Sidonia îşi rupse din suflet, cu atît mai mult cu cît Iuri nu-i trimisese luna aceea niciun dolărel, şi-i făcu lui bărbate-su, la întoarcerea acestuia din spital, blinele şi borş de peşte. Îi luase şi o sticlă de bere, din aceea de doi litri, zicîndu-şi că i-o fi şi ăluia sete, după atîta amar de timp de stat pe uscat.
Fu o petrecere destul de veselă, ca orice zaiafet nepregătit din timp, la care participară şi doi dintre cei mai buni amici de la serviciu, precum şi cîţiva vecini. Sigur, cam fiecare veni cu cîte ceva, care cu un coniac, care c-o vodcă, ba ăla de la trei aduse şi damigeană mai mică, dar încăpătoare, cu afinată de casă, făcută de mă-sa, pe undeva, pe la poalele Uralilor. Pe la opt seara apăru şi moş Volodea, adminstratorul, cu acordeonul. Ăsta avea un simţ extraordinar. Mirosea întotdeauna unde se pune de un chef şi nu-l rata, ferit-a sfîntul. Nu venea niciodată cu nimic altceva decît cu instrumentul, dar toată lumea îl primea şi-l omenea fiindcă bătrînul avea şi voce, şi repertoriu. Aşa că au stat la poveşti, au depănat amintiri, au rîs, au cîntat, au dansat, au chiuit, ba au spus şi niscaiva poezii, cu ochii în lacrimi. Pe la miezul nopţii, oaspeţii, plini de bună-cuviinţă, au plecat pe la casele lor, ce-i drept cam aghezmuiţi şi cu o dispoziţie lirco-muzicală oarecum excesivă.
În tot timpul ăsta, Serghei a stat cuminte la masă, vorbind foarte puţin, mîncînd cu eleganţă şi bînd doar un pahar mare de bere. Altceva nimic. Nevastă-sa se cam miră în sinea ei, dar nu zise nimic. Uimirea ei nu avu însă margini cînd seara, sosind acasă de la slujbă, îl găsi pe soţul ei făcînd lecţiile cu ăla micu. Vasele erau spălate, iar în casă era curat şi ordine, după distracţia de aseară. Se bucură ea, dar îşi zise că orice minune nu ţine decît trei zile.
După o săptămînă, scăpînd mai devreme de la serviciu, îşi surprinse bărbatul citind cu nesaţ din Biblie. Sîmbătă se duse la biserică şi se spovedi la popa Dimitri. O făcea pentru prima dată în viaţa lui. Duminică se duse iarăşi la slujbă. Ar fi vrut să stea de vorbă mai pe îndelete cu părintele, dar nu reuşi. Acesta avea programate patru botezuri şi n-avea timp de frămîntările noului şi entuziastului său enoriaş.
Marţi îl prinse pe ecleziast mai liber. Numai că dumnealui era atît de ostenit că i se închideau ochii în timp ce-l asculta vorbind. De altfel nici nu prea pricepea ce vrea omul ăsta de la el. Miercuri se prezentă din nou la biserică şi părintele se simţi un pic descumpănit. Hotărî să afle de la babele lui ceva mai multe despre cetăţeanul ăsta care se întorsese atît de ardent la cele sfinte. Ceva, sigur, nu era în ordine cu el. Şi se dumiri imediat, făcîndu-i-se un raport complet. „Păi, părinţele, omu’ avu un accident şi s-a lovit la cap rău de tot. De atunci nu mai bea, nu mai face scandal, nu mai înjură, nici măcar pe la ziare nu mai trece să ia şi el gazeta sportivă şi să se uite în decolteu’ ăla răscroitu’ a lu’ desfrînata de Haritonova care se aplecă aşa, să-ţi numere restu’ şi bărbaţii şade şi să holbează ca la nu ştiu ce. Cum care Haritonova? Aia cu chioşcu’ din colţ, din staţia de autobuz, de se ţine de şapte ani cu Evgheni Visarionovici, fără cununie, fără nimic.” Astfel lămurit, cucernicul Dimitri îl aşteptă după utrenia de vineri pe Serghei. Acesta îi vorbi despre marea lui problemă. Îi descrise nălucile cele diavoleşti pe care le zăreşte uneori pe lîngă anumiţi oameni sau prin cele mai neaşteptate locuri. Preotul îl luă cu duhul blîndeţii. Îl întrebă dacă nu cumva a suferit oarece necaz, vreun accident, vreo vătămare la cap. Enoriaşul recunoscu, da i se întîmplase aşa ceva, dar nu fiindcă minţile i s-ar fi tulburat vede el toate acele arătări, ci fiindcă ele chiar există acolo. Putea să facă distincţia între cele ce aparţin acestei lumi şi înfăţişările necurate pe care le vedea. Domnul Dimov vorbea cît se poate de coerent şi de convingător, nu aprins şi exaltat ca cei bolnavi la minte. Părintele recunoscu cu francheţe că nu mai întîlnise un asemenea caz şi nu prea ştie ce sfat să-i dea. În cele din urmă îi spuse că auzise de un călugăr plin de har, fratele Parigorie, retras la o mînăstire de pe lîngă Yekaterinburg, care poate că ar putea să-l ajute. Serghei mulţumi frumos pentru această îndrumare şi porni spre casă gînditor. Seara îşi anunţă familia că pleacă într-o călătorie.
„În călătorie? Ce călătorie, dragă?”, se încruntase Sidonia.
„E un drum pe care trebuie să-l fac neapărat”, spuse blajin soţul.
„Zău? Zi, aşa ţi s-a arătat ţie că trebuie să-ţi faci bagaju’ şi să pleci în plimbare, nu?”, se oţîrî femeia.
„E important. E foarte important. Poate nu numai pentru mine...”
„Nu numai pentru tine? Da’ pentru cine altcineva, mă rog frumos?”
„Nu ştiu. Deocamdată n-aş putea să-ţi spun.”
Nevastă-sa îl privi lung şi zise oftînd:
„Măi, omule, tu ai ajuns să mă cam sperii cu chestiile astea. Nu zic, te-ai făcut băiat cuminte. Nu te-ai mai îmbătat, nu te-ai mai dat în stambă şi ai început să te porţi frumos pînă şi cu mine. Da’ nu-ş’ cum să-ţi spun, parcă cu bărbatu’ ăla, aşa beţiv şi buruienos la gură, cum erai, parcă mă putusem obişnui. Da’ cu sfîntu’ Serghei mă cam ia cu frig pe şira spinării. P-ăla îl cunoşteam şi pe faţă şi pe dos, înţelegi? Pe tine simt că nu te mai cunosc. Eşti altcineva şi să dea dracu’ dacă mai ştiu la ce mă pot aştepta de la tine!”
„Lasă-l, mă, mamă să plece. Nu-ţi mai aduci aminte că ne-a zis nouă doctoru’ ăla de nervi că s-ar putea ca bătrînu’, chiar după tratamentu’ de i l-au dat, să aibă pusele de dromomanie. E ca cîinii ăia bagabonţii. Cîn’ le vine pe chelie sare gardu’ şi fuge, indiferent că are strachina plină cu mîncare. Aşa ne-a explicat nevrologu’ şi uite, na, că are dreptate.”
„Ia mai taci, mă, şi tu din gura aia! Că nu te-a întrebat nimeni de vorbă. Aici îs treburi de oameni mari. Ia marş la culcare!”, îl puse la punct maică-sa pe drăguţul de Andriuşca.
„Da? Nu-i treaba mea? Da’ dacă o să rămîn orfan, cum o să fie?”
„Ia uite ce-i trece lu’ ăsta prin cap!”, se minună Sidonia. „Tac-tu pleacă la un drum, nu să duce să-i rămîie oasele p-acolo. Ei, comedie!”
„Las’ că ştiu io! Aşa s-a uşchit şi tac-su a lu’ Kuzneţova. Le-a zis că să duce în Siberia să scoată bani la petrol şi de patru ani n-a mai dat un semn de viaţă, că lovele le-a trimis din faţa gării, iar cadouri le-a dat prin gură. Şi ţine cont, ăla nu era dus cu capu’ ca tata. Da, da!”
„Nu te înţeleg, Andrei”, spuse molcom bărbatul. „Ştiu că faţă de mine nu ai niciun sentiment. Poate doar unul de aversiune. Ai fi fericit să scapi de mine şi de cicăleala mea. Atunci de ce te opui plecării mele? Mai adineauri îi reaminteai mamei de cuvintele neurologului. Cum se face că te-ai răsucit aşa, de-odată?”
„Nu m-am răsucit. Acum, că ai zis şi tu, pot să recunosc că îmi pare bine că pleci. Că toţi copiii rîd de mine şi-mi cîntă „Doamne-miluieşte, Doamne-miluieşte” de cîn’ ai apucat tu calea bisericii, mai ceva ca babele. Da’ nu-ş’ ce-o să fie după aia. Cum o să ne descurcăm noi? Banii din concediu’ tău medical îs mai mulţi decît scoate mama la căcatu’ ăla de butic. Aia e! Înţelegi acuma?”
„Da, înţeleg. Văd că te gîndeşti la toate. Uite rezolvarea: o să fie o gură mai puţin la masă şi o persoană mai puţin la întreţinere. În afară de asta, recunoaşteţi şi voi, n-o să vă lase Iuri la greu, cum nu v-a lăsat nici înainte de accidentul meu. Aşa că, dacă tragi linie şi socoteşti, plecarea mea o să fie în avantajul voastru şi din punctul ăsta de vedere”, spuse cu o oarecare tristeţe tatăl.
„Ia, uite, mamă!”, exclamă copilul surprins. „Şi de banii lui Iuri ştia bătrînu’. Nici că mi-aş fi putut închipui aşa ceva!”
„Ei, nu te-ai prins? De la un timp încoa’, pe toate le ştie domnu’ – pardon! – sfîntu’ Dimov”, îl ironiză soţia arţăgoasă. Urmă apoi, din ce în ce mai plină de mînie: „Bravo, nene! Văd că ţi-ai făcut toate calculele. N-am ce zice!” Izbucni furioasă la culme, arătînd autoritar către uşă: „Vrei să pleci? Pleacă! Hai, în zece minute să-ţi faci bagaju’ şi să nu te mai văd în faţa ochilor! Destul mi-ai mîncat sufletu’ douăj’ de ani cu beţivăneala şi prostiile tale. Acu ai dat-o în alte alea, de mi-e şi frică să stau în casă cu tine, că cine ştie ce ţi se mai năzare şi de ce nenorociri mai eşti capabil. Hai, du-te! Du-te la biserică, du-te la mînăstire, la balamuc, unde-oi şti! Nuama’ să nu te mai văd şi să pot să-mi trăiesc şi io viaţa liniştită.”
Bărbatul luă o valijoară veche, din aceea de carton presat acoperit cu muşama şi îşi aranjă în ea cele cîteva lucruri trebuincioase călătoriei. Termină repede. Îşi puse paltonul, cu mesada groasă, îmblănită, şi şapca tipic rusească, cu acoperitorile de urechi legate în creştetul capului. Apoi se opri nehotărît, privind la soţia şi la copil. Sidonia se ridică de pe scaun şi-i deschise demonstrativ uşa. Nu-i zise decît atît, cu glas coborît, dar şuierător:
„Să nu te mai întorci niciodată!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu