marți, 30 noiembrie 2010

Gândurile trândave ale unui scârţa-scârţa pe claviatura calculatorului

După furtuna de miez de vară, cu fulgere, cu tunete şi averse abundente de ieri, a venit de-a dreptul neaşteptat această dimineaţă înmuiată în ceţuri cu miros de zăpadă. O vreme tocmai bună pentru reverii, melancolii şi nu în ultimul rând care te îmbie la bătut câmpii. Ceea ce, neserios cum sunt, o voi şi face imediat. Este vorba pur şi simplu despre nişte subiecte care plutesc lenevos ca nişţe nori pufoşi şi inofensivi prin mintea mea şi care dau târcoale prin jurul romanului la care scriu. Iată-le aşa cum se prezintă ele acum:

Guugu yimithrirr
Evident, nu ştiu cum se pronunţă corect. Dar m-am tot gândit cu plăcere la chestia asta faţă de care am un soi de ciudată şi încântată aplecare. Guugu yimithirr este o limbă pe care o mai vorbesc cam o mie de băştinaşi australieni. Din ea ne-a parvenit nouă cuvântul gangurru, ajuns în română cangur. Unul din aspectele acestei limbi m-a uimit în mod deosebit. Iar acest aspect dă apă la moară unei teze susţinută de anumiţi psihologi care spun că limba maternă pe care o deprindem din pruncie are un rol deosebit în formarea gândirii şi personalităţii noastre. Dar asta-i deja altă poveste. Aşa că să revin la cestiune.
Limba guugu yimthrirr este bazată pe un sistem geografocentric. Vorbitorii ei nu spun "în faţa mea" sau "lângă soacră-mea", ci "la vest de mine" sau la "nord de soacră-mea". Nici măcar nu au cuvinte care să însemne "la stânga" sau "la dreapta". În schimb, copiii învaţă încă de la cea mai fragedă vârstă punctele cardinale: gunga - nord, jiba - sud, guwa - vest şi naga - est, pe care le folosesc cu naturaleţe de parcă ar avea o busolă foarte precisă montată în creier.
În acelaşi timp, o bună parte din folclorul lor este un adevărat atlas compus din hărţi-cântece. Aceste poeme cântate reconstituie în amănunt traseele lor de neîncetat umblet pe un întreg continent, cu hărţile fiecărei ginţi, cu notaţiile cadastrale ale acesteia, legate totodată de un cult al strămoşilor. Fermecător mi se pare faptul că eroii lor mitici au creat lumea compunând aceste poezii prin care, pe măsură ce le cântau, făceau să apară sau şlefuiau elementele fundamentale de relief pe care le metabolizau, le făceau să aparţină oamenilor. Acelaşi lucru se petrecea cu făpturile pământului şi cu fenomenele atmosferice. Pentru aceşti aborigeni australieni "la început a fost cuvântul" nu este o metaforă sau, dacă vreţi, ei chiar trăiesc, la modul cel mai propriu într-un poem.
La fel de interesant e că "fiecare nou-născut moşteneşete o parte din cântecul străbunului întemeietor", cum am aflat şi eu de la Bruce Chatwin (Dârele cântecului). Însă nu numai că moşteneşte fragmentul de cântec - fiind proprietatea lui privată şi inalienabilă - dar poate să şi "împrumute" stanţe din cântecul său altora, obţinând astfel drept de trecere pe la vecini.
Iar pentru ca această lume a băştinaşilor australieni se aibă o împlinire poetică pe care o găsesc fermecătoare, perioda mitică a Eroilor ce au dat nume creaţiei, făurind-o prin cuvânt, iar mai apoi au închegând-o prin cânt, se numeşte Vremea Visării...

Aşa cum am spus încă de la început, aceasta e o temă care mi-a dat de gândit şi care a rezonat în mine. Poate că o să aibă un ecou şi în romanul la care scriu.

Pentru neîncrezătorii care se uită lung la mine şi spun sastisiţi: "Iar vorbeşte ăsta aiurea-n tramvai. Mai mult ca sigur că-i o chestie inventată, că prea le ştie el pe toate", o să-mi dezvălui sursa. Este vorba despre un articol al doamnei Felicia Antip, în faţa căreia fac o reverenţă plină de respect. Acest impresionant articol - poate nu numai pentru mine, dar care dă impulsul de a căuta mai mult şi nu numai aici - ne familiarizează cu cartea lui Guy Deutscher, Prin oglinda limbii - De ce lumea arată diferit în alte limbi, apărută anul acesta la Metropolitan Books. Cartea nu fost încă tradusă în româneşte. Oare editorii americani n-or fi interesaţi de SEXTING, ultima carte a Loredanei Groza? Un schimb reciproc avantajos, ceva?

vineri, 12 noiembrie 2010

Povestea cavalerului Guillaume D'Agde - ultimul episod

Ziua începuse să se îngîne cu noaptea cînd Guillaume verifică pentru ultima dată tot bagajul. Fu mulţumit. Înşeuă caii şi tocmai cînd strîngea bine chingile la al său apăru şi Leon.

„A venit şi momentul ăsta, tînărul meu prieten”, spuse acesta în loc de bună dimineaţa. Apoi continuă cu un glas calm: „Nu ştiu dacă o să ne mai vedem. Cel puţin pe lumea asta...”

„Cît timp există o şansă, cît de mică, trebuie să nădăjduim”, îl întrerupse Guy. Şi parcă ar fi vrut să zică mai multe, să adune cît mai repede un noian de argumente în sprijinul spuselor sale. Dar celălalt bărbat nu-i lăsă acest răgaz.

„Poate că ai dreptate. Dar dacă voi rata cumva şansa asta de care vorbeşti trebuie să nu las o anumită problemă nerezolvată. Te rog să mă asculţi!”

Provensalul îl privi cu atenţie, iar Leon continuă pe acelaşi ton:

„O să te rog să mă ierţi! Prins cum am fost cu toate demersurile mele în ceea ce priveşte politica, nu ţi-am acordat suficientă atenţie tocmai ţie. Mai ales cînd avea atîta nevoie de un cuvînt bun, de un sfat din partea mea. Ce-i drept, nici tu n-ai apelat în vreun fel la mine. Abia ieri am înţeles marile tale frămîntări, ochii cei cuprinşi de febră pierduţi în gol, muţenia şi goanele tale turbate dincolo de zidurile cetăţii. Cunoşteam prea bine simptomele, dar nu întrevăzusem originea şi gravitatea bolii. Acum cred că intuiesc corect despre ce anume e vorba.”

Guillaume se înroşi în obraji şi îşi plecă privirea, de parcă ceva neobişnuit de interesant s-ar fi găsit pierdut prin colb. Leon îşi permise un zîmbet. Unul blînd şi plin de înţelegere:

„Dragul meu, în privinţa necazului tău sînt multe poveţe de dat, dar puţine sînt folositoare. Una însă e absolut necesară. Iat-o: nu poţi să ai parte de un răspuns dacă nu te încumeţi pînă la urmă să pui o întrebare. Ştiu că e una dintre cele mai grele întrebări. Ştiu cum îţi tremură sufletul atunci cînd o adresezi, cîtă speranţă şi cîtă disperare e în tine. Ştiu cîte milenii se scurg între clipa în care o pui şi cealaltă, în care răspunsul prinde contur. O lume întreagă de semne şi nuanţe nedesluşite e între cele două clipe, iar tu încerci atunci să le pătrunzi deodată pe toate. Ştiu cum e să-ţi scoţi inima din piept şi să o oferi cu spaima că ea, cea căreia i-o odăruieşti, ţi-ar putea întoarce spatele şi fără să vrea ar răsturna-o în praf, iar de acolo o fiară întunecată ar lua-o şi ar duce-o în sălaşul ei din iad. Cunosc prea bine toate acestea.

Uneori, e drept, foarte, foarte rar, fata pune întrebarea. Asta înseamnă că veninul chinului a devenit de neîndurat şi limita suportabilităţii este îngrozitor de aproape sau chiar a fost atinsă. Dar, de obicei, noi punem această întrebare. O punem nu fiindcă am fi mai curajoşi, mai îndrăzneţi aşa cum se crede îndeobşte, aşa cum ne place să ne amăgim sau cum le place lor să ne împodobească cu virtuţi masculine. Nu, prietene, nici vorbă de aşa ceva. O punem fiindcă, aparent paradoxal, limita aceea a suportabilităţii e ceva mai coborîtă la noi. Sîntem în strare să ducem campanii istovitoare, să înfruntăm arşiţa deşertului şi furtunile mării, să ne înfrîngem toate temerile şi să ne avîntăm în orice luptă, căpătînd răni groaznice pe care le ducem cu noi adesea o viaţă, strîngînd din dinţi, ascunzîndu-ne lacrimile. Dar durerea unei naşteri ne-ar ucide. La fel e şi în cazul iubirii.

Drumul între clipa aceea indicibilă, diafană, în care te îndrăgosteşti şi clipa atroce în care eşti devorat de dragoste e mult mai scurt la noi decît la ele. Poate că suferinţa e aproape aceeaşi, rezistenţa bărbatului diferă însă de cea feminină. Cu puţin, cu foarte puţin. Dar diferenţa poate fi aceea dintre viaţă şi moarte. Trebuie să recunoaştem – cine ar putea crede dacă s-ar lua după gingăşia şi fragilitatea lor? – că noi ne frîngem mai lesne şi mai repede.

Ai păşit peste pragul ultimei dureri. Dincolo de ea nu e decît neantul unei infinite dezolări. Aşa că, bunul meu prieten, a venit momentul să pui întrebarea şi să primeşti răspunsul. Nu există alternativă. Ţi-o spun sincer, ca unul care a trecut şi el prin asta.”

„Crezi... chiar crezi că aş avea vreo şansă să-i cîştig inima şi să fiu iubit?”, şopti Guillaume, ridicîndu-şi din nou privirea către mentorul său.

Acesta rîse şi-i cuprinse umerii cu mîinile sale puternice, zgîlţîindu-l uşor:

„Cum să nu cred? Auzi le el vorbă! Eşti bun, inteligent, plin de căldură şi înţelegere, curajos şi loial, adesea dai dovadă de umor, ba, pe deasupra, pe cinstea mea, mai eşti şi chipeş. Păi, ce crezi tu că îşi doreşte o femeie?”

„Ei, asta-i, că nu ştiu. Şi nici nu-i vorba de o femeie oarecare, e vorba despre cea mai minunată şi mai...”

„Da, da! Cunosc povestea şi mărturisesc că e adevărată”, îl întrerupse Leon zîmbind. „Aşa-i. Dar şi fata aceea minunată despre care-mi vorbeşti îşi doreşte un braţ pe care să se sprijine, dar şi o mînă care să o dezmierde, un chip de care să-şi lipească obrazul cînd dogoreşte de pasiune, însă şi o privire care să ştie să-i vadă trăirile. Are nevoie de un umăr după care să se ascundă atunci cînd se copilăreşte şi de acelaşi umăr puternic şi cald pe care să-şi culce tîmpla cînd vine năvala lacrimilor. Îi trebuie, cînd şi cînd, pieptul tău de care să-şi lipească urechea şi să simtă cum inimile voastre bat la fel. Să se bucure dimpreună cu tine, să plîngă, să rîdă şi să viseze cu tine. După ştiinţa mea, doar de atîta are nevoie o femeie. Trebuie totuşi să recunoaştem că nu sîntem prea mulţi bărbaţi care să le dăruim toate acestea. Dar tu eşti în măsură să o faci. Restul sînt nimicuri.”

„Nimicuri? Ştiu şi eu? De exemplu, eu nu-s tocmai bogat...”

„E adevărat. Dar tot atît de adevărat e că banii şi averile se pot face. Dar ele nu pot să ţină loc de dragoste, de respect şi înţelegere, oricît de mult ar fi aurul şi oricît de făloase ar fi cinurile sau castelele. Orice femeie adevărată ştie asta.”

„ Da, poate că da. Dar chipeş... hm!”

„Fii liniştit! Să mă fi văzut pe mine cînd eram de vîrsta ta! Eram un lungan deşirat, cu nişte ochi banali, duşi în fundul capului, iar nasul era tot ăsta de-l port şi acum. Nu de aici vine frumuseţea noastră, a bărbaţilor, atîta brumă cîtă o fi, ci dinăuntrul nostru.”

„Aşa crezi? Ai... ai vorbit vreodată cu soţia ta despre asta?”

„N-a fost nevoie. Dacă o asemenea femeie s-a îndrăgostit de unul ca mine, ce rost ar fi avut să-i pun nişte întrebări atît stupide?”

„De unul ca tine? Dar tu ai fost, eşti şi vei fi întotdeauna Leon. Leon, înţelegi?”

„Iar tu eşti şi vei fi pururi Guillaume! Şi ţie îşi dau binecuvîntarea mea părintească, la fel cum o va face şi Fatima! Fiindcă o meriţi. Ştiu prea bine cine-i aleasa şi, poftim, am toată nădejdea în răspunsul pe care fiica mea ţi-l va da. Cel puţin aşa îmi şopteşte mie cineva, ceva...”

Tînărul tresări. Ar fi vrut să-l întrebe mai mult. Dar încrederea pe care i-o dăruise prietenul său îi fu de ajuns şi nu voi să o mai tulbure. Îl îmbrăţişă pe Leon şi-i spuse răvăşit de cele mai adînci şi contrarii emoţii:

„Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc din suflet pentru tot!”

„Şi eu îţi mulţumesc! Pentru toată această călătorie pe care am făcut-o împreună şi pentru cea care va urma, alături de fată şi de cei doi feciori ai mei. Ştiu că vei fi un soţ bun pentru Lia şi fratele cel mare şi înţelept pentru băieţi. Drum bun, prietene!”

*

Ghazi Daud Muhammad consemnează în cronica sa:

„La 594 după Hejira, în al şaisprezecelea an de domnie al măreţului şi înţeleptului nostru sultan Saif ad-Din Abu Bakr, în miezul verii, necredincioşii adunară armată şi porniră cu viclenie războiul. Oastea noastră îi înfruntă şi o zi întreagă dură lupta, dar nicunul dintre potrivnici nu dobîndi biruinţa. Creştinii se retraseră la adăpostul şubred al fortăreţei Krak, la ordinul comandantului lor, neascultîndu-l pe iscusitul şi îndelung încercatul în bătălii Leon, duce de Montfort. Acesta, lucru nemaiauzit, era urmat de soaţa sa, Fatima, cea care pătrunsese în armia lor deghizată în scutier al cavalerului. Martori de încredere spun că plină de curaj îi stase alături în luptă, fără ştirea ori învoirea soţului ei, şi nici măcar tăişul vreunei săbii sau vîrful vreunei săgeţi nu-i atinseră pe vreunul din ei.

Era noaptea ultimei zile a lunii Rajab şi înspre prima dimineaţă a lunii Shaban. Allah lovi pămîntul cu un cutremur mare. Tot astfel îl mai lovise şi cu patruzeci şi şase de ani în urmă, slăbind cetatea necredincioşilor. Numai că acum o fărîmă de tot. Zidurile şi turnurile ei se năruiră chiar peste oastea creştinilor. Însuşi Leon şi femeia lui îşi găsiră sfîrşitul sub pietrele uriaşe ale donjonului. Iar ai noştri, cu ajutorul Atotputernicului, ieşiră victorioşi.”

*

Dar se petrecuseră şi aveau să se mai petreacă şi altele, necuprinse în vechile însemnări ale vreunui cronicar, fie el musulman sau creştin.

Cu trei săptămîni mai înainte de cutremurul care avea să lovească ţinutul cu consecinţe atît de tragice, Guillaume împreună cu Fatima ajunseră la Montfort. Fură întîmpinaţi cu bucurie de copii, iar privirea Liei zăbovi îndelung asupra cavalerului şi un zîmbet îi lumină chipul. Lui i se păru că în adîncul ochilor ei se află ceva ce nu mai văzuse pînă atunci. Şi zîmbetul avea o nuanţă pe care n-o mai zărise pînă atunci. Sau poate că toate fuseseră acolo de mai mult timp, dar el nu îndrăznise să le priceapă. Oricum, simpla ei prezenţă, vocea ei, vîntul jucîndu-i-se în păr, toate acestea îi umpleau sufletul.

Spre seară, pentru o un moment, rămaseră numai ei doi. Erau singuri pe terasa ce dădea înspre grădina din spatele castelului. Lia se uită iarăşi la el, cu aceeaşi privire, cu acelaşi zîmbet. Era o aşteptare care mocnea în fiinţa ei. Pentru prima dată, deşi nu ar fi crezut, Guillaume simţea o reverberaţie tulburătoare şi fierbinte venind dinspre fată. Atunci îndrăzni. Cînd începu, avea mîinile reci de parcă ar fi umblat o dimineaţă întreagă prin ger, inima îi bătea nebuneşte, obrazul i se împurpurase, iar ochii îi ardeau. La fel ca şi gîtul uscat. Propria-i voce îi sună şi lui ciudat, atunci cînd începu să-i vorbească, iar cuvintele erau colţuroase şi parcă nu voiau deloc să să potrivească, să se lase zidite după conturul simţămintelor sale. Brusc răguşise şi glasul îi suna spart. Dar încercă să nu ia nimic din toate acestea în seamă. O secundă se privi din afară şi mintea îi spuse că arată jalnic de ridicol. Dar alungă şi acest gînd şi porni înainte, aruncîndu-se ca în cea mai nebunească şarjă de cavalerie.

Îi mărturisi că se îndrăgostise de ea. Că aceasta nu fusese o întîmplare petrecută ieri. Că de mai bine de un an se tot chinuia astfel, căutînd să şi-o alunge din minte. Că se străduise în fel şi chip să o facă, dar nu izbutise, iar dragostea crescuse în el tot mai năvalnic şi nu fusese cu putinţă să-i reziste. Fata îşi accentuă surîsul, iar inima lui se opri în loc. Nu resimţise niciodată o asemenea spaimă. Niciodată! Cuvintele îi îngheţară pe buze şi gîndurile i se amestecară toate deodată. Se opri şi-şi privi neputincios mîinile.

„De ce?”, întrebă Lia.

„Poftim?”, tresări el din muţenia ce-l lovise atît de neaşteptat.

„De ce ar fi trebuit să mă alungi din mintea şi din sufletul tău?”

„Pentru că erai atît de frumoasă şi de bună, şi de gingaşă, şi de pătrunzătoare şi de... Pentru că erai neasemuită!” Apoi spuse cel mai important lucru, chintesenţa a ceea ce toţi bărbaţii îndrăgostiţi gîndesc – iar uneori chiar o mărturisesc – de mii şi mii de ani şi o vor face de asemenea şi de acum încolo alte mii şi mii de ani: „Pentru că nu te meritam. Pentru că unul ca mine nu merită o asemenea minune cum eşti tu.” Zise ultimele două fraze în şoaptă. Nu mai avea puterea să mai adauge nimic. Şi, oricum, dincolo de asta nu mai era nimic de adăugat. Închise ochii sfîrşit de efortul uriaş pe care-l făcuse.

Atunci simţi degetele ei adiindu-i pe obraz:

„Prostuţule!”

Îşi ridică pleoapele, încercînd să înţeleagă sensul cuvîntului pe care-l rostise fata. Se uită la ea tremurînd.

„Prostuţule!”, repetă Lia, cuprinzîndu-i chipul în palme. „Cum să nu mă meriţi?” Şi-l sărută. El o cuprinse în braţe cu o tandreţe şi cu o bucurie care nu încăpeau în toată lumea asta, cît e ea de mare, revărsîndu-le pe toate asupra fetei. Cu sfială ca nu cumva talazul acestora să nu fie prea puternic pentru ea. Dar Lia le primi pe toate vibrînd şi izvorînd din ce în ce mai multă lumină. Guillaume închise iarăşi ochii, de data asta orbit de strălucirea ei. Şi fata ştia lucrurile acestea, fără să aibă nevoie de vreun cuvînt. Pur şi simplu le ştia. Dincolo de gînduri, dincolo de orice dileme sau frămîntări. Toate adevărurile şi frumuseţile acelea erau demult în inima ei, venite odată cu dragostea.

„Te iubesc”, spuse ea simplu. Apoi zîmbi din nou, adăugînd: „Dacă n-ai fi făcut-o tu azi, mîine n-aş mai fi rezistat şi te-aş fi întrebat eu. Înţelegi?”

„Înţeleg deşi parcă tot nu-mi vine să cred”, şopti el, amintindu-şi vorbele lui Leon despre drumul dintre ultima treaptă a chinului dragostei nemărturisite şi zăgazurile inimii. Era foarte tulburat, însă nu se putu împiedica să nu întrebe uimit: „Cum ai fi făcut-o?”

„Nu-mi dau seama”, zise ea, deşi se gîndise de sute de ori la scena aceasta. Dar nu minţea cîtuşi de puţin. Chiar nu cunoştea răspunsul. Erau multe, prea multe variante. Pe toate le încercase în visele ei. Dar parcă niciuna nu era ce-ar fi trebuit să fie. Dădu din umeri cu candoare: „Poate aş fi inventat o mică snoavă transparentă prin care să înţelegi că tu erai alesul meu, sau poate ţi-aş fi spus-o mai direct, ori... Ori nu ştiu!”

Guillaume era invadat de farmecul ei şi nu mai avu nevoie de niciun alt răspuns. Îndrăzni să o sărute la rîndul lui, iar ea îi răspunse printr-o altă sărutare. Universul însuşi, universul întreg se preschimbase dintr-odată. Dar ei nici nu apucară să observe lucrul acesta. Îl trăiau.

Aşa cum aveau să trăiască şi bucuria discretei şi simplei lor logodne, săvîrşită cu binecuvîntarea Fatimei, în capela castelului, de către un călugăr cu har. Unul care, tot din întîmplare – nu-i aşa? – ajunsese pe acele meleaguri, fiind primit cu plăcere de stăpîna domeniului.

Dar săptămîna aceea se scurse iute. Îngrozitor de iute, ca tot ce e cu adevărat minunat şi plin de împliniri îmbătătoare. Curînd veni şi clipa în care trebuiseră să se despartă de Fatima. Chiar Guillaume o ajută să-şi pună platoşa de luptă, zalele şi chivara, conducînd-o pînă în apropierea tabărei unde se afla Leon. Apoi porniră la drum cu sufletul greu. Lia înţelesese, băieţii încă se amăgeau. Dar toţi trăgeau în sinea lor nădejde că se vor vedea iarăşi cu cei dragi.

Trei zile mai tîrziu fură întîmpinaţi de Raymond, seniorul Jaffei. Îi primi cu ospitalitate şi discreţie, aşa cum prevăzuse Leon, găzduindu-i într-o casă impunătoare, aflată chiar în vecinătatea portului. Din foişorul ei se puteau zări toate navele care intrau sau ieşeau din radă, iar curtea din spate dădea direct înspre o plajă îngustă. Locul pe care li-l menise contele normand fusese ales cu multă chibzuinţă. Însă nu apucară să se bucure prea mult de liniştea acestui răgaz. În noaptea următoare se produse cutremurul.

Cetatea mediteraneeană nu fu afectată cine ştie ce, dar veştile despre soarta fortăreţei Krak de Chevaliers şi despre moartea lui Leon şi a Fatimei sosiră cu iuţeală. Iar cei patru fură izbiţi de această cumplită ştire. Guillaume se străduia din răsputeri să le aline celorlalţi suferinţa, dar se simţea adesea neputincios. Lia se stăpînea din răsputeri, de dragul fraţilor mai mici, însă noaptea dădea frîu liber lacrimilor. Iar lacrimile acestea îl dureau adînc pe logodnicul ei, cu atît mai tare cu cît mîngîierile lui nu atenuau suficient amarul din inima iubitei sale. În cea de-a treia noapte lacrimile tinerei secară, iar ea se cufundă într-o lungă tăcere pe care bărbatul nu îndrăzni să o tulbure cu nicio întrebare.

Înspre dimineaţă ieşi din cameră, îndreptîndu-se spre terasa largă a foişorului. Guy o însoţi în linişte. Ea privi plaja şi nesfîrşirea mării. Fără să spună o vorbă îl prinse de mînă şi coborîră pînă pe ţărm. Se opriră chiar în locul în care marea îşi trimite ultimele unde către uscat. Acolo Lia se zgribuli pe neaşteptate, cuprinzîndu-şi umerii cu palmele. Se întoarse spre el şi suspină:

„Mi-e frig! Mi-e atît de frig!” Apoi se lipi de el, încă tremurînd, şi şopti: „Guillaume, iubeşte-mă!”

El o luă în braţe, o purtă pînă în apa călduţă şi începu să o dezmierde. Îi acoperi întregul trup cu sărutări din ce în ce mai fiebinţi, dezmorţindu-i sufletul şi simţurile. Abia după aceea îi dărui din prea plinul văpaii ce ardea în el şi o ninsoare de fluturi în culori minunate i se răspîndi Liei în întregul corp, purtînd cu ei o voluptate deplină şi nemaiîncercată. Astfel plutiră amîndoi într-o dragoste adîncă, într-o clipă mai lungă decît viaţa unei stele. Şi infinit mai plină de splendoare. Iar Mediterana, străvechea Mediterană, îi legănă cu multă blîndeţe, îndrăgindu-i.

Soarele tocmai răsărise şi ei ieşiră din mare. Se îmbrăţişară din nou, cu o altfel de bucurie, mai lină, însoţită de o duioşie diafană. Se îmbrăcară în purpura zorilor şi o pace fluidă se lăsă peste inimile şi trupurile lor.

Lia se desprinse din liniştea aceea, ridicîndu-şi capul de pe pieptul lui Guillaume. Se uită la chipul lui şi mîna i se întinse spre obrazul bărbatului. Degetele îl atinseră cu delicateţe şi se porniră apoi să închipuie desene, ori poate o scriere tainică. Un joc al iubirii. Femeia se roti uşor şi îl trase mai apoi spre ea, culcîndu-i capul în poală. El îşi lipi urechea de pîntecul ei, acolo unde cîndva se va petrece marea, minunata taină a zămislirii, şi dincolo de sînii-i superbi îi văzu privirea şi surîsul. O simţi fericită.

Atunci iubita lui spuse:

„Guillaume, am aflat ceva...”

„Ce anume secret ai dobîndit?”

Ea nu-şi uită zîmbetul, dar ochii săi se adînciră şi mai tare într-ai lui:

„Că nu avem cu adevărat decît ceea ce trăim.” Mîinile i se rătăciră cu gingăşie în părul lui şi, după o scurtă ezitare pe care o depăşi repede, fiindcă fusese mai mult un răsfăţ, adăugă: „Iar de cînd sînt cu tine, mi-am dat seama că am devenit cea mai bogată femeie din lume.”

Cîteva ceasuri mai tîrziu nava lui Stefanides Antinous pătrunse în radă. De acum aceasta nu mai era o simplă barcă mai răsărită. Era o corabie în toată legea. Una pe care se aflau şi cei doi băieţi ai lui.

Dar deja pătrundem într-o altă poveste. Nu aceea a lui Guillaume D’Agde, ci aceea în care se vorbeşte despre cavaler şi despre mîndra lui soaţă, Lia. Pe ei Antinous i-a cununat, în calitatea lui de căpitan de vas, aşa cum îi permitea străvechea lege a mării.

Dar despre ce s-a întîmplat mai apoi, discret şi înţelept, Stefanides pare să nu ne mai fi lăsat nicio altă mărturie...

*

De v-aţi îmbogăţit şi voi, pătrunzîndu-vă de această istorie de demult, meritul e al poveştii. De nu, păcatul e doar al umilului ei tălmăcitor în slove prea stângace.

miercuri, 10 noiembrie 2010

Breaking news

Răposata babă Vanga a prezis că mâine, 11 noiembrie 2010, o să înceapă al III-lea război mondial. Cică la început o să fie unul mic care, evoluând firesc, o să se transforme într-unul mare. Când s-o generaliza o să se dea cu arma nucleară, apoi cu arme chimice şi bacteriologice, ca să se aleagă praful ca lumea de toţi, nu aşa. În sfârşit, războiul se termină în octomrie 2014. Cu toate acestea, doar în emisfera nordică o să fie prăpăd, în cea sudică fiind frumos şi bine. (Cum s-o fi exprimat baba Vanga despre emisferele terestre, habar n-am, dar nu-i treba mea.) Oricum, cei din readacţia tabloidelor au ghicit în nişte stele mai mici - probabil steluţele din supa-instant livrată de serviciul de catering - şi şi-au dat seama că şi Nostradamus tot despre 11 noiembrie 2010 vorbise într-un catren de-al lui, dar până acum nimeni nu-şi dăduse seama. Noroc cu supa aia!
Totuşi, vestea este foarte, foarte bună. Ştiţi de ce? Fiindcă asta înseamnă că Apolicapsa din 2012 se amână pentru o dată ce va fi anunţată ulterior.

marți, 9 noiembrie 2010

Povestea cavalerului Guillaume D'Agde - episodul III

Cei şapte ani de pace erau azi doar o amintire. Urmară cinci ani de bătălii, de asedii, de despresurări, de înfrîngeri dureroase şi de victorii scump plătite. Toate eforturile pentru bună înţelegere şi respect între oamenii Islamului şi creştini pe care le făcuse de-a lungul timpului Leon se năruiseră. Ura alungase prietenia, fie ea şi secretă, lăsînd în loc jalea şi deşertul arzător al unui război nedesluşit şi nedeclarat niciodată pe faţă, alimentat de orgolii oarbe care judecau raţiunea drept trădare, iar fanatismul drept singura cale de urmat.

Bătrînul Mare Maestru al Ordinului murise, în locul lui venind un altul, mai puţin dedat cumpănirii atente şi neîncrezător în sfaturile consilierului său. Era mai devotat Papei decît Ţării Sfinte şi însetat mai degrabă de gloria cea efemeră, decît de respectul cîştigat printr-o judecată înţeleaptă. Era mereu grăbit şi contradictoriu, gata să nege cu vehemenţă azi ceea ce afirmase cu tărie ieri. Fusese un bancher obişnuit să negocieze cu capetele încoronate vechile datorii făcute de acestea sau noi sume de bani contra a tot soiul de privilegii, dar acum se arăta ahtiat după onoruri militare şi acţiuni armate pe care nu avea nici priceperea, nici experienţa necesară să le elaboreze ori să le ducă la bun sfîrşit. Era un om mic ajuns prin jocul ambiţiilor şi al întîmplării într-un rang prea mare.

Întotdeauna templierii fuseseră mîndri că luptau numai sub comanda unui căpitan de-al lor. Însuşi Sfîntul Scaun le oferise imunitate în faţa legilor şi taxelor oricărei ţări, iar pe cîmpul de bătălie acţionau ca un corp de armată independent, achitîndu-se întotdeauna de sarcinile stabilite în planurile de război. Noul Maestru îi trimise însă, companie după companie, alături de alte trupe, sub cele mai ciudate comenzi şi cu misiuni aproape imposibil de îndeplinit. Astfel, în cei cinci ani de măcel pieriseră mai bine de o treime din efectivele Ordinului.

În aceste condiţii, Leon încercă cu disperare să refacă toate vechile sale legături. Stabili contacte cu druizii, negocie în taină cu căpeteniile practic independente ale selgiucizilor care se aflau, chipurile, sub suzeranitatea califului de la Bagdad, întări relaţiile cu comunităţile maronite, încercînd să-i împace pe toţi. Dar toate acestea îi luau mult timp, iar Marele Maestru, deşi nu-i acorda atenţia cuvenită, socotea că locotenentul său străluceşte mai mult prin absenţă decît prin eficienţă, pierzîndu-şi vremea în tot soiul de negocieri sterile şi dubioase. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, toate aceste nemulţumiri ale lui erau amplificate de vorbele pline de venin şi ascunsă invidie ale contelui de Tripoli şi ale celorlalţi genovezi din clan. Aceştia îşi împărţiseră fîşia litorală a Libanului, din nord, de la graniţa cu Principatul Antiohiei, pînă-n sud, la Nahr el Kelb, anticul Pas al Cîinelui. Pretindeau că ei duc tot greul acestui război de uzură, în timp ce alţii mai mult zăbovesc prin iatacurile prinţeselor păgîne decît să pună mîna cu hotărîre pe sabie. Apoi se văitau de cheltuielile uriaşe pe care erau nevoiţi să le facă pentru a pune din nou în funcţiune linia de apărare bazată pe fortăreţele Gibelet, Saint Gilles şi Krak de Chevaliers. Leon ştia că asta-i o prostie şi că eforturile lor nu erau nici pe departe atît de mari pe cît se lădau ei. Cu mai bine de patru decenii în urmă fortăreţele respective fuseseră lovite de un cutremur devastator. Ziduri întregi de apărare, turnuri şi donjoane se prăbuşiseră atunci sau aveau pînă azi asemenea crăpături de putea trece prin ele calul cu călăreţ cu tot. Pentru a le reda tăria de odinioară trebuia o forţă de muncă uriaşă şi sume de bani aşijderea. Era şi ăsta un plan fantasmagoric ca atîtea altele. Îi explicase clar, în cîteva rînduri, Marelui Maestru că povestea era cusută cu aţă albă. Dar acesta nu-l crezu, ba mai mult, răbufni împotriva consilierului său acuzîndu-l că el le ştie întotdeauna pe toate şi mereu altfel decît toată lumea. A doua zi îi dădu ordin să-şi pregătească trei companii şi să pornească spre Krak de Chevaliers, ca să-l susţină pe ducele de Tripoli într-o campanie fulger. În zadar încercă să-i arate Leon că acţiunea aceasta era una sortită unui dezastru. Maestrul Ordinului, într-o criză nervoasă de autoritate, reduse totul la respectarea sau nu a dispoziţiei sale. Locotenentul nu avea ce să facă, trebuia să se supună unei decizii aberante.

Guillaume îl găsi pe Leon mai înnegurat ca niciodată, discutînd în şoaptă cu Fatima. Soţia lui sosise cu cîteva zile în urmă la Acra. Nu o mai făcuse nicicînd. Dar împrejurările îl forţaseră pe templier să apeleze la ea pentru a-i aduce o anumită misivă din partea unui emir dinspre Damasc. Acum mesajul căpeteniei selgiucide nu mai avea nicio valoare. Leon oftă:

„Oricîtă energie, inteligenţă şi bune sentimente ai investi într-o construcţie benefică şi raţională, e îndeajuns să se adune o mînă de proşti şi să ţi-o dărîme. Să te ferească Dumnezeu de conspiraţia imbecililor!”

Îşi ridică ochii spre prietenul său şi zise:

„Dar acum nu-i timp pentru lamentaţii. Guy, o să pleci cît mai iute, împreună cu soţia mea, la Montfort.”

Provensalul simţi cum un val de căldură îi adie prin suflet, lăsînd uitării pentru cîteva clipe toată situaţia dramatică în care se aflau. Din nou la Montfort!

Poate că dacă l-ai fi întrebat ce anume îl face să se bucure la acest gînd, cavalerul s-ar fi blocat, neştiind ce răspuns să însăileze la iuţeală. Dar cu siguranţă numele castelului se lega de o imagine care-i era dragă, nespus de dragă. Imaginea Liei, fiica mentorului său. O văzuse prima dată acum doisprezece ani, cînd era un copil. Crescuse sub ochii săi nefiind altceva decît o puştoaică zvăpăiată, la fel ca şi fraţii ei. Nu o privise niciodată altfel. Nici măcar cînd prima adolescenţă o transformase într-o domnişoară plină de capricii şi nazuri romanţioase. Unele care lui i se păreau greu de înţeles, iar uneori de-a dreptul enervante. Dar se mulţumea să nu le ia pur şi simplu în seamă, doar era fata lui Leon. Pînă acum vreun an. Acum un an o văzu. O văzu dintr-odată cu adevărat. Abia atunci îşi dădu seama cît de frumoasă era, cît de plină de graţie, cît de delicate erau gesturile ei, cît de pline de miez vorbele şi cît de gingaş sufletul. Toate acestea se petrecură într-o clipă, într-o singură clipă. O văpaie se aprinse atunci în el şi nu a fost cu putinţă să o mai stingă după aceea cu niciun chip. Fiindcă nu ştia dacă se cuvine să aibă un asemenea sentiment faţă de fiica maestrului său. I se părea că ar fi cumva o impietate. De aceea căută să şi-o scoată din suflet. Îşi aminti de toate situaţiile caraghioase la care asistase pe vremuri, de toate mutrele şi atitudinile nesuferite de mai deunăzi, precum şi de cîte şi mai cîte alte fapte de-ale ei care să arate cît de rea, cît de proastă şi cît de ridicolă putea fi. Dar degeaba. Imaginea Liei se întorcea şi mai seducătoare, şi mai fermecătoare, infinit mai luminoasă. Îşi spunea atunci că fata nu era de nasul lui. I se părea o evidenţă care nici măcar nu trebuie argumentată. Mai mult de atît, era absolut convins că Leon şi-ar fi ieşit din minţi în faţa unei asemenea iubiri. Dar tot în zadar. Nu reuşea să şi-o alunge din minte. Cu cît făcea mai multe eforturi în direcţia asta, cu atît sentimentul devenea mai puternic şi mai adînc, copleşindu-l definitiv.

Atunci se resemnă, încercînd să privească totul cu o înţelepciune mai degrabă împovărătoare decît eliberatoare. Căci jarul din el dogorea uneori insuportabil. În momentele acelea se arunca în şa şi galopa dincolo de poarta cetăţii, alergînd peste cîmpurile arse de soarele nemilos, traversînd văile secate, sperînd, dorindu-şi să dea peste un pîlc de soldaţi inamici care să-l ucidă în luptă. Dar Dumnezeu făcuse ca o asemenea întîlnire să nu se producă niciodată. Şi în clipele acelea Guillaume, atît de cumintele şi creştinul Guillaume, îi cerea socoteală cu ochii în lacrimi Celui de Sus, întrebîndu-l de ce nu-i curmă suferinţa, de ce îl lasă să se chinuie aşa. Iar Dumnezeu părea că e mut sau că nu auzea strigătul lui. Ceasuri întregi stătea ca o stană de piatră în mijlocul pustietăţii cu gîndurile şi sufletul răvăşite. Doar ţipetele ereţilor şi ale păsărilor nopţii îl trezeau şi îl trimiteau iarăşi înapoi către cetatea Acrei, către datorie.

Orice călătorie la Montfort îl făcea însă să-şi uite de toate durerile şi să vibreze doar la gîndul că o va vedea din nou. Întîlnirile cu ea făceau ca întreaga fire, şi tot ce se afla în întregul Univers, cu tot cu legile lui, cele ştiute ori nu, să fie iarăşi mirifice. Cît de bine înţelegea acum cuvintele de odinioară spuse de Leon. O, cîtă dreptate avusese! Nu poţi să crezi că poate exista un sentiment atît de devorator care poate în acelaşi timp să te ucidă ori să te lase mutilat interior pe viaţă sau care să te înalţe către stele şi să te facă să străluceşti asemeni lor. Atît de dulce şi atît de amară, cumplită şi fascinantă taină!

„Guillaume! Guillaume, prietene, mă auzi?”, îl izbiră cuvintele lui Leon, smulgîndu-l din reveria acestor reflecţii. Se simţi brusc ruşinat. Furtuna atîtor evenimente nenorocite se abătuse peste ei, iar el se adîncise în vise. Bîigui încurcat:

„Îmi cer iertare! A fost doar o clipă de neatenţie. Sînt un pic obosit”, se scuză el repede, plecîndu-şi fruntea.

Prietenul lui se apropie şi-i ridică uşor bărbia, fixîndu-l cu ochii aceia albaştri cărora părea că nu le poate scăpa nimic. De asta se şi temea Guy. Magistrul îşi adînci privirea într-a lui cîteva clipe. Spuse încet:

„Înţeleg.” Degetele parcă îi cercetară obrazul tînărului, aşa cum face un orb. Mai şopti o dată: „Înţeleg.” După care aceeaşi mînă îl bătu încurajator pe umăr.

Reveni insă imediat la o exprimare cât se poate de clară:

„Deci, cum spuneam, o să plecaţi cît mai degrabă la Montfort. Aşteptaţi două săptămîni, timp în care strîngeţi lucrurile valoroase şi vă pregătiţi pentru o lungă călătorie. De data asta trebuie luaţi şi copiii. Apoi o să vă întoarceţi. Dar nu la Acra. Aici lucrurile au început deja să nu mai fie sigure. Veţi merge la Jaffa. Acolo încă se mai află Raymond şi Richard, oameni de onoare, oameni alături de care am luptat, care îmi împărtăşesc ideile şi care o să vă dea un adăpost sigur. O să fie discreţi şi totodată atenţi cu voi. În cîteva zile o să apară şi Antinous cu corabia lui. O să vă îmbarcaţi cu toţii şi veţi porni spre Portugalia...”

„Spre Portugalia?”, se miră provensalul.

„Da, spre Portugalia. Veţi fi găzduiţi de prietenii mei, tot templieri şi ei, la fieful lor din Tomar. Acolo o să ne întemeiem un alt cămin...”

Fatima se ridică şi îl înfruntă. Nu cu patimă, ci cu durere:

„Leon, ştii că pe mine nu poţi să mă minţi!”

„Ştiu.”

„Tu nu o să ajungi niciodată la Tomar!”

„Asta numai Dumnezeu ştie...”

„Nu te ascunde în spatele Lui! Şi tu o ştii la fel de bine.”

„Iubito, o fărîmă de nădejde tot păstrez în suflet.”

„Nu-mi dau seama cît te amăgeşti tu, dar simt cît de mult îţi doreşti să mă amăgeşti pe mine. Înţeleg de ce o faci, însă aş vrea să pricepi cît se poate de clar că nici eu nu voi ajunge la prietenii tăi portughezi, decît odată cu tine. Mi-ai promis că vom fi împreună pînă la capăt.”

„E adevărat. E foarte adevărat”, spuse bărbatul cu ochi umbriţi de o nesfîrşită tristeţe.

Ea îi cuprinse gîtul între braţe şi-i zise privindu-l drept în faţă:

„Atunci lasă-mă să te ajut să-ţi împlineşti promisiunea!”

„Nu-mi cere aşa ceva! Gîndeşte-te măcar la copii!”, aproape că gemu el.

„Am tot dreptul să ţi-o cer. Iar copiii... Lia e în pragul măritişului şi Marcus e deja flăcău în toată legea. Doar Adrian mai are cîţiva ani pînă să-şi desfacă şi el aripile şi să-şi ia zborul. Guillaume le va fi ocrotitor şi prieten de nădejde. Tot atît de bun pe cît ai fost şi tu faţă de el.”

„Pentru toate ai răspuns.”

„Pentru toate a trebuit să găsesc unul, Leon. Ştiam că vremurile nu o să aibă nici milă nici răbdare cu noi. Mai devreme sau mai tîrziu sorocul acesta urma să vină negreşit. Oricum, sînt pregătită şi nu-mi pare rău. Mi-ai dăruit fericire cît pentru şapte vieţi.”

El nu mai spuse nimic. Doar o strînse cu putere la piept.

Guy o ajuta pe Fatima să strîngă bagajul pentru călătoria în care trebuiau să pornească în zorii zilei următoare. Capacul greu al unui cufăr căzu peste mîna femeii. Cu un ţipăt şi-o trase iute. Mănuşa i se sfîşîie. Atunci Guy văzu grozăvia. Degetul mic şi inelarul aproape că-i îi lipseau. În locul lor erau două cioturi mici şi negre. Bărbatul se cutremură. Îşi dădea seama prea bine ce înseamnă asta. Soţia prietenului lui avea lepră!

Îl privi şi, deşi în ochii ei se citea o spaimă nerostită, zise pe un ton blînd:

„Acum ştii. Acum ştii şi tu.”

În momentul acela se deschise uşa şi în odaie intră Leon. Îi privi pe amîndoi, dîndu-şi seama că se întîmplase ceva grav. O clipă mai tîrziu zări mănuşa ruptă. Dădu să spună ceva, dar Fatima îl opri cu un gest care avea doar autoritatea tandreţii. Apoi îşi întoarse faţa către provensal cu o ţinută plină de demnitate şi nobleţe:

„Acum ai aflat şi tu, la fel cum a aflat şi bărbatul meu, atunci cînd m-a răscumpărat din robie. Aşa cum a ştiut-o prea bine atunci cînd mi-a cerut să fiu soţia lui. Vezi, deci, că poveştile cu prinţesa arabă care i-a adus o avere fabuloasă templierului Leon, sînt doar simple basme. Acesta e adevărul. Eşti prietenul lui şi iată că întîmplarea a făcut să-l descoperi. Nu ştiu însă cum şi dacă o să poţi să-l înţelegi”, şopti ea.

Guillaume o privi cu nedisimulată admiraţie şi zise:

„Cînd am pus piciorul prima dată pe dalele de piatră din portul Acrei, nu aş fi înţeles cu siguranţă nimic din toate acestea. Eram de bună seamă un prost şi credeam că în viaţă lucrurile sînt ori albe, ori negre. Dar am avut şansa că şi pe mine m-a scos dintr-un alt fel de robie soţul dumneavoastră.

Pe de altă parte sînt convins că şi cînd vă aflaţi în lanţuri, eraţi de fapt tot o prinţesă arabă. Trebuie doar să ştii să vezi, iar acest har nu-i lipseşte prietenului meu. El n-a văzut o sclavă şi nici o femeie lovită de o boală cumplită. El a văzut-o pe cea de care s-a îndrăgostit. Şi nimic altceva n-a mai contat.

Poate că nici acum un an nu aş fi înţeles chiar totul. Dar Dumnezeu mi-a dat, chiar şi mie, această înţelepciune. Desigur, după ce am trecut de nenumărate ori prin chinurile celei mai disperate nebunii.”

Fatima zîmbi şi dădu să-l îmbrăţişeze. Dar se opri, încurcată:

„Boala mea nu se ia prin atingere. Să nu-ţi fie frică!...”

„Nu m-am speriat decît o clipă, doamnă. Acum mi-a trecut. Îmbrăţişarea dumneavoastră nu poate decît să mă onoreze şi să-mi încălzească inima.”

„Îţi mulţumesc şi fie ca Dumnezeu să te aibă tot timpul în paza Sa!”, spuse femeia.


Va urma...

Povestea cavalerului Guillaume D'Agde - episodul II

Se aşezară la masă. Brînză albă şi uscată de capră, ţîri la fel de sfarogiţi, măsline şi portocale. Înainte să se apuce să mănînce cavalerul îi zise tînărului, pe un ton de scuză:

„Împrejurările au făcut să nu mă prezint pînă acum. Iată, îmi repar greşeala. Sînt fratele Leon. Sub numele acesta sînt cunoscut în cadrul Ordinului nostru.”

„Guillaume D’Agde. Sînt fiul baronului Geofroy, chemat acum aproape un an la Domnul”, răspunse politicos tînărul. Totuşi, se vedea că ar mai fi vrut să mai întrebe ceva. Celălalt intui ce anume îl frămînta şi spuse surîzînd:

„Pe vremuri eram Leon de Montfort. Acum titlul de duce îi aparţine fratelui meu mai mic. Eu sînt doar fratele Leon.”

Grecul începu să rîdă:

„Doar fratele Leon, zici?” Nu aşteptă vreun răspuns şi continuă, adresîndu-se lui Guy: „Bunul nostru frate Leon e primul locotenent şi consilier al Marelui Maestru al templierilor. Asta pe de-o parte. Pe de alta, printre arabi, i se spune Numa. Numa el Adreea.”

„Numa el Adreea? Ce înseamnă asta?”

„Leul Negru. E cea mai teribilă şi mai nobilă fiară a Saharei. Unii se jură că au văzut-o. Alţii cred despre cei ce spun asta că sînt nişte mincinoşi, fiindcă dacă s-ar fi întîlnit cu acea sălbăticiune n-ar mai fi apucat niciodată să povestească nimic.”

„E o legendă, băiete. Ca şi multe din basmele care se spun despre mine”, interveni liniştit templierul.

Stefanides zîmbi subţire, mulţumindu-se să spună doar atît:

„Adevărurile sînt de foarte multe feluri...”

„Ce vorbă e asta?”, se miră provensalul, apucînd cam cu lehamite un peşte uscat. „Adevărul e unul singur!”

„Chiar aşa?”, îl întrebă Leon, amuzat de hotărîrea cu care tînărul rostise cuvintele. „Pari foarte convins.”

„Păi, cum altfel?”

„S-ar putea ca adevărurile tale să difere de ale altuia. Te-ai gîndit vreodată că lucrurile ar putea sta şi aşa?”

„Nu. Dar nu vă fie cu supărare, mi se pare cam aiurea toată povestea asta. Nu văd unde vreţi să ajungeţi. Cum să arate diferit acelaşi adevăr în ochii a doi oameni?”

„Cel mai simplu ar fi să presupunem că unul e creştin, iar celălalt e musulman.”

„A! Aşa, deci! Atunci e la fel de simplu. Creştinul e pe calea cea dreaptă, iar păgînul e un necredincios care stăruie în neştiinţă.”

„Şi el ar putea spune acelaşi lucru despre tine.”

Guillaume se opri din mestecat şi se holbă la templier. Clipi de cîteva ori, după care pufni iritat:

„Şi ce dacă? Adevărul ar fi tot la mine!”

„Adevărul tău ar fi la tine, iar adevărul lui ar fi la el. O să trebuiască să te deprinzi cu asta. Poate cîndva o să şi înţelegi ce-ţi spun acum.”

„Ciudate cuvinte pentru un călugăr-oştean menit să smulgă Islamului Oraşul Sfînt!”, replică cu severitate tînărul.

Leon avu o străfulgerare de tristeţe în ochi, dar continuă să zîmbească:

„Asta crezi că ar fi menirea mea? Uiţi că Ierusalimul e un oraş sfînt şi pentru noi, şi pentru musulmani, şi pentru evrei. Toţi îl iubim în egală măsură. Sau cel puţin aşa pretindem. Pînă una-alta, se pare că toţi am uitat de judecata înţeleptului rege Solomon. Cel pe care, iarăşi, susţinem că îl respectăm cu toţii. Acum sîntem pe cale să sfîrtecăm copilul, doar fiindcă sîntem frămîntaţi de ură şi vanitate. Iar noi, creştinii, cei ce mărturisim că Fiul lui Dumnezeu s-a sacrificat pentru oameni, pentru toţi oamenii, răscumpărîndu-ne pe toţi de păcat, am uitat ceea ce e mai important.”

„Ce anume?”, întrebă repede Guillaume cu glas şoptit.

„Că Dumnezeu e iubire!”

O săptămînă mai tîrziu intrară în portul Acrei. Iar provensalul, altminteri timid şi liniştit, era şi mai tăcut decît îi era felul. Aflase şi alte adevăruri care îl marcaseră.

În a treia dimineaţă de cînd părăsiseră Constantinopolul, Stefanides îi arătase un abur vioriu ce mărginea orizontul spre sud.

„Ce crezi că-i acesta?”

Tînărul dăduse din umeri cu nepăsare:

„Ce să fie? Un nor.”

„Nu. Nu-i un nor. E coama muntoasă şi pleşuvă a munţilor unei insule. Înţelegi?”

„Da, înţeleg. Şi ce-i cu asta?”

„Asta înseamnă că pămîntul e rotund, băiete!”

Guy chicoti:

„Eu zic că asta înseamnă că ai cinstit cam multe ulcele din vinul acela tare de Chios. Mai degrabă cred că ăsta ar fi răspunsul corect.” Continuă pe un ton superior: „Cum să fie pămîntul rotund? Toată lumea ştie că pămîntul e neted ca o tipsie. Întreabă orice om cu ştiinţă de carte şi o să vezi că asta o să-ţi spună!”

„Lasă-i pe aceia să spună ce-or vrea. Foloseşte-ţi mai bine ochii şi mintea, decît să iei seama la toate neroziile! Dacă pămîntul ar fi drept cum crezi, nu ar trebui să vezi întreaga insulă?”

„Ba da...”, recunoscu occitanul şovăind.

„Ei bine, iată că lucrurile nu stau nicidecum aşa în realitate. Ba mai mult. Pe măsură ce o să ne apropiem de acel loc, insula ţi se va dezvălui încet, încet, de la vîrfurile munţilor către poalele acestora. Nu o să-i vezi ţărmurile decît atunci cînd vom fi foarte aproape de ea. Dacă nu mă crezi, uită-te la răstimpuri egale spre ostrov şi o să vezi că nu te-am păcălit în niciun fel.”

Guillaume se îndîrji şi procedă exact aşa. Spre marea lui surpriză constată că tot ceea ce prezisese bizantinul că se va întîmpla se petrecu întocmai. Îi spuse despre vrăjitoria asta şi lui Leon. Templierul nu se arătă cîtuşi de puţin surprins. Îi explică cum că toate minunile astea erau cunoscute de unii din grecii din vechime. Aceştia ştiau că pămîntul e rotund şi că cerul întreg e plin de sfere rătăcitoare. Cuvîntul planetă chiar asta însemnînd, rătăcitor. Numai că planetele nu hălăduiau bezmetic prin tării, ci urmau întotdeauna, negreşit aceeaşi cale. Anticii le observaseră cu atenţie mersul, le învăţaseră drumurile şi durata în care efectuau o rotaţie completă în jurul soarelui sau al pămîntului, în cazul lunii. Astfel ajunseseră să ştie cu precizie chiar şi ziua în care va avea loc o eclipsă.

Tînărul asculta, punea alte şi alte întrebări, la care primea tot atîtea răspunsuri chibzuite. La sfîrşit simţi că îi vuieşte capul de atîtea noutăţi cîte aflase în ziua aceea. Noutăţi care îl descumpăniseră, îi zdruncinaseră din temelii toate convingerile şi superstiţiile cu care crescuse din copilărie. Nici luna, nici soarele nu erau mîncate de vîrcolaci, iar primejdia ca oamenii să rămînă în întuneric pentru prea multele lor păcate nu exista. Dumnezeu dăduse legi nu numai oamenilor ci, iată, întregii firi. Lumea era infinit mai complexă şi mai grandioasă decît şi-ar fi putut închipui el vreodată pînă atunci, iar parametrii ei aveau dimensiuni uriaşe, părînd să se fi multiplicat ameţitor.

„Adevărurile lui Dumnezeu sînt nesfîrşite, ca şi creaţia Sa, şi cu cît te apleci asupra lor, cu atît îţi dai seama că sînt tot mai adînci şi că nu întotdeauna eşti pregătit pentru ele”, concluzionase Leon cu un aer visător, bătîndu-l încurajator pe spate.

Stătuse toată noaptea treaz, uitîndu-se la stele, la lună şi la valuri, ascultînd vînturile căzut pe gînduri. Dimineaţă simţi nevoia să le mulţumească celor doi. O făcu cu stîngăcie şi candoare, ca un copil. Corăbierul şi cavalerul surîseră. Apoi grecul se întoarse către templier şi-i spuse:

„Se pare că ai avut dreptate. Oricum, mi se pare un bun început.”

După ce se despărţiră cu căldură de bizantin, străbătură cetatea, îndreptîndu-se spre palatul unde se găsea garnizoana şi conducerea Ordinului. Leon purta din nou pieptarul acela din zale fine cum Guillaume nu mai pomenise, mantia albă cu cruce purpurie, iar la şold avea iarăşi încinsă sabia.

Oraşul forfotea de o lume pestriţă. Se uită nevenindu-i să creadă la negustorii arabi, aflaţi laolaltă cu cei evrei şi cu mulţimea de pelerini şi soldaţi creştini. Oameni de toate felurile, de toate culorile şi credinţele mişunau pe străzi, vorbeau, strigau şi gesticulau frenetic. Zăpăcit, cu gura căscată şi ochii în toate părţile, nici nu băgă de seamă că ajunseră dinaintea fortăreţei. Ostaşii gărzii salutară şi se înclinară cu respect dinaintea lui Leon. Aceeaşi atitudine avea să se regăsească la toţi cei cu care se întîlneau. Pătrunseră în anticamera Marelui Maestru, iar cavalerul îi făcu semn tînărului să rămînă acolo şi să-i dea cufărul. Aproape un ceas stătu provensalul şi-l aşteptă. În cele din urmă uşa se deschise şi fu chemat înăuntru. Intră cu emoţie şi sfială.

„Acesta este băiatul de care v-am vorbit”, zise Leon prezentîndu-l importantului personaj. „E un tînăr plin de calităţi şi vă asigur că va da dovadă de rîvnă pentru a fi un adevărat templier.” Cînd spuse adevărat templier cavalerul păru să accentueze asupra unei nuanţe care lui Guy îi scăpa. Totuşi o sesizase. Aşa cum avea să realizeze cît de pătrunzătoare era privirea neaşteptat de vîrstnicului Mare Maestru. Acesta păru mulţumit şi dădu aprobator din cap:

„Ştiu că nu te înşeli niciodată în privinţa oamenilor. Sînt de aceeaşi părere cu tine. O să-ţi fie un scutier destoinic şi o să ne fie un camarad devotat. Sînt convins că o să-l şcoleşti cum trebuie.” I se adresă apoi direct: „Nici că puteai să-ţi găseşti un dascăl mai bun, copile! Ţine tot timpul ochii şi urechile deschise. Şi tot aşa inima. Vei dobîndi comori la care nu au acces decît puţini. Da, da!” După o scurtă pauză urmă: „Am înţeles că te numeşti Guillaume. Intri în Ordin sub acest nume sau îţi alegi un altul?”

„Numele meu e nepătat. N-aş avea de ce să nu îl păstrez.”

„Foarte bine. Aşa trebuie să şi rămînă. De acum vei fi fratele Guillaume. Cînd va veni sorocul te voi confirma. Eu sau urmaşul meu în funcţie”, spuse cu un vag oftat Maestrul.

O jumătate de lună mai tîrziu părăseau cetatea. O luară spre nord pe un drum paralel cu ţărmul. Erau numai ei doi, fără nicio altă escortă la care Leon ar fi avut dreptul, potrivit rangului său. La primul popas, tînărul îndrăzni să-l întrebe pe locotenetul Ordinului încotro merg. Acesta răspunse cu un surîs enigmatic:

„La castelul Montfort.”

Provensalul făcu ochii rotunzi:

„Mergem în Franţa?”

„Nu. Nicidecum. Mergem în munţii Libanului. Acolo se află un alt castel Montfort. Acolo e casa mea.”

Tare se mai miră scutierul, dar nu mai întrebă nimic. După două zile de mers cînd la trap, cînd la galop, cotiră spre nord-est, afundîndu-se în adîncul unui ţinut vălurit de dealuri tot mai înalte, acoperite de păduri de cedru. După alte trei zile ajunseră într-o vale largă, mărginită de steiuri uriaşe de piatră. Pe unul dintre ele se afla un castel. Leon îşi duse mîna streaşină la ochi şi surîse:

„Iată şi căminul meu!” Zîmbetul său păru să devină şi mai luminos: „Curînd o vei zări pe doamna şi iubita mea.” Îndemnă calul şi ţîşni spre drumeagul ce urca către poarta palatului. Dinspre acesta venea în goana mare un alt călăreţ, ridicat în şaua unui cal roib. Cei doi se întîlniră pe la jumătatea distanţei. Cu mare uimire Guillaume constată că Leon îl îmbrăţişează pe acesta cu o surprinzătoare pasiune. Avea să se dumirească iute că bărbatul ridicat în scările roibului era de fapt o femeie. Ba încă una dintre cele mai frumoase pe care le văzuse el vreodată. Fu însă uluit atunci cînd încîntătoarea doamnă îşi spuse numele: Fatima. Dumnezeule, era una din fiicele Islamului! Îşi ţinu firea şi îşi prezentă plin de deferenţă omagiile. Rămase însă mut atunci cînd, intrînd în curtea castelului îl văzu pe templier îmbrăţişînd trei copii care îl salutară în arabă şi mai apoi în franceză. Cel mai mare, o fetiţă, dacă avea şapte, opt ani, mijlociul vreo patru, iar mezinul probabil că abia împlinise doi. Erau, fără cea mai mică îndoială copiii lui Leon. Îşi reveni repede şi din acest şoc. Aşa cum avea să o facă şi mai departe, deprinzîndu-se încet, încet să privească oamenii, Orientul, lumea şi viaţa cu alţi ochi.

Şapte ani bătuseră cu regularitate drumul între Montfort şi Acra. Şapte ani de pace şi de viaţă plină de descoperiri. Unele pline de frumuseţe, altele pline de înţelepciune, iar o mulţime pur şi simplu practice sau amuzante.

Acum dacă nu se îmbăia o zi se simţea murdar. Învăţase să citească şi să scrie. Învăţase limba ţării în care trăia. Învăţase de la maestrul său să lupte aşa cum nimeni nu se mai pricepea. Învăţase să nu se mai mire de iubirea dintre Fatima şi Leon sau de prietenia dintre acesta şi anumiţi nobili arabi, unii cu nume grele pe la curtea din Damasc sau Bagdad. Mai mult de atît, ajunsese să le înţeleagă. Atît cu mintea, cît şi cu inima.

Pînă şi pe femei ajusese să le preţuiască şi să se bucure de desfătarea pe care o dăruiau. Şi nu fusese deloc uşor. De mic fusese învăţat că ele sînt cele ce duc sufletul cavalerilor în ispită, luînd în noapte înfăţişarea demonică a unui viclean subcubus, menit să ducă la pierzanie orice bărbat. Leon îi dăduse tot felul de sfaturi, căutînd să-i alunge spaimele şi să-l îndrume spre un alt soi de relaţii decît acelea grăbite şi sălbatice pe care soldaţii le au îndeobşte cu femeile. Dar spusele lui ori i se păreau o nerozie poetică, ori îl umpleau şi mai abitir de teamă.

La capătul unei nopţi de chef, aţîţat de mişcările unduitoare ale unei dansatoare orientale, Guy hotărî că venise momentul să pună în practică sfaturile maestrului său. Se ridică şi trase de fată spre o firidă mai întunecată. Auzi însă în spatele său glasul aspru al templierului:

„Guillaume, potoleşte-te!”

Se întoarse cam anevoie şi întrebă înciudat:

„Cum adică să mă potolesc? Nu mi-ai spus de atîtea ori că ar fi cazul să mă mai bucur şi eu de o femeie. Uite că acum sînt mai plin de vlagă şi mai hotărît ca oricînd. E bine?”

„Nu-i bine deloc. Eşti plin de vlagă ce-i drept, dar de bucurat n-o să te bucuri decît atît cît se poate bucura un porc. În plus, mă faci de ruşine. Te-am învăţat să primeşti ceea ce ţi se oferă, nu să smulgi cu silnicie satisfacţii de bestie.”

„Mă faci pe mine bestie şi porc?”, se oţărî tînărul.

„Acum exact asta eşti. Dă drumul femeii imediat! Şi mai bine treci de te culcă, înainte să comiţi vreo faptă necugetată!”

Liniştea se lăsase în sală. Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui. Dar mai ales ai lui Leon. Şi niciodată nu-şi amintea să-i fi văzut atît de necruţători. Cu toată ţifna pe care i-o dădea alcoolul, izbuti să-şi înfrîneze agresivitatea. Caracterul lui bun învinsese.

Seara următoare, mentorul lui îi arătă o tînără ce-i arunca ocheade cît se poate de sugestive:

„Uite, codana aceea sînt convins că ar vrea să-ţi dăruiască o noapte întreagă de plăceri. Dacă te încumeţi, opreşte-te înaintea celui de-al treilea pahar şi apoi las-o pe ea să te conducă fără grabă spre şartul amorului. E o cunoscătoare, iar tu eşti doar un mînz nărăvaş ce zvîrle din picioare. Dacă nu, rămîi la poveşti cu fraţii noştri de arme. La urma-urmei, tu alegi.”

Alesese femeia. Şi n-avea să regrete.

Spre partea a doua a dimineţii se întorsese ostenit dar tare zglobiu în garnizoană. Îl căută pe Leon şi-i mulţumi pentru toate sfaturile lui. Tocmai se pregătea să-i spună prin ce delicii trecuse cînd acesta îl opri rîzînd:

„Băiete, îţi înţeleg entuziasmul, dar între doi bărbaţi adevăraţi nu se fac asemenea confesiuni. În fond, nu uita că noaptea ce a trecut nu a fost numai a ta.” Apoi adăugă cu seriozitate: „Sigur, e aproape imposibil să compari plăcerile amorului cu altceva pe lumea asta. Dar ai mare grijă să nu confunzi aceste plăceri cu iubirea. Ce-ai trăit pînă acum e nimic pe lîngă dragostea deplină. Universul întreg se preschimbă atunci cînd iubeşti. Vezi însă de cine te îndrăgosteşti, deşi sfatul ăsta nu are vreo valoare. Cînd va fi să se întîmple, totată înţelepciunea de pe pămînt nu-ţi va fi de niciun folos. Din cauza asta, iubirea, pe cît de minunată poate fi, se dovedeşte uneori cumplită şi mortală. Uneori e o otravă care-ţi arde şi îţi pustieşte sufletul. Iar dacă nu eşti suficient de rezistent, sau dacă doza e prea mare te poate ucide mai implacabil şi mai chinuitor decît veninul cobrei regale. O poate face într-o clipă sau într-o viaţă întreagă. Nici măcar asta nu ţi-e dat să ştii. Prietene, să ţii bine minte ce-ţi spun!”

Va urma...

Povestea cavalerului Guillaume D'Agde - episodul I

Dacă vizitatorilor le plac poveştile mele, iată şi una mai lungă. Până într-atât, încât o voi publica aici în mai multe episoade. Poftiţi de afaţi-l pe pe primul!...

Deşi crescuse în casa lui, baronul Geofroy îl recunoscuse destul de tîrziu ca fiu. Asta nu îl scutise în copilărie de nenumărate necazuri. Poate că taică-su îl menise încă de la început unei prestigioase cariere militare, altfel nu s-ar fi explicat asprimea şi privaţiunile aproape cazone în care fusese educat. Peste acestea se adăugaseră toate poveştile despre cruciada la care bătrînul participase şi despre care vorbea ori de cîte ori se îmbiba cu muscadet. Cum asta se întîmpla zilnic, mai puţin, desigur, în Vinerea Mare, cînd ajuna, ajunsese să cunoască pe dinafară faptele de arme ale bătrînului, din ce în ce mai ample şi mai glorioase odată cu trecerea timpului.

Faptul că fusese un copil bun şi ascultător, deşi asta îl costase o mulţime de lacrimi, nu-i folosise cine ştie ce. Imediat după moartea părintelui său, Jean, mai vîrstnicul său frate vitreg, moştenise titlul nobiliar, precum şi întreaga moşie. Guillaume era doar un bastard şi i se dăduse de înţeles că ar fi bine să-şi caute viitorul prin alte părţi, deoarece la castelul din împrejurimile oraşului Agde nu era tocmai bine văzut.

Aşa se făcu că, la cîteva luni după ce împlini nouăsprezece ani, în noiembrie 1202 fu părtaş la asediul şi cucerirea cetăţii Zara. Acesta era preţul pe care dogele veneţian Dandolo îl impusese cruciaţilor pentru a-i transporta către Ţara Sfîntă. Guy nu-şi bătuse capul cu problemele politicii, deşi se cam mirase în sinea lui că în loc să purceadă la luptă împotriva necredincioşilor, trebuise, cruciat fiind, să tragă spada contra creştinilor ce apărau fortăreaţa dalmată. O făcuse însă cu curaj şi destoinicie, iar pentru asta fusese lăudat de superiorii lui, primind o pereche de cai şi o pungă grăsuţă cu bani. Viaţa era frumoasă, iar el avea cugetul împăcat.

Tot a uimire clătinase din cap şi cînd debarcase pe ţărmul Cornului de Aur, sub zidurile Constantinopolului, anul următor, în mai. Nicidecum în Palestina. Papa decisese că e momentul să şi-l îndatoreze pe Isac Anghelos – cel de-al doilea bazileu cu acest nume – dacă acesta voia să se înveştmînteze în purpura imperială a Bizanţului. Înţelegerea dintre cei doi avusese loc, iar oştirile catolice îl aşezară pe tron pe ipochimenul îmbătat de putere. Fusese mai mult o joacă de copii, urmată de o mulţime de petreceri. Cum Guillaume jurase în faţa părintelui dominican Joachim să-şi păstrze castitatea pînă ce va fi izbîndit în prima bătălie împotriva mahomedanilor, se mulţumea doar să se îmbete şi să se ghiftuiască vîrtos cu camarazii săi, plecînd ruşinat ochii dinaintea ispitelor diavoleşti ale femeilor ce adăstau prin cîrciumi. În schimb, fusese cucerit de frumuseţea Constantinopolelui. Clădirile fastuoase, înconjurate de grădini şi parcuri atent îngrijite, străzile largi şi aeriste, răspîntiile unde se aflau havuzuri, vechi statui – unele despuiate de tot, de tot, fără niciun pic de decenţă, dar tare frumoase! – şi monumentele, toate îl impresionară pe băiatul ce trăise pînă atunci într-o Europă provincială, mai degrabă sătească decît citadină, încorsetată în prejudecăţi şi superstiţii neghioabe dar ferme. În oraşul acesta simţea că poate să respire mai în voie decît oriunde şi de cît oricînd în viaţa lui de pînă atunci. Şi parcă înşişi ochii lui învăţaseră să privească mai altfel, iar mintea lui zăbovea asupra unor întrebări de neînchipuit pînă mai ieri.

Toată acea vară de chefuri şi de plimbări se sfîrşi. Toamna, cruciaţii îşi aşezară tabăra în afara zidurilor, spre vest, la adăpost de moliciunea corupătoare a metropolei, sub privirile şi predicile aspre ale fraţilor dominicani, aşteptînd banii promişi de Anghelos pentru ajutorul dat la luarea domniei. Dar trecu şi iarna, ce-i drept, deloc aspră, şi sosi primăvara, însă bazileul nu părea deloc dispus să se achite prea curînd de datorie. Capii armiei apusene îi dădură furioşi un ultim termen împăratului de cîrpă. Totuşi, prea slab sau prea zgîrcit, Isac al II-lea nu putu să-l respecte nici pe acesta.

Nobilii conducători occidentali se simţiră înşelaţi şi dădură cale liberă mîniei ce se abătu peste capitala bătrînului imperiu. Se năpustiră asupra palatelor, asupra caselor falnice, asupra ereticelor biserici ortodoxe rătăcite de Biserica Universală şi jefuiră totul. Împotrivirea era prea slabă, iar odată scăpate din frîu, setea de sînge, ura şi lăcomia nu mai puteau fi stăpînite. Urmară şapte zile şi nopţi cumplite de distrugeri fără noimă, violuri şi crime.

La capătul acestora, Guillaume umbla ca un nebun pe străzi, cu fălcile încleştate şi ochii înceţoşaţi. Pînă atunci fusese un tînăr cuminte şi naiv, crescut spartan în legendele cavalereşti. Era învăţat să lupte cu bărbăţie împotriva altor soldaţi. Dar în în prima zi a pătrunderii lor în Constantinopol, ceva se frînsese definitiv în el.

Atunci, împreună cu ceata lor de occitani, de lombarzi şi de burgunzi, dărîmaseră uşa ghintuită a unei case opulente de oameni avuţi. Dintre coloanele de marmură apăru o femeie. Avea obrajii plini de lacrimi şi strîngea la piept un prunc. Tînărul se opri şi dădu să se încline, cuviincios. Dar Ippolito Tancredi, comandantul lor, îl împinse cît colo şi îşi împlîntă sabia chiar în pieptul mamei. Şi-o puse înapoi în teacă, după care, cu mîna stîngă apucă colierul de la gîtul victimei şi-l smulse cu un rîs gros, iar cu dreapta zdrobi copilul de perete. Inima lui Guy îngheţă pe loc chiar în clipa aceea. Apoi o căldură insuportabilă porni din adîncul lui şi-i înroşi obrazul. Primul imbold fu acela de a-l despica în două pe genovez. Dar nu a putut face aşa ceva. Asta ar fi însemnat să-ţi trădezi chiar proprii tăi camarazi, să ridici sabia asupra propriului tău căpitan, să calci peste toate jurămintele de cavaler cruciat. Nu a putut decît să strige, să urle ca o sălbăticiune rănită şi să-şi verse furia asupra statuilor şi mobilelor scumpe. Ceilalţi au urlat şi ei. Dar altfel. Ca o haită de lupi turbaţi. Cînd a părăsit clădirea aceea, nu s-a oprit decît în prima tavernă. Acolo a stat şi şi-a băut minţile pînă a căzut pe pardoseala de piatră. Cînd s-a trezit a luat-o de la capăt. Iar vinul i se amesteca cu lacrimile.

Abia acum ieşise din cîrciumă şi rătăcea prin oraşul mirosind a fum, a moarte şi a zădărnicie. Se simţi dintr-odată bătrîn şi se sprijinea în sabie ca într-un toiag. Ostenise. Pătrunse într-o curte străjuită de doi platani uriaşi. De acolo venea parfum de caprifoi şi trandafir, iar el trebuia să-şi cureţe sufletul cu aroma acestor flori. Trebuia neapărat!

Din umbra zidurilor oarbe, muşcate de flăcări, se desprinseră două siluete. Guillaume se făcu mic după o tufă de iasomie. Erau doi bărbaţi. Unul foarte înalt şi unul mai scund. Cel mai răsărit purta tunica albă cu cruce stacojie a Templierilor. Acesta îi zise celuilalt, oftînd:

„Din păcate, bunul nostru Paligoras s-a încăpăţînat să rămînă aici.”

„Da”, admise cel mai mic de stat, „a repetat în cîteva rînduri, toamna trecută, că vrea să moară în oraşul lui natal. Ciudată fatalitate la un om atît de raţional. Bine măcar că au scăpat comorile pe care le adunase!”

Provensalul căută să se ascundă cît mai bine. Oraşul fusese plin de comori şi văzuse ce pot să facă oamenii pentru a pune mîna pe ele. Nu se simţea în momentul acela apt pentru vreo luptă. Nu era o dovadă de laşitate. Pur şi simplu era vlăguit, iar pe deasupra nu simţea niciun îndemn să-şi pună viaţa în joc pentru niscaiva bijuterii sau odoare de aur.

„E foarte adevărat. În privinţa asta a fost cu mult mai precaut. Deşi rîdea adesea, spunînd că numai scrierile nu se fură în timp de jaf şi de război. Nici chiar această ultimă lucrare a lui Aristotel”, zise templierul.

„Ştiu şi eu? Poate de furat nu, dar de distrus de către cine ştie ce idiot, da”, sublinie celălalt. Schimbă brusc subiectul, privind către cerul înstelat: „Cred că acum e ceasul cel mai bun să mergem în port şi să ne luăm cît mai iute tălpăşiţa de aici.”

Lunganul îl aprobă tăcut. Apucă mînerul unui cufăr nu prea voluminos şi porniră amîndoi spre poartă. Cînd să iasă din curte, acelaşi bărbat zise privind în mod evident către Guy care stătea tupilat după flori:

„Băiete, ia ieşi la vedere! Hai, curaj!”

Tînărul se întrebă cum de-l simţise necunoscutul dar se supuse. Ceva din glasul bărbatului îi spunea că din partea acestuia nu vine niciun pericol. Păşi în cărarea ce unea poarta de intrarea în clădire. Companionul templierului spuse:

„E cruciat, dar în acelaşi timp e doar un copilandru speriat.”

„Nu sînt deloc speriat!”, se îmbăţoşă provensalul.

Cavalerul rîse:

„Stai liniştit, tinere domn! Nu-ţi insultă nimeni curajul. Acesta cred că nu-ţi lipseşte în bătălie. Ceea ce urmează unei victorii însă, s-ar putea să fie mult mai greu de acceptat şi suportat decît înfruntarea morţii în luptă. Nu-i aşa?”

Occitanul tresări. Pentru a doua oară lunganul îl surprinsese. Răspunse fără tragere de inimă, încă bănuitor:

„Mda. Cam aşa...”

Templierul îi făcu semn să se apropie, privindu-l cu luare-aminte după aceea. Dădu încetişor din cap, ca şi cum şi-ar fi confirmat o supoziţie, apoi zise:

„Vrei să ajungi cît mai degrabă în Ţara Sfîntă, iar eu să zicem că aş avea nevoie de un tînăr camarad mai degrabă decît de un scutier. Cu oastea asta de strînsură nu cred să ajungi prea curînd, dacă o porni vreodată în direcţia aceea şi dacă nu o vor decima molimele şi neamurile războinice ale Asiei Mici. Nu de alta, dar veneţienii cred că şi-au rezolvat problemele şi nu-i văd să se înghesuie să vă pună prea multe corăbii la dispoziţie. Eu însă, mulţumită prietenului meu Stefanides Antinous, am parte de o barcă care ne va duce pînă acolo. Dacă voieşti să ne însoţeşti, desigur. Trebuie însă să te hotărăşti cît mai repede fiindcă noi plecăm chiar acum.”

Guillaume avu conştiinţa faptului că momentul acela e de o importanţă crucială pentru el. N-ar fi putut să explice cum sau de ce. Pur şi simplu aşa simţea. Poate că s-ar fi oprit încurcat în loc, căutînd timp pentru luarea unei decizii. Dar n-a făcut-o. I-a fost suficient să şi-l amintească pe comandantul lui Ippolito şi să-şi dea seama că n-ar mai fi putut sluji niciodată sub ordinele acestuia. Şi nici alături de tovarăşii lui de arme de pînă mai ieri. Trase aer în piept şi spuse simplu:

„Atunci, să mergem!”

Bărbatul cel înalt îl fixă cu privirea încă o dată, nu mai mult de o clipă, apoi zîmbi. După care porniră la drum fără nicio altă vorbă în plus.

Micul barcaz se strecură nebăgat de seamă printre galerele veneţiene adormite. Nici măcar santinele de veghe nu erau pe punţile înalte. Capitala Bizanţului fusese zdrobită, orice fărîmă de rezistenţă călcată în picioare, iar alţi duşmani potenţiali se aflau la sute şi sute de leghe distanţă. De cine să se teamă flota mîndrei republici din oraşul lagunelor? Ca atare, marele lanţ ce închidea portul imperial nu fusese nici el pus.

În mai puţin de un ceas ieşiră în Marmara. Stefanides înţepeni cîrma într-o anumită poziţie şi, ajutat de bătrînul Iorgos, celălalt marinar de pe navă şi de templier, înălţă pînzele. Vasul se înclină uşor şi ţîşni peste întinderea de ape ca un mînz sălbatic galopînd pe cîmpiile primăverii.

Moşul verifică legăturile şcotelor apoi, mulţumit, se trînti printre năvoade şi aţipi imediat. Ceilalţi doi se traseră cu un burduf de vin de Chios la pupa, vorbind între ei cu glasuri domoale. Îl chemară şi pe Guy care rămăsese la prora, fascinat de călătoria prin noaptea luminoasă. După două ulcele tînărul adormi şi el. Nu apucase să mai întrebe nimic.

Răsăritul soarelui îi găsi tocmai în capătul dinspre Egee a Dardanelelor. Atunci se trezi şi provensalul. Îl văzu pe cavaler îmbrăcat în straie umile de pescar. Nici sabia nu o mai avea la cingătoare. Se apropie de el mirat. Stefanides îi aruncă nişte haine de acelaşi fel. Tînărul se uită lung la ele.

„Schimbă-te!”, zise grecul fără să se ostenească să-i dea alte explicaţii. Pînă să apuce să întrebe semeţ de ce ar fi trebuit să facă asta, templierul îi spuse:

„Dar mai înainte poate că o să te speli şi tu. Hainele sînt curate.”

„De ce să mă spăl?”, făcu tînărul contrariat.

„Fiindcă puţi. Puţi îngrozitor!”

„Toţi oamenii au un miros... Aşa a lăsat Dumnezeu!”, se apără Guillaume.

„Dumnezeu a lăsat suficientă apă pe lume şi i-a învăţat pe oameni să facă săpun. Foloseşte-te, deci, de darurile acestea!” Tonul nu admitea replică. Occitanul se supuse, începînd să-şi desfacă chingile pieptarului, dar tot mîrîi:

„Dacă faci baie poţi să răceşti sau să dai direct în dambla, dacă te prinde un curent. Spălatul e ştiut că nu face deloc bine la sănătate.”

„Zău? Atunci arată-ţi curajul şi înfruntă şi această teribilă primejdie, tînărul meu cavaler!”, îl ironiză Stefanides. Guy îşi încleştă maxilarele, deşi tare ar mai fi dorit să-i dea corăbierului un răspuns pe măsura obrăzniciei. Dar văzuse de ce preţuire se bucură acesta în ochii templierului, aşa că îşi înghiţi vorbele.

Va urma...