duminică, 28 martie 2010

Topul vrajbei noastre...

Tocmai voiam să vă explic de ce am postat fragmentul cel voluminos din Nedesluşitele contururi ale ţărmurilor, când am dat peste un sondaj în Adevărul literar, unul ce a suscitat diverse reacţii din partea unor scriitori, dar şi ale unor critici care s-au exprimat în alcătuirea respectivului clasament. În afară de asta, şi cei interesaţi de cărţi de pe bloguri şi-au afirmat diverse păreri.
Acuşi, de!, puteam să lipsesc de la aşa o ocazie? Păi, nu, nu puteam. Ţin să precizez că nu mă privesc reacţiile respectivilor scriitori şi poziţiile domniilor lor în acest clasament, după cum respect şi opţiunile criticilor. Nu sar în sus revoltat pentru locul pe care l-a primit scriitorul X, care ar fi fost mai merituos decât Y, şi nici nu protestez pentru că Z nici n-a fost luat în seamă. Articolul meu se constituie mai degrabă ca un răspuns la postările unor bloggeri, oameni cât se poate de respectabili altminteri. Şi ca să n-o mai lungesc, iată comentariul meu, poate un picuţ diferit de cel iniţial:

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, bună ziua dumneavoastră şi invitaţilor dumneavoastră şi, scuze!, dar mă bag şi eu în vorbă. Vă urmăresc cu interes blogurile, articolele, postările, ascultându-vă, iacătă, opiniile. Însă acum nu pot să mă abţin, cum de cele mai multe ori o fac stând cuminte în banca mea, şi nu că zic, da' spun:
Chestia asta cu alcătuirea de topuri - mai ales literare - funcţionează pe gloriosul principiu "cu cât suntem mai mulţi, cu atât suntem mai culţi". Iar faptul că, deh, această drăguţă întreprindere merge din plin şi pe alte meleaguri, mai de soare şi veselie pline (evident mai civilizate şi mai devreme acasă), nu o face mai puţin discutabilă, ca să nu zic îndoielnică de-a dreptul, în această formă.
Fiindcă problema cea mai enervantă (pentru mulţi) este aceea că arta, deci şi literatura, nu sunt deloc democratice. Aici se trăieşte sub greaua tiranie a calităţii estitice, a talentului, ba chiar, uneori, a împilării samavolnice a geniului, stare de lucruri, să recunoaştem, uneori supărătoare. Asta în timp ce mulţi simt marea chemare, dar puţini, foarte puţini, sunt cei aleşi să fie - vorba şobolanului aceluia de Firmin, personajul (care-i chiar un rozător în lege) lui Sam Savage - scriitori cu S. Avem peste trei mii de de membri în Uniunea (mai nou, şi pe stil vechi totodată, Societatea) Scriitorilor. Câţi or fi fiind scriitori cu majuscule, nu mă încumet să estimez. Dar dacă suntem contemporani măcar cu o sută, ba chiar şi cu cincizeci, eu cred că ar trebui să ne simţim mândri. Iar dacă unul sau doi s-or dovedi peste ani geniali, atunci chiar că am avut noroc. Numai că valoarea unei lucrări de artă ori literare nu se poate stabili prin plebiscit naţional, dar nici în parlamentul scrobit al vreunei elite autoproclamate, prin votul cu bile la vedere, sau prin aranjamente de culise. Din păcate, cum spunea un cinic inteligent, marii scriitori întâi mor, iar abia după aceea se nasc ca mari scriitori. Desigur, există şi excepţii fericite, iar majoritatea scriitorilor trag nădejdea secretă că tocmai ei vor fi întruparea acelei abateri de la regulă.
Revenind strict la fenomenul topurilor, acesta are consistenţă reală doar sub aspect sociologic şi, la fel de adevărat, sub cel al marketingului. Privit din punctul de vedere al sociologiei, aceste tipuri de ierarhizări populare au cu atât mai multă relevanţă cu cât sunt mai largi, înglobând cât mai mulţi repondenţi de calitate. Un top alcătuit pe baza răspunsurilor câtorva oameni, fie ei şi unii de certă valoare în domeniul adus în discuţie, nu relevă altceva decât o orientare extrem de generală şi de o subiectivitate inerentă. Faptul că zece dintre cei mai buni critici literari din România - dar cine stabileşte un clasament absolut obiectiv al criticilor? - e doar un prilej de joacă intelectuală, nu unul care ar reprezenta, măcar statistic, o acţiune serioasă. Numai gândindu-te că au fost, poate, alţi cinci critici de calibru (50% din "masa testată") care n-au participat la acest sondaj şi care ar fi putut avea alte opţiuni, şi ne dăm seama că tot acest clasament ar fi putut arăta cu totul şi cu totul altfel.
În plus, mai există un aspect care aş spune cămerită subliniat şi la care ar fi de reflectat. Orice asemenea sondaj are o valoare punctuală, una a momentului. El ar avea însă o anumită valoare dacă ar fi făcut cu regularitate, în ideea de a oferi o viziune asupra evoluţiei reflectării de către critică a literaturii contemporane. Ar fi poate de meditat mai apoi la modul cum a fost primită o carte la începuturile ei şi la cum si-a urmat după aceea drumul spre canonizare sau întru plasarea acesteia pe un raft din ce în ce mai dosnic, pe măsură ce timpul s-a scurs de la întâmpinarea ei cu entuziasm şi fanfara sărbătorească a criticii. Destinul unei cărţi e adesea chiar mai sinuos decât al autorului. Să nu ne ascundem după deget, în privinţa aceasta. Nu o dată apariţia unei capodopere a fost ridiculizată, sau mai rău, nici măcar nu a fost băgată în seamă, fiindcă critica era ocupată cu glorificarea unor scriitori ai momentului. Criticul Marius Chivu şi-a întrebat confraţii într-o anchetă dacă au a-şi reproşa o privire prea severă şi fugară asupra vreunui autor. Aşa cum era de aşteptat, majoritatea au zis că dacă ar avea ceva să-şi reproşeze, ar fi mai degrabă generozitatea şi simţul critic prea domol, decât vreo asprime exagerată. Dar bieţii critici sunt şi ei oameni. În fond, numai în pielea recenzentului de la Le Figaro să nu fii, cel care spunea sentenţios şi sictirit, la publicarea Doamnei Bovary: "domnul Flaubert nu este un scriitor!", iar cel de la Cureirul Odessei o plesnea şi mai şi scriind acru despre Anna Karenina: "fleacuri sentimentale... Arată-mi o pagină care să conţină o idee". După ce ai comis-o în halul ăsta, cum s-o mai îndrepţi? Cum să mai semnezi un articol fără să fii luat peste picior? Mai bine te apuci de o tinichigerie sau tâmplărie cinstită decât să faci critică de întâmpinare prin presă. Asta în timp ce un scriitor poate să scrie şapte cărţi proaste, dar s-o prindă pe muză de un picior şi în felul ăsta să rămână în mintea tuturor ca autorul acelui roman de excepţie. Păi, dreptu-i?
Revenind la faimosul nostru top, declar cu mâna pe inimă - înainte de a mă pregăti să sfârşesc aceste cam numeroase rânduri - că nu sunt nici încrâncenat, nici nu mi se pare că topul ar fi cumva "câh", după cum zice cineva pe un alt blog. Cred însă că această alcătuire de ierarhii de care am vorbit, cu caracterul ei destul de restrâns şi întâmplător, a fost doar o jucărie intelectuală şi o găselniţă menită să sporească tirajul sau importanţa unei reviste. - iniţiativă altfel lăudabilă fiindcă trezeşte astfel atenţia publicului şi asupra culturii. Însă, aşa cum am arătat, ar putea suscita un interes pentru istoria literară. Asta dacă ar fi exersat cu cu o anumită regularitate programatică şi cu un profesionalism sporit.
Atâta doar că învolburarea unora şi pasiunea prea din cale afară a altora mi se par, cel puţin deocamdată, fără rost, agitând apele din păhăruţul literaturii române contemporane. Cel din care, oricât de amărât, de hulit cu grobianism sau ironizat cu superioritate, sorbim cu toţii, câţi om mai fi fiind....



Un comentariu:

Micawber spunea...

Cred ca lucrurile stau ceva mai prozaic.

Pur si simplu, daca nu vorbeste lumea despre tine, nu existi ca autor si nu ti se vinde marfa. Daca lumea te vorbeste de bine, e perfect, daca te vorbeste de rau, iar e de bine, paradoxal. Numai sa nu taca.

Topurile sunt si ele o forma de vorbit despre autori, iar daca starnesc si un pic de scandal e cu atat mai bine.