Păreri despre literatura (sud-americană) de limba spaniolă

tlön society
imi place Borges pt c-a venit din Viitor si controleaza un amplificator de radiatii, foarte intense si inguste, cu mare directivitate si utilizari variate.
nu-mi place Un Veac de Singuratate pt ca e reproducerea latino a Muntelui Vrajit, chiar daca aproape la fel de high ca varful german.

***
caligraf
La 9 ani scrie o poezie pentru aniversarea unui unchi şi o poveste cu căţelul Loyal, care moare ca să salveze o fetiţă din mîinile unor bandiţi, proza părîndu-i-se mai grea, aşa cum avea să i se pară mereu, la 12 scrie poeme lugubre, primite entuziast de familie, şi plănuieşte o epopee care să cuprindă toată istoria lumii, dar o pneumonie îl opreşte după cele 20 de pagini despre epoca de piatră, mai tîrziu scrie Istoriile cu cronopi şi glori, Ocolul zilei în 80 de lumi şi celelalte – cărţi-şotron, cărţi-machete, cărţi-almanah, instrucţiuni pentru plîns, manuale de speologie la domiciliu, telegrame, proeme şi peome –, povestindu-ne în întregime şi atît de minuţios încît devenim fantastici: Julio Cortázar.
Nu am un scriitor de limbă spaniolă care să-mi fie cu deosebire nesuferit, nesuferită mi-a devenit o formulă pe care o întîlnesc frecvent cînd vine vorba de literatura din America de Sud, realism magic-Márquez-realism magic-Márquez, ca şi cum toţi scriitorii de-acolo s-ar defini în legătură cu realismul magic (realitatea fiind oricum magică, cf. Julio Cortázar).
***
micawber
Cel mai puţin mă entuziasmează aşa-zişii realişti magici în cap cu G. Garcia Márquez (nu dau şi alte nume pentru a nu fi sfâşiat de admiratorii autorilor în chestiune), căci mi se pare că dau cu tunul după muşte şi - s-o zic pe şleau - pentru că n-am organ pentru genul respectiv. Nu-mi displac Cervantes sau Baltasar Gracián. Mai ales cel dintâi e surprinzător de viu pentru un contemporan al John Donne. Ca să revin mai aproape de timpurile noastre, l-aş pomeni pe Camilo José Cela, (a)cela din Stupul, care îmi place din aceleaşi motive pentru care nu mă încântă realiştii magici. ¡Ole!
***
delaskela
1. eu unul pariez pe Ray Loriga [nascut in ‘67], un Kerouac spaniol, si care zice‚ in Heroes, “am visat ca aveam un pistol de argint.un pistol foarte frumos.mai intai trageam in tipul care l-a impuscat pe Lennon si ma gandeam: pe asta l-am aranjat. si pe urma ma apucam sa trag in toata lumea”.
2. si pe Isabel Allende , din care am citit Casa Spiritelor, pentru ca a dat un film super.
3. nu-mi place domnul Paulo Coelho, dupa Alchimistul.
***
adinab
scriitorul latino-american preferat este fara indoiala Mario Vargas Llosa, el cel care-i povestasul perfect. le are pe toate: looks, faima, glorie, inamici faimosi, cartografiaza ca nimeni altul structurile puterii si ilustreaza cu pricepere revolta, rezistenta si infrangerea. ma astept ca in orice clipa sa-i creasca si o pereche de aripi.
scriitorul cel mai overrated, pe de alta parte, este fara indoiala cel care ilustreaza in mod ilustru absenta tuturor calitatilor de mai sus. incepe cu “co”, se termina cu “elho” si este pare-se brazilian.
***
reductio
García Márquez a fost cel care m-a captivat cu portretul dictatorului singuratic din Toamna Patriarhului. un dictator decrepit si libidinos, suprasaturat de propria persoana cu accese paranoice si o hernie de dimensiunea unui avorton pe care-o purta de colo, colo si o mangaia dragastos. probabil maniera dementa a scriiturii cu fraze intinse pe zeci de pagini si punctuatia deliranta a fost ceea ce m-a captivat, dar si o fraza geniala de la final “a fost gasit mort in palatul prezidential, la o varsta undeva intre 107 si 232 de ani”..
fiindca n-am fost niciodata tentat sa-i rasfoiesc vreun volum, si chiar daca tema sesiunii e scriitori de limba spaniola, Coehlo castiga trofeul din fecale, cel putin pe filiera sud-americana.
probabil cea mai buna descriere a volumelor sale e literatura de toaleta, sau de avion. imi povestea tovarasul Caligula, la fiecare calatorie cu avionul nu dadea decat peste romanele sale. ergo, un zbor de 3 ore = un roman de Coelho.
***
dreaming jewel
În universul meu, care este o bibliotecă – sau viceversa, în biblioteca mea, care este un univers – există un singur zeu şi acela e Borges, un creator plin de imaginaţie şi spirit ludic, care nu ia regulile foarte în serios. Deşi, desigur, se mai insinuează pe acolo şi arhanghelul Gabriel (Garcia Marquez) şi Triada de slujitori ai Splendidei Sobrietăţi Subtile, pre numele lor Bolano-Onetti-Rulfo.
Dacă ne păstrăm în convenţia iniţială, „scriitori de limbă spaniolă”, atunci universul meu n-are diavol, pentru că opusul în toate al celor de mai sus ar fi Pedrept-Preahulitul Paulo Coelho. Care, însă, e de limbă portugheză.
În lipsa unui diavol, să zicem doar că nu înţeleg de ce lui Adolfo Bioy Casares i s-a permis să şadă la masă cu zeii…
***
marin anton
autorul meu favorit de limba spaniola: Jorge Luis Borges. argumentul? iata un citat din autor:
“eu trebuie sa raman in Borges, si nu in mine insumi [asta, presupunand ca eu insumi exist], dar adevarul e ca ma recunosc mai putin in cartile lui decat in multe altele, sau decat in staruitorul vaiet al unei ghitare. cu ani in urma, am incercat sa ma eliberez de el si am trecut de la mitologia mahalalei la jocul cu timpul sau cu infinitul, dar si acest joc ii apartine acum tot lui Borges, astfel incat voi fi silit sa imaginez alte lucruri. viata mea nu este, asadar, decat o goana si, putin cate putin, pierd totul si totul trece in stapanirea uitarii, sau a celuilalt. nu stiu care dintre noi asterne aceste randuri.”
autorul de limba spaniola care mi se pare cel mai overrated: Che Guevara, socotit de multi, dincolo de statura lui de revolutionar de profesie, un mare poet si ganditor. argument? poemul sau Hasta la Victoria Siempre din care-mi permit sa citez prima strofa:
“la drum
inflacarat poet al aurorei
pe cararile ascunse si parasite
sa eliberam crocodilul cel verde pe care il iubesti atat.”
***
utopia balcanica
daca antagonistul meu preferat a fost un mistret, autorul meu preferat de limba spaniola e un autor de limba portugheza. desi stangist, José Gomes Ferreira a facut cinste speciei om cu Miraculoasa Aventura. in plus, e atat de obscur incat nici n-a fost tradus in engleza.
supraevaluat cu Nobel, Pablo “Chain Letters Branzoase in Powerpoint” Neruda.
***
dragos c.
cei 3 prozatori sudamericani favoriti:
Jorge Luis Borges pentru Aleph si Cartea de nisip
Juan Rulfo pentru miraculosul Pedro Páramo
Ernesto Sábato pentru Abbadón Exterminatorul
cel mai overrated este, evident, Marquez, cu Un Veac de Singuratate, net inferior – dupa mine – Dragostei in Vremea Holerei. de aceea, ma gandeam sa pun poza autorului cu ochiul invinetit de Llosa, insa aleg pe alti doi autori.

***
zum
Daca e voie sa alegem scriitori pe care nu i-am citit in totalitate – nici macar in mare parte – atunci il aleg si eu pe Julio Cortázar, fie si numai pentru ca de fiecare data cand zbor cu avionul la amiaza caut cu privirea o insula. As putea sa-l trec ca favorit si pe Roberto Bolano, mai recent descoperit si direct in suflet intrat. Si ar trebui sa plec usor capul in directia domnului Vargas Llosa, care m-a salvat, candva demult, amintindu-mi ca Garcia Márquez nu-i singurul scriitor sud-american.
Iar altfel, ma alatur celorlalti si protestez impotriva ‘realismului magic’ care ne-a impuiat capul. Ca nu e vina scriitorilor pusi langa formula asta, e o cu totul alta problema.

Impresionant!

Un text de o mare valoare spirituală, de o înaltă ţinută morală, dar şi practică, am întâlnit graţie cercetărilor laborioase aduse la cunoştinţa noastră, a profanilor, de infatigabila doamnă Petronia Marcs, una din celebrele surori Marx. Fiindcă pur şi simplu nu-mi găsesc cuvintele, fiind profund emoţionat, o să dau un simplu link acestei capodopere pe care suntem chemaţi să o cunoaştem cu toţii cât mai grabnic:

http://www.agenda.ro/news/news/1710/sfaturi-pentru-tanara-mireasa-la-1894.html

Nu ezitaţi! Satisfacţie etic-sapienţial-sportivă garantată!

În final, tot în spiritul sfaturilor doamnei pastor (mai sus revelate de doamna Petronia Marcs şi linkuite atât de urât de mine), dar pe o temă uşor diferită, o imagine absolut mişcătoare, care nu are cum să nu convingă chiar şi pe cel mai nenorocit beţiv:

Unul care a luat leapşa

Ei bine, eu îs ăla!

Am văzut că lumea (bună - pe bune!) face un fel de nominalizări ale celor mai faine bloguri. Nu mă omor deloc după aşa ceva, dar şi mie mi-a fost transmis acest îndemn. Ba chiar aflu că vreo câteva persoane foarte amabile m-au şi propus pentru un premiu.

Pe deasupra, aceste nominalizări mă aruncă în alte dileme. Care este cel mai bun blog economic (că la "politice" e înghesuială mare)? Dar cel mai bun blog sportiv? Sau cel mai bun blog al unui ziarist? Iar ca să pună capac la toate, cică ar trebui să nominalizez şi trei bloguri literare, dar nu oricum, ci pe categorii: critică, jurnal (!?!), creaţie.

Păi, numai la critică - literară, bănuiesc - aş face trei propuneri.

Aşadar, pentru cel mai bun blog literar (segmentul critică), toate pentru locul întâi, fără discuţie: Aberoscophttp://mihaelaursa.wordpress.com/, Ce am mai citithttp://ce-am-mai-citit.blogspot.com/ şi LITERATUR.co.AZhttp://literaturcoaz.blogspot.com/. Bine, ar mai fi şi La republique des livres, dar înţeleg că la concursul ăsta participă numai băştinaşi. La blog literar-jurnal nu ştiu ce anume se cere de fapt fiindcă toate sunt... bloguri.

Cel mai bun blog literar - segmentul creaţie: LITERATUR.co.AZhttp://literaturcoaz.blogspot.com/ şi Colivii pentru ideihttp://serbantomsa.blogspot.com/.

Ia să vedem ce mai urmează...

Blogul cu cel mai mult umor: Surorile Marxhttp://surorilemarx.wordpress.com/ - de departe!

Cel mai informat blogger: Nu ştiu ce să zic, dar Radio Erevan are blog?

Cel mai bun cititor/comentator (aş adăuga cu menţinunea specială de cititor martir): Poşta redacţieihttp://alexstefanescupostaredactiei.blogspot.com/.

Cel mai bun blog de păstrare a memoriei: Unknown Bucharesthttp://bucharestunknown.blogspot.com/.

Cel mai bun blog politic: TLÖN SOCIETYhttp://tlonsociety.blogspot.com/ - pentru sincera, poetica şi nuanţata sa lipsă de corectitudine politică.

Cel mai simpatic blogger/bloggeriţă: Biblioteca Babelhttp://bibliotecababel.wordpress.com/, capricornk13http://capricornk13.wordpress.com/ şi Karina-lumea noastrăhttp://karina-lumeanoastra.blogspot.com/http.

Cel mai bun blog de discuţii - în sensul de incitant (nu pe principiul cu cât suntem mai mulţi, cu atât suntem mai culţi): Idolii forumuluihttp://idolii.com/ şi Biblioteca Babehttp://bibliotecababel.wordpress.coml.

Cel mai activ blogger: Karina-lumea noastră//karina-lumeanoastra.blogspot.com/http..

Cel mai bun blog vizual: Bucureştii noi şi vechihttp://bucurestiinoisivechi.blogspot.com/ şi Around the worldhttp://aroundtheworldwithirina.blogspot.com/.

Cel mai bun blog de muzică: Muzică clasică, etchttp://muzica-etc.blogspot.com/ şi... TLÖN SOCIETYhttp://tlonsociety.blogspot.com/.

Blogul pasiunii: Victor Antonescu' s bloghttp://victor.tfm.ro/.

Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri: Surorile Marxhttp://surorilemarx.wordpress.com/.

Premiul de popularitate: TLÖN SOCIETYhttp://tlonsociety.blogspot.com/.

Şi în fine, doamnelor şi domnilor, MARELE PREMIU - pentru că-mi place: Surorile Marxhttp://surorilemarx.wordpress.com/!

Cam asta e lista! Evident că am alcătuit-o doar din ce urmăresc eu. Dacă o participa şi 'mneaei, bine. Dacă nu, nu. Să fie sănătoasă!

Literatura română contemporană faţă cu reacţiunea scriitorimii mondiale

Stieg Larssen? Un cârnat! Madam Rowling? Puah! Houellebecq? Un franţuz cu nasul pe sus care o face pe deşteptul! Noi? Noi suntem buni, dom'le, da' nu putem să rupem gura târgului fiindcă nu suntem lăsaţi!

Cam asta e concepţia noastră intimă despre valoarea literaturii române contemporane vizavi de cea mondială.

Ăilalţi sunt, vezi bine, nişte şmecheri care scriu numai cărţi de doi lei, comerciale adică, în timp ce noi producem de fapt marea şi adevărata literatură. Suntem convinşi de asta. Pornim de la această idee ca de la o axiomă, ca de la un dat fundamental. Ce mai încolo şi încoace, se vede treaba că în afară de statul cu paloşul scos în calea liftelor barbare ca să-şi ridice occidentalii catedralele şi universităţile, asupra noastră apasă şi această nenorocită fatalitate. Noi băltim de atâta talent, debordăm de fior liric, de vână epică şi de o adâncă reflexivitate filosoficească, dar suntem - o, vai! - ghinionişti patentaţi.

Ştim însă, la fel de bine, să-i luăm peste picior pe toţi scârţa-scârţa ăştia străini care scot cărţi în milioane şi zeci de milioana de exemplare şi sunt cititţi de o lume întreagă. Noi ne citim între noi, cum îmi spunea ironic un tânăr (tot român, de!). Ne citim, ne înjurăm, ne bălăcărim cu pasiune, ne strângem plini de spirit în găşti, ne punem piedică sau proptele după simpatii sau antipatii, dar mai ales după interese, iar toate astea ne sunt de ajuns. Uite că şi noi trăim, ba avem chiar o viaţă literară intensă şi zglobioasă de nu se poate. Într-un cuvânt, oricine poate să pună mâna pe literatura noastră de azi şi să strige: este!

Mai mult de atât. Am ajuns la o argumentaţie răsturnată care proclamă superioritatea tirajelor subţiri şi a cărţilor ce se prăfuiesc în vitrinele librăriilor ca fiind dovada superiorităţii noastre indiscutabile pe tărâm literar. Cei care vând mult sunt nişte scriitori slabi, la fel cum cititorii lor sunt evident nişte dobitoci. Noi avem cititori infinit mai inteligenţi, mai rasaţi şi mai cultivaţi decât ai lor. Tocmai de asta sunt şi aşa puţini. Noi nu scriem pentru prostime şi, în general, nu scriem pentru a fi citiţi de alţi oameni. Suntem, ce mai tura-vura, nişte mari neînţeleşi. Ehe, pe noi doar posteritatea o să ne înţeleagă şi o să ne preţuiască la justa noastră valoare!

Ne mai împăcăm cu faptul că uneori critica noastră ne mai mângâie pe creştet scriind articole elogioase pe seama acelor cărţi ce zac în rafturi. Tot ea îşi râde, la fel de convinsă ca şi noi, de fraierii ăia de scriitori străini ce produc literatură de consum. Cu toate astea, nici doamnei Rowling, ba nici chiar lui Houellebecq, lacrimile nu le udă barba pe chestia asta. Mult le pasă nesimţiţilor ălora de receptarea critică românească, deşi noi am fi în stare de orice măgărie, de orice ticăloşie şi ne-am face preş doar, doar ne-o băga şi pe noi în seamă un mare critic de-al nostru. Asta fiindcă, lăsând orice ironie la o parte, trebuie recunoscut adevărul simplu că dacă nici criticii noştri nu mai vorbesc despre noi, chiar că nu mai existăm de fel.

Totodată, în ultimii douăzeci de ani au apărut sau au confirmat deplin cel puţin zece autori români realmente valoroşi. Cei mai mulţi sunt (relativ) tineri. Nu au devenit adică nişte monştrii sacri de tipul unuia care scoate anual câte un volum ridicat în slăvi de critica noastră - probabil că dintr-o omenească jenă de a nu-l da de ruşine pe marele om -, dar pe care nici dracu nu-l citeşte (şi nici eu nu-i dau numele ca să nu-i fac degeaba publicitate, fie şi în această formă extrem de modestă).

Iar la capitolul scriitorilor români care nu numai că sunt valoroşi, dar au şi cititori, descoperim o mare şi stranie enigmă. Şi o să exemplific simplu cu un caz de care m-am izbit chiar eu. De o jumătate de an caut să pun mâna pe o carte. Nu-i vorba de un incunabul - nici n-aş avea bani pentru aşa ceva - sau de vreo misterioasă scriere ezoterică. Este vorba despre Teodosie cel Mic, romanul scris de Răzvan Rădulescu. Şi l-am avut mână, citind niscaiva pagini din el şi încă plin de plăcere, fir-ar să fie! Dar în momentul acela nu dispuneam de suma necesară ca să-l cumpăr. Mare ghinion! Fiindcă după aceea, deşi am întrebat cu regularitate de el pe la mai toate marile librării bucureştene, n-a mai fost de găsit cu niciun chip. Vânzătoarele mi-au mărturisit că o mulţime de oameni întreabă de Teodosie cel Mic, că ele îi anunţă săptămânal pe şefii lor de cererea acestei cărţi, dar nu se mişcă absolut nimic. Nu pot să înţeleg de ce puternicele lanţuri ale distribuţiei de carte nu reacţioneză la cereri sau de ce editura nu reeditează un roman de un asemenea succes. Dar nu-i nimic, probabil că-şi spun unii, o să-l putem citi pe Teodosie cel Mic în ediţii germane, englezeşti, franţuzeşti sau spaniole, scoase de editorii străini.

Pe aici o să apară în tiraje mai substanţiale tot romanele alea plictisitoare de moarte, în care autorul se caută introspectiv pe zeci de pagini sau deapănă poveşti leşioase, dar şocant-scârbavnice, până la epuizarea totală de lehamite a cititorului.

Apoi o să curgă pe mai departe acuzele în toate direcţiile. O să ne plângem de şcoală şi de profesori că nu atrag elevii către lectură. O să ne văicărim că lumea nu mai citeşte "cărţi valoroase" ci îşi pierde timpul cu tot soiul de prostii occidentale. O să ajungem chiar şi la concluzia că suntem efectiv ostracizaţi de străini care au pus de-o conspiraţie mondială împotriva scriitorilor români. Mulţi, foarte mulţi autori de-ai noştri - toţi importanţi, fireşte! - vor traversa iarăşi o stare de spleen superior.

În fond, ce poate fi mai de bon ton decât să spui că eşti prea mare pentru un popor atât de mic?

Literatură, vrăjeli şi vrăjitorii

Nu o dată cel mai sever dar şi unul dintre cei mai apropiaţi critici ai mei s-a arătat nemulţumit de faptul că prea năvăleşte magicul în cărţile mele. Prea se întâmplă tot felul de chestii magice, oculte, ezoterice prin romanele mele, ba pe deasupra se mai iţeşte şi câte un vrăjitor. Asta dă prost, sunt eu dojenit cu asprime, realitatea românească neavând nimic magic sau miraculos în ea.

Ei bine, iată că însăşi realitatea românească vine să-mi dea dreptate cu supra de măsură.

Guvernul Boc - care, să recunoaştem, are o aură de neverosimil structurală, atât în general, cât şi la bucată, nu o dată omul obişnuit şi normal spunându-şi exasperat: "Domnule ăştia nu-s adevăraţi, aşa ceva nu poate să existe-n realitate!" - în nemărginita sa sapienţă, preocupat de ţărişoară cum e el, s-a gândit să impoziteze vrăjitoria. A iniţiat chiar şi un proiect de lege pe chestia asta, conform principiului lor, din inimă asumat, pe care guvernanţii îl aplică poporului nostru şi care s-ar sintetiza în dictonul - un pic diferit de-al lui Pascal - Odi, ergo sum! (Urăsc, deci exist!).

Această nouă vrăjeală guvernamentală a creat în sânul prea-cinstitelor noastre vrăjitoare două curente de opinie total dihotomice. Astfel:

Mihaela, "cea mai mare vărjitoare din România" - cum stă scris pe poartă şi cum se autointiutulează -, spune că da, ar fi de acord cu chestia asta. De ce? Simplu, fiindcă dacă mă impozitezi, înseamnă că tu, stat, recunoşti că eu, vrăjitoare cu doctoratul luat la penitenciar sau nu, depun o activitate lucrativă cât se poate de onestă. Atât de onestă încât îmi ceri şi un impozit pe veniturile ce le realizez din ea. De acum, gata! Vrăjitoria dispare din codul penal şi nu mai este asociată cu acel odios capitol aducător de puşcărie, numit Escrocherie. Şi dacă tot dispare din Codul Penal, ar fi cazul să apară în nomenclatorul de meserii. Eventual şi în noua lege a salarizării, stabilindu-se şi cuantumul minim al retribuţiei.

Brăţara - regina vrăjitoarelor, după cum susţine chiar dumneaei - nu este însă de acord. Dânsa consideră că dacă "vrăjitoarile" tot sunt impozitate, ar trebui "să aibă şi ceva avantaje". Şi la ce avantaje s-a gândit Alteţa Sa Brăţara că ar fi cazul să beneficieze din partea statului? Păi, simplu: "Să ni se creeze şi nouă condiţii" - probabil de practicare a acestei nobile şi atât de grele meserii, pline de noxe şi de stres - "şi dă la o anumită vârstă-ncolo, să ne dea şi nouă pensii ca la orişice om care a muncit pă viaţa lui!".

Privind la această poveste cât se poate de reală, încerc două motive de satisfacţie:

În primul rând, iată că realitatea ţării în care trăiesc vine să îndreptăţească pe deplin naraţiunile pe care le scriu.

În al doilea rând, colegele noastre de fantazări, vrăjitoarele, vor fi şi ele impozitate pe veniturile scoase din tot soiul de poveşti, laolaltă cu toţi scriitorii. Şi, desigur, cu toţi ceilalţi fraieri care-şi plătesc în totalitate, cu abnegaţie, impozitele. Băieţii deştepţi e ştiut că n-o fac. Bine, acum şi vrăjitoarele e ştiut că sunt fete deştepte...

Apropo de deşteptăciune şi de ce nu, de seriozitate. Între prim-minstrul Boc - cu tot cu şeful lui, asumătorul senin de "răspunderi politice" de care, "hă, hă, hă!", nici în bască nu îl doare - şi cele două lidere ale vrăjitoarelor, cine vi se pare mai isteţ şi mai cu viziune?

Acum, că aţi răspuns, situaţia nu-i cumva fantastică?

P.S. Când guvernul Boc va iniţia şi impozitarea şuţilor şi a şpringarilor, o să depun o cerere la Ministerul de Externe pentru a mi se înlesni o întrevedere cu un ambasador foarte, foarte special: Şeherazada. Poate-mi acordă şi mie o viză pentru Împărăţia celor O Mie şi Una de Nopţi...

Ca de întâi ianuarie...

Câine - exemplu viu de iluminare interioară (specia oculturista oculturista) - rămas vigilent încă de la Crăciun pentru ca, astfel gătit, să ureze tuturor, chiar de 1 ianuarie, un vesel LA MULŢI ANI!