joi, 7 octombrie 2010

Nobel 2010

Iată o surpriză care nu mai surprinde pe nimeni decât, cel mult, prin firescul său. În sfârşit, o decizie normală pentru un premiu care ar trebui să fie, înainte de orice, acordat excelenţei literare. Un laureat care - măcar el! - nu poate fi bănuit de niciun fel de cauţionări politice sau ideologice.
Dooaaamneeelor şi dooomnilor, premiul Nobel pe anul 2010 tocmai a fost acordat Scriitorului - cu S mare! - Mario Vargas Llosa!
Deci, poftim, se poate şi aşa, luând-o pur şi simplu doar după valoare...

5 comentarii:

karina spunea...

bingo:)

aimengrui spunea...

In sfarsit ... si inca odata IN SFARSIT!!! Astept acest moment de mult timp... aproape ca UN VEAC DE Singuratate
MULTUMESC pentru postare... Si inca odata IN SFARSIT!!!

Anton spunea...

Categoric, vă înţeleg entuziasmul care, de altfel, m-a cuprins şi pe mine.
Altminteri, nu merit mulţumirile (de data asta conclavul Nobelului pentru literatură cred că va fi firitisit abundent!). N-am făcut altceva decât să anunţ o ştire care-i pe buzele tuturor - ei, nu chiar pe ale tuturor, dar lasă... - şi să spun că, deh, s-a făcut pe undeva dreptate. Cui i s-a făcut dreptate? Literaturii, aş zice, fiindcă Llosa aparţinea fără îndoială marii literarturi. Atâta tot.

karina spunea...

De ce ai sters postarea cu Nobel..era interesanta si foarte realista...

Anton spunea...

@ Karina
Mulţumesc pentru îngăduitoarea apreciere pe care o faceţi articolului meu... proaspăt şters. Dar am făcut-o tocmai fiindcă mi s-a părut destul de prost scris, iar argumentaţia putea da lesne naştere unor interpretări greşite. În plus, scrierea mea poate era din cale afară de personală până într-atât încât să fi contrariat subiectivtăţile altora, poate mai coerenţi şi mai obiectivi decât mine.
Pur şi simplu, mi s-a părut că reacţia mea la un anumit ţăţism intelectual iscat de câtva timp ar fi îngroşat corul ţaţelor în loc să-l mai pondereze. Asta deşi nu luam partea niciunei tabere, ci îmi permiteam să atrag atenţia unor stări de fapt destul de jenante, dacă nu chiar, pe alocuri, ridicole.
Aşa că mi-am luat seama şi, cu mintea românului cea de pe urmă, l-am şters. Cred că nu-i nicio pierdere. Doar de timp - al meu - şi poate al dumneavoastră, care aţi apucat să-l cititţi.