marți, 26 ianuarie 2010

Eu, gândacul - fragment


Deodată, am simţit că sunt privit şi am îngheţat. Totuşi, nu ştiu cum să explic, dar instinctul meu gândăcesc - cel pe care abia mi-l însuşisem de câteva ore doar - îmi spunea că nu-i vorba de un om, ci de un semen de-al meu. Aveam să aflu cât de curând că libărcile nu vorbesc, dar comunică şi încă într-un mod destul complex. Nu pot să dau detalii asupra chimismului, fizicii vibratorii sau a gestualităţii cuprinse în acest tip de comunicare. Frate-miu – semantician, de! – ar fi înnebunit să afle mai mult despre tărăşenia asta, numai că deocamdată nu-mi propun să redactez o lucrare ştiinţifică, oricum, greu de susţinut prin probe concrete în faţa unei comisii universitare. Aşa că, vorba domnului Pleşu: a se slăbi!
Chestia cea mai importantă era că puteam înţelege şi puteam replica. Această dublă capacitate nu o voi putea altfel exprima decât printr-un dialog, o traducere cât mai adecvată din gândăcească în română. Sigur, peste secole, când vor fi izbutit şi ghiduşia asta, filologii viitorului vor putea contesta exactitatea traducerii mele. Mai ales dacă vor fi români, n-am nicio îndoială. În sprijinul meu ţin să le reamintesc de pe acum că orice limbă e un organism viu (a nu se gândi, vorba lui tanti Cateluţa, la prostii), un organism care evoluează în timp. Numărul de generaţii de libărci ce se vor succeda din acest moment până la epocala traducere din viitor, chiar dacă se va produce peste un secol, va fi de sute de ori mai mare decât al generaţiilor de oameni care va fi trăit pe Pământ de la înălţarea piramidelor şi până azi. Iată, deci, că nepotrivirile de natură lexicală, sintactică, morfologică şi de topică, vor fi cât se poate de explicabile. Uite că, dacă vreau, pot să demonstrez că sunt şi profund! (Doamne, sunt surprins de ce obsesii mai am şi eu! Ei, recunosc că din când în când, chiar şi dinaintea mea apare viziunea bântuitoare a unei posterităţi glorioase.)
Trecând dincolo de această divagaţie ideatică şi, evident, elitistă, lucrurile s-au întâmplat cam aşa:
„Bă! Băă! Tu nu eşti dă p-aci!”, l-am auzit spunând cu o nuanţă de uimire pe gândacul cu care mă întâlnisem.
„Da. Nu sunt de pe aici, deşi pot spune că din punctul tău de vedere mi-am cam făcut veacul şi prin această cameră”, am simţit eu nevoia să precizez.
Atitudinea insectei, tradusă în mimică umană, ar fi arătat ca o holbare. După o scurtă revenire din uluială, nu putu să emită decât atât:
„Da’ p-aci toţi e d-acia!”
Profund, domnule! Reamintesc că era un gândac românesc.
„Miroşi altfel decât orice gândac”, face el, frecându-și nedumerit antenele.
„Probabil...”, am zis aşa, ca să nu i se pară că-l sfidez cu tăcerea mea.
Se învârti de câteva ori în jurul meu şi enunţă, parcă surprins:
„Deşi eşti la fel, eşti altcumva...”
„Normal”, am zis cu aplomb. „Sunt cel mai deştept gândac din lume!”
Aş putea spune că clipit de câteva ori cu mulţimea aia de oceli şi a scos ceva de genul unui „hâc”. (Sigur că n-a clipit, domnilor entomologi, dar fac această afirmaţie pentru a descrie cât mai sugestiv atitudinea lui, iar de acum înainte vă rog să nu mai luaţi ad litteram expresiile mele!)
Şi-a prins cu lăbuţele din faţă capul, părând că vrea să şi-l smulgă de la locul lui, dar încercarea nu i-a reuşit şi atunci m-a întrebat de-a dreptul şovăielnic:
„Ce înseamnă deştept?”
„Inteligent. Care ştie foarte multe lucruri şi iese cu bine din o mulţime de situaţii, rezolvând o mulţime de probleme”, am explicat eu cam emfatic.
„Inteligent? Situaţii!? Probleme!?!”, păru el să se isterizeze cu fiecare interogaţie. Şuieră de câteva ori prin orificiile abdominale şi explodă:
„Adică, tălică, mata vrei să zici capabil să să scoaţă din belele? Astea-s problemele, nu?”
„Ei, da. Asta vreau să zic. Acum ai înţeles?”
Aprobă, înveselindu-se brusc:
„Îhî. Mişto!”
Am tresărit. Dar am trecut repede peste asta şi l-am întrebat:
„Cum te numeşti?”
„Cum adică?”
„Cum îţi spun ţie ceilalţi gândaci?”
„Cum să-mi spună? Îmi zice: «Bă, gândacule!» Aşa-mi zice toţi. Şi io la fel.”
„Dar n-aveţi şi voi nume ca să vă deosebiţi unii de ceilalţi?”
„Păi, e ăia albii, dă-i mai amărâți, mai belalii, e alilalanţi roşii, mai e maroniii şi negrii. Ăştia e toţi! Io sunt maroniu.”
„Bun!”, fac eu răbdător. „Dar, aşa, fiecăruia în parte nu i se spune într-un anume fel?”
„Nu. Nu-i zice alilanţi dăcât «băi, gândacule». Atâta. Da’ dă ce? Matale îţi zice al’fel?”
„Da. Mie o să-mi ziceţi toţi Şefu’!”, am spus eu solemn şi fără vreo urmă de paranoia, aşa cum ar putea gândi vreun rău-voitor.
„Şefu’?”
„Da, Şefu’. Asta fiindcă sunt unic şi de departe cel mai deştept dintre voi toţi. Iar pe tine, că-mi eşti simpatic şi te văd avid de cunoaştere, te numesc... Dorinel.”
„Dorinel?”
„Da, Dorinel. Nu-ţi place?”
„Nu ştiu. Mie cel mai mult şi mai mult îmi place brânza...”
„Lasă brânza! Ăsta e numele tău. Numele prin care devii unic în masa celorlalţi gândaci. Ai înţeles?”
„Nu prea...”
„Păi, ia gândește-te! O să mai fie alt gândac Dorinel?”
„Nu prea ştiu ce vrei matale, Şefu’, să spui prin «gândește-te», da’ ai dreptate cu treaba ailaltă, n-o să mai fie niciun alt gândac Dorinel.” A rămas câteva clipe pe gânduri, apoi a exclamat cel puţin mulţumit, dacă nu chiar mândru:
„Da’ asta chiar că-i mişto!”
De sub nişte foi din apropiere se iţi un alt gândac. Spuse cu o voce mai subţiratică şi oarecum miorlăită:
„Şefu’, Şefu’, da’ vreau şi eu să mă numesc.”
Părea ceva genul domnişoarei secretare de la decanat. Nu era chiar gândac. Hm! Aş fi zis, dincolo de teoria aia cu hermafroditismul libărcilor, că era mai degrabă o gândăciţă. M-am întors spre ea cu curiozitate:
„Şi cum vrei să te numeşti?”
S-a blocat toată. Dar imediat a găsit o replică neaşteptat de linguşitoare. Sau, la naiba, sinceră. În fond, discutam cu o biată insectă, nu? A zis:
„Nu ştiu Şefu’. Eu nu sunt deşteaptă ca matale. Dă-mi mata un nume!”
Spusese „deşteaptă”, deci îşi asuma condiţia feminină, aşa cum intuisem. Şi gândăciţă, gândăciţă, dar părea unsă cu niscaiva alifii. Ori eram eu prea bănuitor? În sfârșit, o să văd eu mai încolo ce fel de...tipă e. Nu-mi era tocmai simpatică, aşa că am început să mă gândesc la un nume mai haios şi care să i se potrivească.
„Ia să vedem ce nume să-ţi găsesc eu?”, am făcut sobru. Am fixat-o majestuos cu privirea – am fixat-o, vorba vine – şi am spus: „Te vei numi Ţonţi!”
„Ţonţi?”
„Da, Ţonţi. Nu-mi spune că nu-ţi place!”, am făcut zeflemitor.
„Ba da, Şefu’”, zice ea zglobioasă şi începe să repete ritmat, încropind de un cântecel simplu: „Ţonţi-Ţonţi-Ţonţi, Ţonţi-Ţonţi-Ţonţi...”
Era de-a dreptul încântată. Era mai isteaţă decât Dorinel, fără îndoială, ba pe deasupra vădea şi anumite înclinaţii artistice. Cam rudimentare, ce-i drept. Dar Dorinel, în simplitatea lui, degaja un anume tip de onestitate. Acum stătea şi o privea, dând senzaţia că s-ar gândi foarte preocupat la ceva, aşa cum lasă impresia şi o grămadă de oameni. Spre deosebire de aceştia, el chiar era încercat de oarecari dubitaţiuni:
„Auzi, bă, gândaco...”, spuse el tărăgănat.
Dar ea îl contră imediat, cu aplomb, evident iritată:
„Nu-mi zi tu mie «Auzi, bă, gândaco», da? N-ai auzit că Şefu’ mi-a dat numele Ţonţi? Ia te poftesc!”
Hopa! Parafrazându-l pe Lenin: iată, tovarăşi, cum se trezeşte conştiinţa pentru sine a individei. Şi încă rău de tot.
Dorinel se cam blocase dinaintea replicii ei. Iarăși şedea şi cugeta. Rezultatul acestei acţiuni temerare se concretiză în ironicul:
„Ete scârț!”
Dar Ţonţi avea personalitate şi ţinea să şi-o afirme cât mai tranşant:
„Niciun «ete scârț». Mai subţire, da? De acu’ vorbeşti cu Ţonţi, nu cu un gândac ca orişicare altu’.”
Aş fi jurat că Dorinel s-a încruntat şi că i s-ar cam fi urcat sângele la cap:
„Te pomeneşti că acu’ oi fi şi tu deşteaptă!”
„Sunt, da”, afirmă dumneaei cu convingere. Se întoarse imediat către mine, reverențios şi cu un ton catifelat: „Sigur, nici pe departe ca Şefu’, da’ sunt şi eu un picuţ deşteaptă.”
Asta era o tipă care voia să ajungă departe. Cred că deja începuse să aibă viziunea unei cariere. Pentru început, îmi închipui că o funcţie de first assistent manager cred că era un obiectiv la îndemână. Sau îndegheară, după cum se prezenta situaţia.
„Iar eu sunt nedeştept?”, se simţi ofensat Dorinel.
„N-am zis asta”, îi răspunde în doi peri Ţonţi.
„Hei, hei! Ia terminaţi cu chestia asta! Ce v-a apucat?”, am simţit nevoia să intervin, punând cât mai grabnic capăt disputei. „Aveţi idee câți sunteți pe aici?”, am trecut rapid la altă problemă.
„Suntem mulţi”, afirmă primul întâlnit, în timp ce gândăciţa stătea în espectativă, neîncumetându-se să dea un răspuns.
„Mulţi? Ce înseamnă mulţi?”, am insistat.
S-au uitat unul la celălalt, neştiind în mod clar ce anume să-mi spună. Până la urmă, tot Dorinel se exprimă şi în această privinţă, desigur, în modul lui:
„Păi, suntem mulţi. Da’ nu chiar mulţi, mulţi!”
„O mie, două?”, am avansat eu un ordin de mărime.
Au amuţit amândoi. După vreo jumătate de minut, Dorinel întrebă timid:
„Ce-i aia o mie?”
Am încercat să-i luminez, luându-i pe departe:
„Acum câți sunteți în faţa mea?”
„Puţini. Ăăă. Adică foarte, foarte puţini”, veni răspunsul amicului.
„Sunteți doi. Unu”, am arătat spre Dorinel, „Doi”, am împuns aerul în direcţia lui Ţonţi. „Aţi înţeles”, fac eu ridicând prima labă din dreapta şi accentuând: „Unu!”, iar apoi pe cea din stânga cu acelaşi elan pedagogic: „Doi!”.
„După câteva clipe de analiză profundă, gândacul spuse vesel şi încrezător în judecata lui:
„Noi îi spunem lu’ asta dreapta, iar lu’ astalantă stânga!”
„Şi eu tot aşa. Numai că încercam acum să vă învăţ să număraţi.” Şi am luat-o, de la capăt, arătând spre fiecare în parte, terminând cu mine: „Unu, doi, trei!”
Mă priveau blocaţi. Acum Ţonţi preluă iniţiativa:
„E greu. E greu de tot cu număratu’ ăsta. Se vede că sunteți Şefu’ şi că sunteți, fuoarte, fuoarte deştept!”
„Noi nu suntem”, spuse cu o candoare senină şi dezarmantă Dorinel.
„Asta e”, am oftat.
„Şefu’, de la număratu’ ăsta mi s-a cam făcut foame. Matale nu?” zise simplu gândacul. Mi-am dat seama că, deşi mâncasem cu o oră şi ceva în urmă, mă atacase şi pe mine o senzaţie asemănătoare.
„Ba da. Unde mergem să mâncăm ceva?”
„Uite colea!” a zis Dorinel, făcându-mi semn spre sertar.
Mi-am amintit de covrigul – luam doi, pe unul îl mâncam la prima oră, celălalt... – pe care, mai mult ca sigur îl uitasem vineri acolo. Băieţii valorificau tot. Un exemplu demn de urmat dat ecologiştilor ce se zbuciumă pentru curăţenia planetei şi un consum raţional al resurselor, treabă altminteri bună. Numai că sunt unii dintre ei care ar dori să ne programeze – câte un litru de petrol şi o găletuşă de cărbuni pentru fiecare, să ajungă la toate generaţiile, chit că alea vor folosi fuziunea nucleară sau mai ştiu eu ce altă minune. Cum am mai spus, de la Pleşu citire: a se slăbi! În sfârșit!
Am pătruns în sertar. Aici se desfăşura un adevărat festin la care participau vreo douăzeci şi ceva de fârtați.
„Salut, bă, gândacilor!”, face Dorinel. Ăilalţi îi răspund monosilabic, ca să zic aşa. Amicul meu adaugă, nu fără o oarecare emfază: „Am venit cu Şefu’, bă!” Concluzionează fără nicio tranziţie, surprinzându-mă chiar şi pe mine prin încrederea sinceră şi capacitatea lui premonitorie: „De acu’, o să se schimbe multe p-acia, o să vedeţi voi. Şefu’ e de departe cel mai deştept gândac care s-a văzut vreodată...”
Pentru o clipă toate antenele s-au întors către mine. Majoritatea nu au emis nicio remarcă. Doar vreo doi, trei, au zis neutru:
„Mişto.”

4 comentarii:

Anonim spunea...

N-am citit cartea si nu cred ca am s-o citesc vreodata. Gindaci romanesti Dorinel si Tonti... Un misto cam de doi bani... Adevaru e ca m-am saturat sa-i aud pe scriitorii astia a lui peste care fac misto de romani. Dar asa e acum la moda. Tu ce esti nene nu tot roman?

Anton spunea...

Un comentariu dur. Nemulţumiţii au şi început să apară. În rest? Da, sunt şi eu român. Dar n-am ce spune în apărarea mea decât că mă bucur că românii verzi, iată, orişunde cresc, vorba unui înălţător cântec patriotic. Culmea, chiar şi pe acest blog! Însă, ambetaţi de tumultul sentimentului naţional, românii ăştia adevăraţi sunt la cuţite cu limba română, altminteri sunt vigilenţi şi iritabili nevoie mare.

Wilkins Micawber spunea...

@ Anonim

M-am dat intotdeauna in vant dupa 'adevaratii' romani, poate si pentru ca nu am reusit niciodata sa pricep ce inseamna asta.

Ii reprosati autorului ca scrie despre 'gandaci romanesti'. Eu as fi vazut plina a paharului. Era mai bine sa fi scris despre gandaci frantuzesti, venezueleni sau burkino-fasieni (nu stiu care e adjectivul pentru Burkina Faso)? Pai de ce sa n-avem si noi gandacii nostri, categoric superiori unor ganganii d-acelea straine?

aimengrui spunea...

@ Anonim

Spre deosebire de dumneavastra eu citesc cartea. Credeti-ma, gandacii romani sunt nu numai foarte simpatici, dar si foarte desptepti.