face o lectură publică din gândăcime undeva, printr-un club vestit prin ale sale veleităţi culturale din Centrul Istoric al Bucureştilor. Eveniment ce este posibil graţie străduinţelor domnului Liviu Drugă, cel căruia îi mulţumesc şi pe această cale.

Poate că ăsta va fi fost să fie debutul meu în ale literaturii...

O neaşteptată satisfacţie şi o timidă propunere

Am deschis televizorul chiar când domnul Sorin Ovidiu Vântu îi povestea domului Ghiţă, cu mândrie, despre trecutul dumnealui de bărbat adevărat, cu puşcărie la bază. Şi am fost plăcut impresionat, simţindu-mă, pe undeva, răzbunat. De ce?

Fiindcă odată nişte cititori cu o viziune critică mai aspră mi-au spus că se îndoiesc că anumite personaje din romanele mele pot vorbi în halul în care vorbesc, argumentând că respectivele personaje nu erau oameni de joasă extracţie (sic!), ci ditamai oamenii serioşi, stâlpi ai societăţii, nu alta. "Limbajul nu corespunde poziţiei sociale pe care o deţin", susţineau ei sus şi tare.

Explicam atunci că stâlpii ăştia ai societăţii de pe la noi cam aşa vorbesc, mai ales în particular, când nu-i televizează nimeni. Iar când spuneam asta, mă refeream la experienţele mele directe, auzite şi văzute de mine, nu la chestiuni povestite de cine ştie ce cârcotaşi. În plus, aş zice eu acum, când iată am o exemplară dovadă, printre cei mai mediatizaţi oameni de pe la noi se disting imediat trei bărbaţi vajnici, care au trecut oleacă prin puşcărie, însusindu-şi deci şi limbajul metaforic şi proteic al acesteia.

Convorbirea dintre cele două mari personalităţi, SOV şi Ghiţă, - unul patron de media, iar celălalt manager al firmei celui dintâi -, după umila mea părere, ar trebui să fie introdusă în manualele de limba română destinate clasei a XII-a. Şi fără bip-uri pudibonde! Ea reperezintă, fără putinţă de tăgadă, limbajul dintre doi oameni de succes ai zilelor şi patriei noastre. Adică - ce mai încoace şi încolo! - un model viu şi veridic pentru tânăra generaţie.

Ce emisiuni culturale, ce atâta şcoală, cărţi şi sclifoseli? A venit timpul să renunţăm la aceste prejudecăţi vetuste. În societatea românească s-au afirmat noi valori, noi etaloane pentru un popor care, la o adică, trebuie musai să se modernizeze în spiritul novator al celor două mari focare de cultură Golden Blitz şi Bamboo.

Ca atare, aş sugera Academiei Române - e doar o sugestie, îmi dau seama că nu am calitatea de a face recomandări acestui for - ca domul Sorin Ovidiu Vântu să fie făcut membru plin al respectivei instituţii.

Apropo! Ştiţi cumva de câţi ani n-a mai fost ales academician în România cineva care să fie scriitor sau lingvist? Ei bine, în spiritul reformării societăţii noastre, SOV poate ţine loc şi de una şi de alta!

Propunere vizând îmbunătăţirea referendumului pentru Bucureşti

Referendumul care să răspundă unei singure întrebări clare este o chestie depăşită şi jenantă. Doamna Udrea, care e cu mult mai bine pusă la punct cu chestiunile de modă decât imensa majoritate a concetăţenilor dumisale, a propus un referendum care să conţină şapte întrebări, unele capcană, altele de sondare a opiniei publice, aşa cum se găsesc în mult îndrăgitele chestionare din tabloide.

Acum, problema se pune de ce doar şapte întrebări şi nu şaptezeci şi şapte? Sigur, poate că-i vorba de o economie de cerneală tipografică şi de hârtie. Oricum, pentru a demonstra o mai largă deschidere faţă de bucureşteni şi problemele lor, propun adăugarea unui nou set de întrebări la referendumul-chestionar. În plus, pe lângă desuetele posibile răspunsuri "da" sau "nu", propun să se aduge alte două căsuţe, menite să nuanţeze mai bine opţiunile votanţilor, iar acestea să fie "cam aşa" şi "oarecum". Bine, s-ar putea suplimenta şi cu "naşpa" şi "cool". Iar acum iată noile întrebări propuse de mine şi care ar trebui neapărat adăugate celorlalte, deja existente:

1. Preferaţi ca o friptură bună să fie mai în sânge?

2. Legile termodinamicii afectează grav centralele termice. Consideraţi că ar trebui modificate?

3. Consideraţi că pisicilor vagaboante (comunitare), veveriţelor, aricilor, ba chiar şi şobolanilor ar fi bine să li se monteze crotalii*, pentru ca să nu existe discriminare între toate acestea şi câini?

4. Există semeni întru raţiune în spaţiu?

5. Nu găsiţi că e bizar faptul că un miriapod, deşi are atâtea picioare, nu se împiedică niciodată?

6. Găsiţi că e normal ca trotuarele să nu aibă borduri decât pe o singură latură?

7. Genţile Hermes sunt mai şic decât Vouitton?

* crotaliile sunt acei cerceluşi drăguţi, care vor fi mereu în trend, meniţi a identifica căţeii comunitari sterilizaţi şi animăluţele în general.

Un critic şi ale sale crezuri

În fiecare număr, în revista Dilemateca are loc câte o dezbatere pe anumite teme la care sunt invitate să răspundă diverse personalităţi din lumea noastră culturală. Luna aceasta au fost invitaţi criticii. Lor le-a fost pusă întrebarea: de ce lansează criticii cărţi? Nu comentez dacă tema este una de mare interes sau, dimpotrivă, este o falsă temă de dezbatere. Opiniile şi aici sunt împărţite.

S-au dat răspunsuri la temă - cam unitate în diversitate -, iar intervievaţii şi-au spus părerea, atingând şi alte subiecte, după voia şi verva fiecăruia. Unul dintre cele mai lungi şi mai "fuck the cool" răspunsuri a fost al domnului Costi Rogozanu. Cel mai bine este însă să-l las pe distinsul critic să se exprime:

"Dar văd în acelaşi timp că, aşa cum e alcătuită lumea de azi, loc pentru intransigenţă etică în lumea artistică nu prea mai e. Eu am făcut inclusiv "PR" atunci când am crezut că merită să las orice reţinere teoretică, de gust, critică, etc., ca să susţin un om sau o acţiune. Şi o să-l dau de exemplu pe Dan Sociu (deşi mai am şi altele, poate cele mai dragi mie), citat la începutul anchetei. Nu e un scriitor care să mă convingă în stil clasic: prin asta înţeleg să produci un text bun, rotund, care să mă determine să-l laud într-o cronică. Dimpotrivă, Sociu a înţeles noua realitate, noua sensibilitate, face parte din gama aia rară de artişti care ar trebui plătiţi, citiţi, susţinuţi pentru că există şi atât. Am prins şi feeling-ul ăsta ciudat cu sintagma "textul a murit". Sociu este exact sacriitorul care nu se poate dezvolata normal, care nu poate produce tipic "de manual", dar care e tot timpul promisiunea unui text excelent care, probabil, va şi veni la un moment dat. De aceea am fost cu plăcere "să-l lansez" - ba i-aş face şi PR dacă aş şti, ba i-aş cumpăra şi publicitate pe magazionul Unirea dacă aş avea bani. Nu aş face un gest de critic? Mi se rupe."

Poate că-i cam lung citatul, dar eu zic că-i foarte, foarte interesant. Pe mine unul m-a zguduit amarnic. Să mă explic.

Întotdeauna am crezut că nu poţi judeca un text literar decât prin prisma esteticii lui, înainte de orice. Întotdeauna am crezut că un text valabil sub raport literar este unul viu, bun (în sensul calităţii) şi rotund (în sensul unei arhitecturi bine gândite şi puse în operă). Aflasem - până şi eu - că s-ar fi speculat pe vremuri cum că "autorul a murit". Ei bine, se pare că acum şi textul şi-a dat obştescul sfârşit. Problema care se pune în cazul ăsta este simplă: atunci ce naiba i-a mai rămas bietului lector de citit?

Nu am nimic împotriva acestui critic, nu-l cunosc, nu i-am trimis niciodată vreun text de-al meu şi nici nu am beneficiat de vreo recenzie din partea sa. Aşa cum n-am absolut nimic nici împotriva scriitorului Dan Sociu. Numai că tocmai despre el ne vorbeşte criticul cu atâta pasiune, luându-l de model şi expunându-şi astfel opţiunile sale literare. Ceea ce se înţelege din aceste afirmaţii este că dumnealui îi plac scriitorii care sunt talente de viitor, dar care mor tinere speranţe, fiind însă elogiaţi de critic pentru că sunt"tot timpul promisiunea unui text excelent care, probabil, va veni la un moment dat". Acum, deh, dacă o fi şi-o fi să fie, bine, dacă nu, nu! Ce-i vreo supărare? (Am repetat citatul fiindcă prea-i frumos!)

Bine, nici cu intransigenţa etică n-am înţeles ce e prin literatură. Cel puţin în ziua de azi, că pe timpul lui Stalin am văzut prea bine ce anume va să zică aceasta.

Realizez că am cam multe nelămuriri şi ar trebui poate să fiu ceva mai rezervat, măcar în calitatea mea de autor, deşi nu acuz pe nimeni de nimic. Însă ştiu că oricum distinsului domn Rogozanu i se rupe.

România - file de poveste

A fost odată ca niciodată o ţară în care trăia un oarecare Ismail. Acesta obişnuia să se plimbe la ore mici - 5 1/2, mai precis - împreună cu un viezure, pe strada Arionoaiei. Dumnealui primea şi audienţe, dar numai pe culmea dealului, lângă pepiniera de viezuri ce-o avea. Sute de solicitatori de diverse chestiuni erau introduşi sub un abajur uriaş, fiind obligaţi să clocească acolo patru ouă.

Tot el avea şi un amic numit Turnavitu, de mai joasă extracţie, care-i servea ca salam şi ca ajutor în această ocupaţiune de folos obştesc. Sigur, acest Turnavitu mai funcţiona şi ca şambelan la viezuri şi, pe deasupra, îl mai şi măgulea pe Ismail pe rochie cu un pămătuf muiat în ulei de rapiţă, urându-i totodată prosperitate şi fericire. Ceea ce, să recunoaştem, nu era puţin lucru.

La fel de adevărat este că Turnavitu pleca la o dată pe an într-o călătorie în insulele Majorca şi Minorca, unde spâzura o şopârlă de clanţa uşii căpităniei, după care se întorcea în patrie. Din aceste călătorii i s-a şi tras nenorocirea, atât lui, cât şi prietenului şi protectorului său, pe care, din prea mare dramatism, n-o mai rezum aici pentru a nu stârni suferinţe sufleteşti persoanelor sensibile.

Pe de altă parte, mai nou, există o ţară unde o femeie de 41 de ani a fost internată într-un spital acuzând dureri mari de pântec şi o stare generală proastă. Fiind dumneaei mai plinuţă, i-a făcut o aşa impresie medicului care a studiat-o în amănunţime, un artist de bună seamă, încât acesta i-a spus că are o uriaşă tumoră abdominală.

Stând acea doamnă în acel spital şi simţindu-se, în mod bizar, tot mai rău, un alt medic i-a dat o veste îmbucurătoare, spunându-i că are pietre la rinchi, veste ce fireşte că a înveselit-o nespus.

Astfel, după un alt timp scurs cu impardonabilă şi implacabilă iuţeală, femeia aceea s-a retras cu discreţie într-o toaletă, unde a şi născut un băieţel voinic, de vreo cinci kilograme şi jumătate - adică iarăşi fix 5 1/2. Măsură pe care o regăsim uimitor şi în cealaltă poveste.

În timpul acesta, nişte cetăţeni însărcinaţi şi dânşii, dar cu dificila reformă a statului, luau cearşafurile de sub nişte muribunzi extrem de încăpăţânaţi dintr-un alt spital, de boli terminale. De asemenea, aceiaşi oameni responsabili, luau şi saltelele de sub aceiaşi exasperanţi bolnavi. După care le-au oprit, fireşte, şi apa, urmând să le întrerupă, la fel de responsabil, şi curentul electric. Cu toate acestea, deşi dezafectat într-un termen record, spitalul nu a fost încă demolat. Încă...

Prima poveste a fost plăsmuită de un maestru al absurdului numit Urmuz. Cea de-a doua nu este nicidecum o plăsmuire, ci o banală realitate petrecută într-o ţară membră a Uniunii Europene, ţară frumoasă, civilizată, cu oameni harnici şi buni, condusă de nişte înţelepţi destoinici, plini de onestitate şi clarviziune.

Şi, vorba unui poet, pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus România.

Nevricale de primăvară în lumea literară

Dacă răsfoieşti revistele literare sau parcurgi rubricile de acelaşi gen din alte gazete, nu se poate să nu remarci o acutizare a dării la gioale între confraţi. Fie că sunt scriitori, fie că sunt critici, lumea e cuprinsă de învolburare şi fierbe mai ceva ca mustul toamna.

O parte din supărări provine chiar din iarnă, când domnul Nicolae Manolescu a propus o dezbatere asupra criticii, dar venind în primul rând din partea celor aflaţi de partea cealaltă a baricadei, adică susţinută de poeţi, prozatori, dramaturgi, adică de scriitori în general. Urmarea a fost articolul domnului Cimpoieşu, sau şi mai dur, cel al domnului Komartin, ca să vorbim doar de vârfurile de lance ale acestei ofensive. A urmat o contraofensivă la baionetă din partea unora dintre criticii vizaţi de cei doi scriitori, iar ecourile acestei dispute reverberează puternic şi azi. Evident, nimeni nu recunoaşte nimic, nimeni nu a greşit vreo dată cu ceva şi fiecare este dispus să moară cu dreptatea în mâna lui, cum se zice pe la noi. Nu adâncesc acum discuţia pe această temă, însă o semnalez.

Apoi a urmat mediatizatul caz Groşan. Eu unul nu m-am grăbit cu invectivele, ba chiar dimpotrivă, am fost rezervat, neavând acces la dosarul acestuia. În plus, îl simpatizam pe autor, măcar prin prisma celor scrise de domnia sa, inclusiv în vremurile în care-ţi trebuia curaj ca să scrii despre epopeea lui Stejeran şi a robotului Dromiket.

Această simpatie a făcut loc unei dezamăgiri consistente atunci când am citit delaţiunile cel puţin jenante pe care autorul le-a făcut la adresa propriilor lui colegi şi a unuia dintre conferenţiari. Delaţiuni care au avut efecte negative - nu ştiu cât grave, dar au au avut fără îndoială - asupra vieţii celor încondeiaţi - încondeiere făcută, aş zice, chiar cu voluptate pe alocuri. O dezamăgire asemănătoare răzbate şi din articolul scris de domnul Manolescu, cel care a decis publicarea dosarului de turnător al lui Groşan în revista pe care o conduce.

Directorul României literare a fost însă atacat după aceea furibund, vreo trei săptămâni la rând, de domnul Ştefan Agopian în rubrica pe care domnia sa o are la Caţavencu, acolo unde este coleg de redacţie cu doveditul delator Groşan. Articolele publicistului au ridicat cu fiecare număr al revistei ştacheta ironiei şi a acuzaţiilor. Până într-atât încât redactorul de la Caţavencu a ajuns să-l acuze, nu tocmai voalat, pe Manolescu de similarităţi în ale turnătoriei cu nimic mai breze decât ale amicului şi colegului Groşan. Evident că asta l-a scos din răbdări pe criticul Manolescu. N-am să rezum aici întreaga reacţie a acestuia din articolul scris în ultimul număr al României literare. Am să mă limitez la un citat, fără să adaug niciun alt comentariu: "Al treilea client al rubricii (Prostologhikon) este un talentat, deşi minor, romancier, Ştefan Agopian, dacă vă amintiţi de canditura lui la preşedinţia USR, care, în loc să-şi încheie un promiţător roman, intitulat Fric, şi-a făcut din persoana mea o preocupare constantă, pe care nu cutez să o numesc obsesie".

Că tot este în spiritul titlului acestei postări, precizez că primul client al numitei rubrici propuse de domnul Manolescu este un poet nemuţumit. (Pe al doilea n-are rost nici măcar să-l amintesc.) Poetul, adică Vlad Neagoe, onorabil membru al USR, şi-a trimis spre publicare în revista România literară un grupaj de poezii. Omul a fost refuzat pentru lipsa de valoare a textelor, după cum afirmă criticul. Urmarea a fost un e-mail în care cel respins îi înjura ca la uşa cortului, scos din minţi, atât pe Gabriel Chifu, secretar de redacţie, cât şi pe Nicolae Manolescu - în mod democratic însă nu tocmai liric.

Cum însă nu-i bine să ne închipuim că numai noi avem monopol asupra nevricalelor literare, să poposim un pic în însorita Italie. Aici, doamna profesoară de teologie Lucetta Scaraffia a declanşat o aprigă campanie în ziarul Sfântului Scaun, L'Oservatore romano, împotriva lui Umberto Eco şi a romanului său, Cimitirul din Praga. Sigur, femeie fină, doamna profesoară de teologie nu l-a înjurat birjăreşte pe Eco. L-a acuzat doar de antisemitism... Chestie cu care o mulţime de alţi oameni indignaţi s-a solidarizat mintenaş. Iar campania aceasta se bazează în principal pe următoarea teză: Personajul principal al romanului, Simone Simonini, este un tip relativ simpatic (mie mi s-a părut un tip cu grave probleme psihice, mustind de ură, căruia nu i-am găsit nicio latură simpatică, dar mă rog, gusturi şi gusturi...). Iar cititorii "ar putea să cedeze farmecului acestui falsificator antisemit" şi să ia chiar de bune minciunile sau insultele debitate de acesta la adresa evreilor. (Simonini spune destule şi pe seama clerului roman, de exemplu, ba încă nişte chestiuni deloc măgulitoare la adresa multor înalţi prelaţi ai Bisericii Catolice, asta aşa, ca să folosesc un eufemism...)

În cele din urmă, Eco le-a răspuns tuturor explicând că părerile, ideile, convingerile şi acţiunile unui personaj, fie el şi principal, n-au nicio legătură cu cele pe care le-ar nutri autorul cărţii respective,ba chiar dimpotrivăl. În plus, scriitorul le-a atras atenţia că este vorba despre un roman, adică despre o operă de ficţiune, nu una care se vrea o lucrare ştiinţifică. Cu toate acestea, detractorii nu se lasă convinşi cu niciun chip. Poate o să trăim s-o vedem şi pe-asta: Umberto Eco chemat în judecată pentru a da seamă de faptele şi vorbele sinistrului personaj Simonini...

Închei amintind cuvintele înţeleptei tanti Lizica, o femeie care vindea covrigi pe Academiei, lângă aşa-zisele coloane, prin anii '80: "Ei, mă, mamă, multă lume necăjită, ce să-i faci?".

Alt fragment din romanul la care scriu (II)

La cererea entuziastă a unui larg grup de cititori, postez un alt fragment din acest roman care a suscitat o adevărată emulaţie spirituală în societatea noastră. Surse bine informate spun că acelaşi gen de emulaţie a lovit puternic şi alte societăţi. E vorba despre societăţile secrete, oculte, ezoterice, de rit regular, rectificat şi acceptat sau nu.

Totodată, anunţ doritorii că se pot înscrie - pe tabel nominal! - în selectul şi exclusivistul club "Prietenii lui Pamfilie". Cererile, autentificate notarial şi semnate olograf, vor fi depuse la o adresă ce va fi anunţată ulterior, fiind însoţite OBLIGATORIU de un P.A.P. (plan astral personal) care să conţină data exactă a naşterii (anul, luna, ziua, ora şi minutul), ascendentul, descendentul şi emolientul fiecăruia.

AVERTISMENT: Conform Directivei Consiliului Uniunii Europene - la care România este parte semnatară - cititorii sunt avertizaţi că lectura acestui text poate da dependenţă, stări de iritare sau de anxietate ori, cel mai grav, de plăceri vinovate. Textul nu îngraşă decât dacă este asociat cu consumul de floricele, chipsuri, dulciuri şi alte prostii, fiind testat dermatologic. Conţine e-uri.

Toată dimineaţa se perpeli bursucul aşteptând să se scoale Baba Cloanţa. Când în sfârşit se trezi, mai aşteptă încă o oră până ce isprăvi cu toaleta, cu fardatul, cu asortatul hainelor şi al pantofilor. În cele din urmă îşi făcu aparţia îmbrăcată numai într-o bluză largă, decoltată până la brâu, dar mai lunguţă – sigur, aşa aprecie eronat viezurele rochia ei trendy care-i scotea în evidenţă picioarele lungi şi decolteul bogat, mai mult decât angajant.

După un mic-dejun alcătuit dintr-un pesmet rahitic şi o cafea neagră, fără zahăr, de la dozator, vrăjitoarea decise să se ocupe şi de doleanţa musafirului. Pentru asta luă singura baghetă care-i mai rămăsese după aventura americană şi ieşiră în curtea largă. O luară de-a lungul ei până într-o zonă mai dosnică unde se afla cocina şi o poiată, Baba Cloanţa având obiceiuri culinare absolut bio sau organic, adică ecologice şi totodată tradiţionale, autentic româneşti. Sigur, amestecate cosmopolit cu modernităţi de tipul dozatorului de cafea şi a pâinii cauciucate, dar hipocalorice, ori a pesmeţilor cu aspect şi gust ceramic.

Ajunşi în faţa coteţului păsăretului îi zise amuzată foarte:

- Ia fii atent aici de ce-i capabilă fata!

Scoase bagheta aceea veche şi făcu cu ea câteva pase magice, în timp ce şoptea un descântec. Apoi îndreptă nuiaua fixând cu ea o gâscă mai grăsuţă şi rosti tare:

- Oilarâm, boilarâm, mâncalarâm varzălarâm!

Şi atunci, ce să vezi? Gâsca se prefăcu ca prin farmec într-o îndrăgită prezentatoare de ştiri. Ba care tocmai prezenta jurnalul, direct de acolo, din curtea păsărilor. Numai că, na, drăcie! Deşi ridica regulat din sprâncene dând din cap, zîmbea sau se arăta întristată, în funcţie probabil de subiectul anunţat, prompteriţa nu scotea nicio vorbă, ci doar gâgâia.

Bursucul remarcă imediat chestia asta şi se miră:

- Dar nu prea vorbeşte româneşte...

Vrăjitoarea se scuză:

- Ce să-i faci? Ţi-am zis că bagheta-i mai veche şi mai naşpa. Sonorul nu i-l mai nimeresc deloc. Dar în cazul ei, recunoaşte şi tu că nu se prea observă decât dacă eşti foarte atent.

- Mda... – acceptă politicos dar nu tocmai convins burusucul.

- Stai aşa să mai încerc alt descântec pe altceva. Hai la porci! Ăsta-i şi mai mişto, o să vezi tu.

- Ei şi ăsta a fost simpatic. Zici că-i exact Proabramburica, cu clătitele alea-n cap şi cu...

- Ia te poftesc!, i-o tăie nemuţumită gazda. Clătitele alea de care te râzi tu, eu cu mânuţa mea i le-am făcut, dacă te interesează.

- Scuze!, se repezi viezurele s-o dreagă, în timp ce-şi zicea că numai el putea să calce în străchini în halul ăsta. Buclişoarele sunt foarte drăguţe şi se vede clar că-s o adevărată operă de artă, dar cucoanei parcă nu i se prea potrivesc, încercă bursucul o corecţie de avarie.

Ea se uită la el lung şi, după câteva clipe, izbucni în râs:

- Ce faţă comică ai când încerci să dregi pelteaua. Ei, dă-o-n colo de gaşperiţă, cu sau fără buclişoare. De-aia nu mai pot eu. Buclişoare a cerut, buclişoare i-am făcut. Astea şi tu ai zis, ca necunoscător, că sunt opere de artă. Adevăru-i că de multe ori un stilist trebuie să-i facă poftele clientei, iar lumea pe el îl judecă, nu pe ea că-i vacă şi habar n-are ce-i stă bine. Ehe, nimeni nu ştie câte judecăţi aiurea nu suportă un artist din partea publicului.

- Şi eu sunt, aşa, niţeluş artist. Deci vă înţeleg cu atât mai mult mâhnirea pe care fără voie v-am provocat-o, făcu jenat şi animat de un adevărat spirit cavaleresc Pamfilie.

Baba Cloanţa îl privi cu bunăvoinţa:

- Hai, mă, nu fii fraier, că mi-a trecut. Ia s-o vezi pe-asta, zise ca un copil care vrea să-i arate altuia o jucărie nouă.

Şi se porni iar pe şopocăit nişte cuvinte de neînţeles. Apoi îşi îndreptă din nou bagheta magică, de astă dată spre un godac, zicând cu glas răspicat:

- Magadâm, magadâm, catong-acatong batong-song!

Iar porcul se transformă într-o clipă într-un cunoscut consilier prezidenţial, cu costum scump, cu cravată violet, şi cu privirea cam opacă. Numai că şi acesta, în loc să vorbească şi el ca omul, se puse pe grohăit.

- Ah, fir-ar al naibii să fie, nici lu’ ăsta nu-i mai ţine sonoru’!, se enervă vrăjitoarea. Încăpăţânată se uită în jur şi zări o balegă mare şi proaspătă de vacă.

- A, la fix! Ei, dacă nici cu asta nu merge mai bine, io nu ştiu ce să mai zic. Îşi îndreptă spre ea nuieluşa fermecată şi zise hotărât: Ursuleac-mursuleac, cating-acating bating-sing!

Pe dată balega aceea se prefăcu într-un prim-ministru micuţ şi agitat care, spre deosebire de celelalte încercări, chiar vorbea. Ba încă foarte repede şi gesticulând ca un automat lejer dereglat. Însă când se apropiară mai mult de el, constatară că omuleţul zicea la nesfârşit aceaşi frază: „Îmi asum deplina răspundere pentru reformarea statului, conştient de greaua moştenire pe care opoziţia ne-a lăsat-o... Îmi asum deplina răspundere pentru reformarea statului, conştient de greaua moştenire pe care opoziţia ne-a lăsat-o”, şi tot aşa. Apropiindu-se şi mai mult însă, simţiră că vorbele prim-ministrului erau însoţite de o duhoare de grajd greu de suportat. Aşa că vrăjitoarea îl readuse la loc în forma sa inţială.

- Da, e mult mai bine aşa!, susţinu bursucul.

- Mda, dar tot nu a ieşit cum trebuie...

- Ei, ce vrei? Parcă în realitate, ăla original o fi ieşit cum trebuie?, încercă Pamfilie galant să-i găsească o scuză.

- Pe undeva, ai şi tu dreptate. Vorba americanului: Garbage in, garbage out! Adică, mai pe româneşte, după ce că ai un rahat, mai vrei să şi faci din el bici, ba încă să şi pocnească. Dă-l în mă-sa! Acum cred că ai cam priceput cum puteţi, tu şi cei şapte pitici, să vă rezolvaţi problema. Te duci la securistu’ ăla cu o baghetă fermecată, te învăţ eu descântecul necesar şi-l transformi într-un şoarece, sau într-un gândac, ori, cel mai bine într-o plantă de apartament. Un cactus, ceva, ar fi cel mai nimerit.

- Da, ar fi chiar o soluţie foarte, foarte bună. Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc!

Baba Cloanţa făcu un semn prin care-i ceru să-şi stăvilească gratitudinea şi-i zise cam jenată:

- Stai aşa, nu te grăbi cu mulţumirile. Şi nu mai fi, frate, aşa protocolar, vorbeşte şi tu la persoana a doua singular, că nu-mi cade rangu’... Bun. Ce-ţi spuneam? A, da. Îţi ziceam că, din păcate, mai e o chestie pe care trebuie s-o faci.

- Ce chestie?

- După cum ştii, nu mai am decât o singură baghetă magică, şi aia ca vai de ea, după cum ai văzut.

- Aşa...

- P-asta, deh, nu pot să ţi-o dau. Dar nu face făţeagu’ ăsta de amărât, că io-s fată bună şi o să mă strădui să te ajut mai departe. În ideea asta ţi-am pregătit aici două nuieluşe fermecate...

- A! Vai ce bună sunteţi, adică pardon, eşti!, sări în sus de bucurie viezurele.

- Stai, mă! Iar te grăbeşti?, îl desumflă din nou Baba Cloanţa. Nuieluşele astea sunt descântate de mine, clătite-n apă neîncepută, la al şaptelea Crai Nou după Noaptea Sânzienelor, tot, tot, tot. Mai trebuie un singur lucru de făcut la ele ca să fie nişte baghete magice de toată isprava...

- Un singur lucru? Care anume?

- Să le treci iute prin focul suflat de un balaur. Şi cu asta basta, ai rezolvat-o.

Fu rândul lui Pamfilie să se uite lung la ea:

- Adică, doar atât a mai rămas de făcut? Să le trec la iuţeală, carevasăzică, prin focul suflat de un balaur şi altceva nimic, nu?

- Exact, ai prins perfect şpilul, zise zâmbind vrăjitoarea. Sigur, mai rămâne doar să te întorci şi să te învăţ descântecul pentru transformarea securistului în cactus, de exemplu, că altfel n-ai ce face cu ele. Oricum, una, după ce faci lucrarea cu balauru’, mi-o laşi mie, iar pe cealaltă ţi-o dau ţie, da’ mi-o aduci înapoi, după aia. Acuma cred că totu-i limpede, nu?

- De limpede, e limpede. Numai că nu ştiu ce-o mai rămâne din mine după întâlnirea cu balaurul.

- Ei, dacă n-ai curaj şi eşti prea fricos pentru o asemenea faptă, n-am ce-ţi face, făcu pe dezolata Baba Cloanţa. În fond, şi Dumnezeu îţi dă, da-n traistă nu-ţi bagă.

- Da, dar pe mine o să mă bage la ghiozdan balaurul, gata fript.

- Ei şi tu acuma! Prea crezi toate poveştile şi te temi de toate superstiţiile. Mai există şi balauri civilizaţi pe lumea asta. Adică ce zic eu pe lumea asta? Uite colea, chiar la noi în pădure, la o juma’ de zi de aici, şade balaurul Joarză.

- Păi atunci, dacă tot sunteţi într-un fel vecini, de ce nu l-ai rugat pe el să-ţi rezolve şi acel mic amănunt tehnologic?

- Tocmai fiindcă suntem vecini, de-aia! Sunt nişte certuri vechi, de familie, între noi. Cum zicea prim-ministrul: ne desparte o grea moştenire, dacă vrei să mă înţelegi.

- Eu aş vrea, însă nu prea pot.

- Nu poţi, nu poţi, asta e!, făcu cam nervoasă vrăjitoarea. Atunci o să pun bine nuieluşele fermecate şi când o veni cineva mai capabil, poate o s-o rezolv cu ăla. Oricum, îmi pare bine că te-am cunoscut.

- Stai aşa!, făcu frământat vezurele.

- Ce să mai stau? Ori le iei şi pleci chiar acum, ori ne despărţim şi o să-ţi păstrez un colţişor cald în inimă, făcu scurt şi ultimativ Baba Cloanţa.

- Bine, le iau şi plec chiar acum. Altă soluţie nu văd, spuse Pamfilie cu sufletul greu.

- Ştiam eu că eşti un băiat de toată isprava. Eşti tu mititel, dar în piept îţi bate o inimă de leu, îl lăudă vrăjitoarea.

- Mulţumesc!, făcu politicos bursucul.

Atunci ea se aplecă şi-l pupă, după care îi zise cu genele fâlfâind şi cu o voce învăluitoare:

- Pentru mine, în clipa asta eşti cea mai mare investiţie sentimentală!

Pamfilie o privi drept în ochi şi-i spuse doar atât:

- Mare vrăjitoare eşti tu, duduie Baba Cloanţa!

Fragment dintr-un alt roman (I)

Acesta este începutul unei alte scrieri cu care mă îndeletnicesc acum. Cum nu mă pricep deloc să decupez cele mai potrivite fragmente dintr-un roman, am ales chiar începutul.

La subsol. după cum ştiu oaspeţii care au mai fost pe acest blog, este deschis non-stop poligonul de tir critic. Puteţi executa foc cu foc, sau foc automat, în funcţie de câtă muniţie aveţi. Lectură plăcută şi foc de voie!

A fost odată, ca niciodată, un viezure. Pe viezure îl chema Lupu Colea-Pamfilie. Fireşte, Lupu era numele lui de familie, Colea-Pamfilie erau cele două prenume. Prietenii, amicii şi cei din famile îi spuneau Phil. Aşa se obişnuiseră, deşi la început cineva – nu se mai ştie cu precizie cine – îi zisese aşa în glumă. Restul lumii îi zicea domnu’ Lupu, deşi el îşi spunea simplu Pamfilie.

Acest viezure îşi vedea liniştit de treburile lui cele bursuceşti şi era foarte mulţumit, iar uneori – mai rar, ce-i drept – era chiar fericit şi participa cu trei, patru lucrări la expoziţii colective de artă plastică, grafica plăcându-i lui cel mai mult şi mai mult. Şi poate că ar fi dus-o aşa atât cât îi fusese lui dat să trăiască dacă într-o zi nu i s-ar fi întâmplat ceva neaşteptat.

Înainte de a spune ce i s-a întâmplat, trebuie adăugat faptul că bursucul avea două locuinţe. Una, normal, în pădure, iar alta – poate cumva mai inedit – într-un fişet aflat la demisolul sediului Consiliului Naţional al Studierii Arhivelor Securităţii. În cea din pădure, cea principală, care era trecută şi în cartea de identitate, stătea cam din aprilie până în octombrie. În fişet locuia în restul anului.

În ziua cu pricina, viezurele fusese găsit că stă în respectivul fişet de un domn numit Buică, care era mare jupân prin respectiva instituţie. Pe vremuri, evident, era tot mare jupân, mai precis colonel, dar în organigrama Securităţii. La fel de evident este că avea şi un alt nume, alte nobile idealuri, fiind totuşi şi atunci, ca şi azi, un înfocat patriot. Dar deja asta e altă poveste.

Domnul Buică, neplăcut surprins de întâlnirea cu viezurele, l-a poftit pe acesta în biroul lui pentru o discuţie explicativă. Iar discuţia a început alert, cu o făţişă doză de asprime din partea înaltului funcţionar:

- Numele şi pronumele!

- Lupu Colea-Pamfilie, zise repede viezurele. Apoi, după ce reflectă câteva clipe, continuă: Eu, tu, ea, el, noi, voi, ele, ei. Ori mi, ţi, li...

- Io te poftesc să nu te obrăzniceşti, da?, se răţoi domnul Buică la bursuc. După ce că eşti în situaţia în care eşti, mai ai şi tupeu.

- Găsiţi?, întrebă cu amabilitate Pamfilie.

- Şi încă cum! Ia spune-mi, cum te-ai strecurat ocupând abuziv fişetul? Da’ fără înflorituri sau ascunzişuri. Simplu, direct, bărbăteşte. Hai, dă-i drumu’!

- Păi, să tot fie vreo zece ani de când am găsit un geam de la demisol spart. Am intrat, am găsit fişetul pe jumătate plin cu dosare calde şi mi s-a părut tocmai bun de viziună pe timpul iernii...

- Aşa... Adică ai găsit un fişet cu dosare şi gata, te-ai şi făcut stăpân pe el, nu? Bravo, dom’ne! Realizezi că eşti sub incidenţa legii penale?

- Nu prea. Ştiţi, eu, în calitatea mea de viezure, nu m-am gândit niciodată că aş putea dobândi statutul de justiţiabil şi că aş putea avea probleme de natură penală.

- Te-ai gândit, nu te-ai gândit, uite că le ai. Şi încă cu vârf şi îndesat. Sincer să fiu, nu aş fi conceput niciodată ca un viezure, un viezure adevărat – sublinie fostul colonel – să se preteze la un asemenea gest. Ia zi, eşti un adevărat viezure sau nu?

- Da, domnule, sunt cât se poate de viezure.

- Păi şi atunci, alături de barză, de mânz şi de... ăăă, mă rog, ar trebui să fii un exemplu, mă, biatule!

- Alături şi de brânză?, întrebă timid bursucul.

- Da, şi de brânză! Ce, ţi-e ruşine de originea voastră comună?

- Nu ştiu cât de comună o fi originea noastră, se îndoi Pamfilie. Dar dacă vă place brânza...

- Aici nu-i vorba de ce-mi place mie, ci de strămoşii noştri şi de datoria sfântă pe care o avem faţă de ei. Iar tu ai întinat stindardul acestei datorii.

- Îmi pare rău. Dacă doriţi, pot să-l curăţ rapid. Îmi arătaţi doar unde-i pata şi cu niţeluş Vanish o scot imediat!

- Asemenea grave greşeli nu se spală aşa uşor, zise fostul colonel sfredelindu-l mai mult decât mustrător cu privirea. Trebuie să faci fapte de bravură concrete, nu aşa.

- Cam la ce fel de fapte de bravură vă gândiţi?

Înaltul funcţionar de stat se lăsă pe speteaza fotoliului, mijindu-şi ochii meditativ. Dădu din cap apoi îl întrebă iute:

- Auzi? Da’ tu prin pădure mai umbli, nu?

- Da, din aprilie până-n octombrie pe acolo-mi fac veacul.

- Aha!, tresări domnul Buică. Şi în ce relaţii eşti cu cei şapte pitici? Să nu-mi zici acum că nu-i ştii, că sunt personaje de basm şi alte baliverne de-astea. Îi cunoşti sau nu-i cunoşti?

- Îi ştiu aşa, dar nu sunt în cine ştie ce relaţii cu ei. Sunt nişte moşneguţi simpatici şi...

- Simpatici!?

- Da. Simpatici şi cumsecade, spuse cu jumătate de gură bursucul.

- Te-au îmbrobodit şi pe tine! Auzi tu, simpatici şi cumsecade când ăştia-s nişte lepre ce nu s-a mai pomenit. Uite, de exemplu poţi să-mi spui din ce trăiesc ăştia, că doar le-am închis minele? De unde dracu au ei aur, argint şi tot felul de nestemate, ă?

- Păi, ei sapă şi acum în galeriile lor.

- Deci sapă şi acu’, nu?

- Nu ştiu sigur, dar aşa-mi închipui, începu s-o scalde viezurele.

- Îţi închipui!, exclamă dispreţuitor fostul colonel. Aici nu-i pe închipuite. Aici trebuie făcută o documentare temeinică, înţelegi?

- Înţeleg.

- O documentare temeinică şi responsabilă, nu aşa. Iar tu, ca să trecem cu vederea abuzul de natură penală pe care l-ai făptuit, trebuie să te implici cu toată vigoarea.

- Adică în ce fel să mă implic şi cum cu toată vigoarea?, făcu zăpăcit Pamfilie, simţind totuşi că păşeşte pe un teren al naibii de alunecos.

- Adică să afli ce şi cum în legătură cu nenorociţii ăştia. Ce fac, ce vorbesc, ce pun la cale, ce-nvârtesc, unde sapă, unde depun producţia. De-astea! Ăştia sigur sunt cârdaşi cu alţi neorociţi şi nu m-aş mira să fi fost şi turnători, la o adică. Ce crezi că nu? Şi cum afli, cum vii şi-mi raportezi. Şi nu numai aşa, din gură. Scris şi semnat, că asta înseamnă să acţionezi în mod responsabil. Că noi aici nu ne jucăm şi suntem mereu cu ochii-n patru. Noi, ţine minte, bă, băiatule, suntem ultima formă de justiţie pe pământul românesc. Dincolo de noi e numai Dumnezeu, spuse cu patimă domnul Buică, cu buzele spuzite de salivă.

Bursucului i se zburliră mustăţile de spaimă. Îşi plecă amărât fruntea şi se întrebă disperat cum să acţioneze. Că-şi pierdea locuinţa din oraş, mai treacă-meargă, dar în fişet se găseau toate desenele lui, aduse aici la fereală de umezeala şi asprimea iernii. Başca sumedenia de cărţi cumpărate şi savurate în lungile nopţi de iarnă. Oftă fără voie.

Domnul Buică socoti, după îndelungata lui experienţă în munca de convingere, că l-a înmuiat şi i-a vârât frica-n oase bursucului. Aşa că spuse pe un ton ce nu admitea replică:

- Uite, o să te ajut să-ţi recapeţi demnitatea şi statutul nobil de viezure adevărat, născut pe plaiurile noastre strămoşeşti. Omenos cum sunt, îţi acord această şansă. Ai trei săptămâni la dispoziţie, nici măcar o zi în plus, să-mi vii cu raportul complet despre cei şapte pitici. Raport scris şi semnat, bagă de seamă! Ai înţeles?

- Am înţeles, făcu Pamfilie cu glasul stins şi cu mustăţile pleoştite.

- Bun!, făcu o figură mulţumită domnul Buică. Aţinti un deget ameninţător către bietul bursuc şi-i zise cu un rânjet sumbru: Vezi, să nu mă dezamăgeşti!

*

Viezurele părăsi tare necăjit luxosul sediu central al C.N.S.A.S.-ului. Era atât de tulburat încât abia apucă să se ferească din calea unei limuzine ce demară în trombă din faţa instituţiei. Portarul, care tocmai trăgea o ţigară, chicoti amuzat:

- Ia uite la el ce opărit e!

- Cine?, se pomeni bursucul că întreabă.

- Cum cine? Motanu’ Felix care a fost demascat. Nu l-ai văzut în merţan? Avea la draci pă coadă, ceva de speriat, aprecie omul. Strigă în urma maşinii care dispăruse deja de pe stradă, cu o satisfacţie făţişă: Aşa-i trebuie dacă a vrut să fure sarea ţării!

Pamfilie nu mai zise nimic, deşi se întreba în mintea lui de bursuc la ce naiba îi trebuise unui motan sarea ţării. Dar altele erau problemele ce-l apăsau pe el, aşa că îşi văzu mai departe de drum.

Tot rătăcind pe străzi, ajunse în Centrul Istoric al Bucureştiului. Aici, pe o stradă prospăt desfundată, o ambulanţă zăcea într-o rână, cu două roţi înfundate până la osii într-un şleau plin de noroi. În jurul maşinii se adunaseră câţiva oameni. Mai toţi erau oameni serioşi, fireşte.

Şoferul se uita lung la dubiţă şi din când în când arunca câte o sudalmă, însoţită neapărat şi de un scuipat gros. Omul probabil că avea bronşită. Cam după a treia flegmă, şoferul spuse supărat:

- Dacă n-ar fi dat dobitocu’ ăla de primar ordin să să refacă canalizarea, nu mi s-ar fi întâmplat necazu’ ăsta.

O doamnă cu basma cafenie, trecută şi de cea de-a treia tinereţe – doamna, nu basmaua –, aprobă cu fermitate:

- Aşa e, dom’ne! Un tâmpit, ce poţi să ceri de la el?

Un papuaş originar totuşi din Irian, nu din Papua-Noua Guinee, care trecea pe acolo, n-avu ce face altceva mai bun şi se băgă şi el în vorbă:

- Păi, de ce e, tanti, primarul tâmpit?

- Da’ al’fel cum? Numai un tâmpit se apucă să facă canalizări aiurea-n tramvai pe vremurile astea grele, dă criză. Nouă ne taie cu atâta grijă Guvernu' pensiile - operaţiune chirurgicală, vorba aia -, iar tembelu' ăsta de primar s-apucă să refacă un Centru' Istoric care nu foloseşte la nimica. Ce, n-am dreptate?

- Oho, şi încă cum!, o susţinu şoferul.

- Eu zic că o canalizare la o casă e un lucru bun, o ţinu pe a lui papuaşul din Irian, aflat cu treburi prin frumoasa noastră capitală europeană. Şi dacă e bun pentru o casă, atunci cu atât mai bun e pentru o stradă plină de case, continuă el să susţină.

- Ia uite, frate, şi la asta. Numai tu, băi, mai lipseai să ne dai lecţii. La voi în Africa numai într-o canalizare o ţineţi, îl ironiză şoferul.

- Eu nu-s din Africa, zise negrul slăbuţ, îndreptându-şi semeţ coiful alcătuit din pene de Pasărea-Paradisului.

- Păi, şi atunci ce tot dai din gură!?, se înfipse şi bătrânica în el.

- Uite d-aia se duce de râpă ţara asta. Că vin toţi fugiţii d-acasă pe-aici şi ne învaţă pe noi că raţa-npunge. Pe deasupra, tinere, mai ai şi fracturi grave de logică în paradigma discursului pe care-l expui cu atâta nonşalanţă. Adică dacă un muncitor sapă o groapă într-o oră, însemnează că trei mii şase sute de muncitori o să sape groapa aia într-o secundă? Adică, mai pă înţelesu’ tău, că te văd mai neajutorat, dacă o canalizare – să admitem cazu’ – e bună pentru o casă întocmită, atunci, după mintea ta, ar fi bună pentru tot cartieru’? Nu vezi că vorbeşti fără subiect şi predicat?, zise un analist politc cu începere de barbă de la o televiziune privată, de partid şi de stat, aflată pe acolo în căutare de senzaţional.

Nici nu termină bine omul de presă să-l pună la punct pe papuaş, că uşa din spate a ambulanţei se deschise şi o duduie în halat alb zise oarecum iritată:

- Măi, oameni buni, terminaţi cu discuţiile şi ajutaţi-mă s-o scot pe femeia asta din maşină, că acuşi-acuşi naşte.

Papuaşul şi viezurele săriră imediat, dar fură tot imediat opriţi cu indignare de oamenii responsabili din jur:

- Un’ vă băgaţi, băi, ciumpalacilor? Păi, cine dracu a mai văzut femeie serioasă, în ultmu’ hal de gravidă, să fie scoasă dintr-un accident de un papuaş şi-un viezure? Vedeţi-vă, mă, orfanilor, de treaba voastră şi nu mai încurcaţi treaba p-acia! Ia uite, frate, la ei!

Cei doi se opriră intimidaţi, iar restul lumii continuă să vocifereze, la fel de indignată. Ba unii începură chiar să-i huiduie şi să-i facă nesimţiţi, gherţoi şi ţărani.

Bursucul îşi zise că ar fi cazul să-şi ia tălpăşiţa de acolo, dacă nu vrea să-şi capete niscaiva scatoalce. Deşi, bietul de el nu pricepea şi pace unde anume greşise. Cu atât mai mult cu cât tăcuse chitic şi nu se amestecase în sfada oamenilor. Se gândi că, cine ştie, poate îi scăpase lui ceva. Oftă şi porni mai departe.

Tot rătăcind el aşa prin Centrul Istoric al Bucureştiului, simţi că îl cam încearcă foamea. Văzu tot felul de localuri de lux pe la parterul unor case vechi ce stăteau să cadă, dar nu îndrăzni să intre acolo. O dată fiindcă sigur erau nemaipomenit de scumpe, şi altă dată..., hm, mă rog, altă dată ca prima dată. În plus, aveau tot felul de meniuri ciudate afişate pe tăbliţe negre. Astfel, în faţa unui asemenea restaurant citi: „Oferim onoratei clientele vestiţii Ficăţei Scarlett O’Hara, Muşchi în Sânge Connan Barbarul, precum şi fabulosul Rahat Danubian ca la Ada-Kale. Asigurăm satisfacţie garantată!”.

Viezurele se încruntă şi zise sastisit.

- Mersi de aşa o ofertă! Mâncaţi-vă voi rahatul ăla danubian şi fiţi satisfăcuţi!

Mai făcu câţiva paşi şi văzu o cârciumă din cale afară de prăpădită. Desupra intrării era firma pe care citi uimit: „La nişte tovarăşi şi fiii”. Se apropie cu circumspecţie de uşa larg deschisă şi simţi o combinaţie subtilă de duhori din care se distingeau cea de mucegai şi cea de urină de cerb aflat în rut. În materie de mirosuri era doctor, doar copilărise în pădure.

„Foarte ciudat amestec. Mucegaiul ca mucegaiul, nu-i greu de înţeles de unde provine, dar cerbii?”, se miră el în faţa acestei noi dileme. Pe uşă văzu însă două mici anunţuri. Primul spunea că: „Acest local e deschis fumătorilor”. Chestia asta nu-l deranja deloc deoarece şi el avea acest nesănătos obiciei, fie şi din când în când. Cu al doilea însă lucrurile se complicau foarte tare: „Conducerea restaurantului nostru îşi rezervă dreptul de a-şi selecta clientela”. Se privi în vitrina murdară pe pervazul căreia se aşternuse un covor de muşte moarte. În mod sigur un viezure ca el n-ar fi întrunit sufragiile pretenţiosului patronat.

Aşa că îşi cumpără doi covrigi fierbinţi de la o simigerie din apropiere şi, după ce-şi potoli astfel foamea, porni hotărât la drum spre Pădurea Fermecată...

Eu, gândacul - fragment de roman (III)

Petrică îşi făcu la repezeală câteva cruci, cu ochii iscodind în dreapta şi-n stânga. Până la urmă, îl găsi pe cel căutat, un bărbat nebărbierit, cu o faţă osoasă şi sprâncene stufoase, în şopronul alăturat, la „vii”.

„Salut, bre, nea Tăsică!”

„Hai, să trăieşti, Petrică!”, se salutară cei doi.

Nea Tăsică era femeie de serviciu la biserică. În virtutea acestei funcţii, tocmai aduna resturile de lumânări, precum şi ceara topită, pe care o râșcâia necăjit de pe tăblia metalică plină de orificii, cu ajutorul unui soi de şpaclu primitiv, moştenit probabil încă din timpul primei vârste a fierului – Hallstatt, pentru cunoscători. Explică sursa amărăciunii sale:

„I-am zis dă ieri după-amiaz’ lu’ Sofica: Ai, fă, dă grijă şi nu uita să pui apă şi la „Vii” şi la „Morţi”, că al’fel să lipeşte, dreacu’, ptiu, Doamne-iartă-mă!, ceara dă tablă. Da’ ea, cu gându’ tot la bârfă cu cotoroanţele ei, a uitat ca o vacă care este. Şi uite! Stai Tăsica acuma şi chinuieşti-te. Cân’ i-am zis, a dat-o cotită, că a zdrulucit-o toată ziua coana preoteasă cu curăţenia la casa parohială, că nici nu mai ştie dă ea d-atâta muncă şi că şi-a uitat dă treaba asta, la câte daraveri are pă capu’ ei. Fi-i-ar capu’ al... Ptiu’, că iară mă ispiteşte necuratu’”, încheie plin de o evlavioasă vigilenţă

Pe Petrică îl durea fix în cot, ca să nu zicem în altă parte, de problemele de serviciu ale domnului Tăsică. Altele erau chestiunile care-l ardeau pe el. Dar trebuia să procedeze cu tact, făcând niscaiva conversaţie. Aşa că aruncă un neutru, deşi nu tocmai corect politic:

„Eh, femeile... Ce ştie proastele astea? Parcă poţi să pui bază pă vreuna, la o adică, cum e ele acu’ cu minţile fluturatice. Că toate e numa’ cu ochii după bani şi cu gându’ la... Auleooo! Na, că eram şi io să-mi fac păcat, tomnai acia, lângă sfânta biserică”, îşi luă seama la ce era să-i iasă pe gură şi nea Petrică. Privi cu o faţă prea vinovată ca să oglindească un regret sincer şi adăugă, făcând trei cruci mari: „Da’ chiar, bre, că aici parcă umblă ăla mai abitir să te bage-n belea, zău!”

„Umblă, da”, făcu neatent Tăsică în timp ce sălta uşor în pumn punga de plastic cu mucuri de lumânări şi ceară, socotind că s-a strâns de vreun kilogram, hai, un kilogram şi jumătate. Cantitate care, vorba aia, că păşisem în al treilea mileniu, se putea recicla pe niscaiva bănuţi. Domnul Tănase Efremiu Gomboş – după cum scria în acte – era, o susţinea de altfel chiar el cu mândrie şi relativă seriozitate, un participant activ al înnoirii bisericii ortodoxe, asociind religia cu ecologia. Sigur, de fondul principal al problemei, care, de fapt nu era câtuși de puţin vreo nouă găselniţă a acestui secol, se ocupa, cu multă osârdie, popa Davidescu. La săptămână cântărea resturile de lumânări şi se uita lung la omul-femeie-de-serviciu:

„Tăsică, Tăsică, s-au adunat cam puţinele, tată!”

„Astea e toate, părinte!”, se dezvinovăţea împricinatul în faţa privirilor acuzatoare ale preotului paroh.

„Mă, băiatule, toate-toate?”, insista cu subînţeles popa.

„Toate-toate, părinte! Să-nlemnesc!”

„Ai grijă, Tăsică, tată, să nu spui vorbă mincinoasă, că tare greu atârnă ea în talgerul păcatelor. Cu atât mai mult cu cât ai putea cădea în ispita de a-l minţi chiar pe părintele tău cel duhovnicesc, care îndreptăţit ar fi atunci să te afurisească...”

Dom’ Gomboş lăsa cuminte ochii în pământ şi spunea cu mare pioşenie în glas:

„Mă rog în fiecare seară să mă ferească Sfântul de o aşa greşeală, da’ şi io sunt om şi sunt slab, părinte! Cu toate astea, să ştiţi că mă sforţez şi mă străduiesc să nu cad la abatere...”

„Te forţezi tu, te forţezi, Tăsică, da’ nu prea-ţi iese!”, făcea acru popa Davidescu. Urma: „Ai grijă cu slăbiciunea asta a ta, să nu cumva să mă mâhnești în aşa chip încât, cu toată compasiunea pe care o am faţă de fratele meu cel păcătos, să te dau cumva afară.” Continua cu şi mai multă asprime: „Ia vezi! Pantelică, ăla din colţ, de la blănărie, abia aşteaptă să-l ajut şi pe el cumva cu lucrul p-aci, prin juru’ sfântului lăcaş, şi nu umblă să se tocmească pentru orice, cum fac alţii! Înţelegi mătăluţă?”

„Înţeleg, Sfinţia Voastră, cum să nu înţeleg!? Da’ mi-e că mă judecaţi cu prea mare asprime, că io sunt băiat bun, muncitor şi ci’stit. Nu mai spun că Pantelică, întrebaţi pă toată lumea, e şi beţiv, şi gură bogată. Înţelegeţi dumneavoastră ce vreau să zic, că doar vă pricepeţi la oameni ca niminea al’cineva şi n-o să vă înveţe unu’ ca mine ce şi cum...”

Parohul zâmbea pe sub mustaţă, amuzat dar şi plăcut gâdilat la orgoliu, şi-i spunea, amenințându-l cu degetul:

„Mai pune lacăt gurii aceleia aplecată la clevetire, Tăsică, că numai la rele te poate duce. Vezi-ţi de bârna din ochiul tău şi nu te mai lega de paiul din ochiul altuia!”

În momentul acela – discuţia se repeta ca un ritual, la răstimpuri – domnul Gomboş ştia că furia popii se domolise şi putea răsufla uşurat. Urma o ultimă pildă pe care, neapărat, preotul urma să i-o dea. Asta era lege şi anunţa apropierea sfârșitului întâlnirii legate de ceară şi lumânări. Iar pilda nu întârzia. Parohul îi arăta palma, cu policarul întins în unghi drept, edificându-l imediat asupra gestului:

„Vezi tu mâna asta, Tăsică?”

„O văd, părinte”, spunea smerit omul-femeie-de-serviciu.

„Ei, Dumnezeu a lăsat ca degetul mare să fie un opritor”, făcea preotul, în timp ce palma îi aluneca sugestiv, în jos, pe lângă muchia mesei, sfârşindu-şi mişcarea atunci când policarul atingea tăblia. „Vezi, tu, tată, mai adânc nu merge mâna. Nu merge şi pace. Aşa că fii cu îngrijire faţă de degetul ăsta mare, că altminteri rişti să-ţi scape mâna până la cot şi poţi să-ţi capeţi mare belea. Mare belea, Tăsică! Să nu zici că nu ţi-am spus!”

„Am băgat la cap, Sfinţia Voastră şi o să mă căznesc să nu vă ies din cuvînt”, făcea Tănase cu ochi umezi, pătruns tot de un devotament de-a dreptul căţelesc.

Atunci popa plusa, găsindu-i rapid o sarcină de care trebuia să se achite mintenaş, spunîndu-i scurt: „Aşa să faci, fiule! A!... Şi vezi de isprăveşte cu iarba aia din curte, că a crescut ceva de speriat!” sau „Copacii de pe alee sunt nevăruiţi de la Paşti” ori „Nu se mai vede aleea de restu’ curţii de câtă frunză s-a pus!” şi câte altele. Iar Tăsică tăcea şi înghiţea, fără să scoată un cuvinţel de împotrivire. Dacă el îşi lua un mic bonus din ceară şi lumânări, era corect să depună în regim de urgenţă şi un serviciu suplimentar. Avea şi părintele Davidescu dreptatea lui.

După câte o asemenea zi frământată, la sfârșitul cinei, parohul îi spunea coanei preotese, oftând adânc:

„Nu mai găseşti, Lizico, oameni cinstiţi azi, în ţărişoara noastră. Toţi vor bani, dar fug de muncă ca dracu’ de tămâie. Numai hoţie şi iar hoţie, cât vezi cu ochii. Nu ştiu unde o să ajungem, zău!”

Nevastă-sa surâdea şugubeaţă, strângându-și a sa robe-de-chambre din mătase în jurul şoldurilor generoase, admirându-se în oglinda, aşa-zis veneţiană, aflată pe peretele din spatele lui bărbate-su. Rochia fusese cumpărată la jumătate de preţ de la o enoriaşă care se jurase că o primise de la Milano. Madam Lizica ştia ea, doar nu era născută ieri!, că era săltată direct, cu discreţia necesară, de la locul de muncă al enoriaşei. Dar nu se scandalizase câtuși de puţin, considerând că făcuse o faptă bună, ajutând-o pe o amărâtă care, oricum, se spetea la bandiţii ăia de patroni italieni pe o leafă de mizerie. În plus, făcuse o adevărată afacere, scutindu-l pe soţ de bani cât pentru două botezuri, un luat de moţ şi o rupere de turtă, sau, hai, socotind în mare, cât pentru o înmormântare mai de Doamne-ajută. Aşa că spuse cu un fel de blândețe lejer amuzată, dar şi cu un entuziasm sincer, însă reţinut:

„Fănele, prea le pui la inimă pe toate. Fii tu liniştit! La noi s-a furat, se fură şi se va fura cât o fi neamul nostru pe acest pământ. Îţi dau şi în scris, dacă vrei. Ia adu-ţi aminte! N-a zis papa ăla catolicu’ că România e Grădina Maicii Domnului? A zis! Şi atunci? Păi dacă din bogăţia asta de grădină nu se fură, atunci de unde, dom’ne, de unde?"