Din ciclul abisalul cotidian

Mă delectam cu "Puşcăriaşul" lui Kurt Vonnegut, stând pe scaun într-un troleibuz. La un moment dat, am râs în lege - la pasajul în care judecătorul de pe planeta Vicuna ia anumite hotărâri, tocmai aici, pe Pământ. Două matroane corpolente, transpirate şi înmiresmate m-au privit critic. Şedeam pe un scaun aflat în partea umbrită a vehiculului. Pe partea opusă, cu o excepţie, două, scaunele erau libere. Enervată de ilaritatea mea, combinată probabil şi cu convingerea că numai un nesimţit de bărbat, încă tânăr, nu le oferă locul (amândurora!), una dintre ele i-a zis celeilalte, rostind apăsat:

"Fericiţi cei săraci cu duhul!"

Cealaltă i-a replicat imediat, într-o deplină solidaritate ideatică:

"Şi te sfidează fără ruşine. Uite, sanchi, citeşte cărţi şi râde ca proasta-n târg!"

N-am zis nimic, văzându-mi de romanul meu mai departe. Am continuat, când şi când, să râd, dar fără vreo intenţie ofensatoare. Pur şi simplu le uitasem după prima frază citită la reluarea lecturii din cartea americanului. Am ajuns acolo unde trebuia să cobor şi, fiind o slăbătură, m-am strecurat uşor pe lângă ele, doamnele fiind ocupate cu telefoanele mobile. Dar tot în aceeaşi staţie au coborât şi ele. Cea mai înverşunată, închizându-şi cu un pocnet mobilul, mi-a bătut elocvent obrazul, strigându-mi:

"La nesimţire nu ne-ntrece nimeni!"

Evident, nu le-am contrazis.

Programul guvernului Băsescu-Boc IV de scoatere din criză a României (de pe surse)

(varianta poetică, pe înţelesul maselor largi, populare, ce va fi publicată cât de curând în Monitorul Oficial, căpătând putere de lege)

O pârglică glişcoasă strărumpe-n zare,

Bustida tresărund-o cu o zgârcioasă boare.

Grăpate bulinunde se spund de amurgeală,

Iar veştedele isme sun' a bălăngăneală.

Burnavă clompă şi steltede fâşcoace

Derviţi libarba şi culbăriţi-i murdul!

Căci vâre-s toate-aceste cioace

Şi dâmp se urpă sacadurdul.

Vârnav scârbav cum n-orci de-a dura,

Spelb mingrase din bocie măsura.

Neruşinatele pârdanii azura o mielesc,

Pustilele-n cotor izmaua crunt dorhesc.

"Plidur, plidur-aman!" hohni stins mogârlanul,

"Ci drai, pârdanie!" mociorsi viteaz prea-vel-guţanul.

Iar cea becistă de iznav lenviş fornăi obricind,

La fel serina-n prea dulcă, dulce cotrocenind.

Băsesco-bocian străluminând curbaua,

Tu, lângeraş de două harfe, cu harbaua

Porneşte vâzguş restar-spargizonul

Spre precambrian în zbor să duci bizonul!*

*Aplauze prelungite, vie adeziune, deplină aprobare, calde şi emoţionante urale ;i îmbrăţişări din partea întregului popor.

Nemaipomenitele întâmplări din viaţa domnului Tănase Gherase, ale familiei Pârnae şi ale motanului Pino Agogeus (fragment de roman III)

La ultima liberare a bătrînului avea zece ani. Pînă atunci crezuse că trăise toate umilinţele. Avea să constate că se înşelase. Taică-su ieşise mai prăpădit ca niciodată. Îl înjura tot timpul pe Ceauşescu, deşi tocmai acesta dăduse un decret prin care fusese amnistiat. Omul îl ura pe dictator fiindcă fusese nevoit, sub regimul penitenciar, să muncească din greu în construcţii. Ori iată că se vădea că munca îi făcuse într-adevăr foarte rău. Era îmbătrînit şi slab, cu obrajii scofîlciţi, cocîrjat şi cu fosta-i căutătură vulturească stinsă. Căutase un sprijin pe la caizii cartierului, însă aceştia îi rîseseră în nas. Unul dintre ei, îi spusese, mai în glumă, mai în serios, că dacă vrea să facă rost de bani singura soluţie ar fi să mizeze pe milostenia fraierilor. Yohan îl însoţise pe taică-su la acea întîlnire. Baştanul gras, plin de inele şi de lanţuri de aur, pe care pe vremurile acelea nu le purta decît pe acasă şi în mediul intim, nu se lăsase înduioşat. Aruncase însă o privire de expert copilului şi imediat îi venise ideea aceea. Băiatul era micuţ de înălţime şi slăbuţ. Nu i-ai fi dat în nici un caz zece ani. În plus avea nişte ochi mari, frumoşi, în care licărea o tristeţe care nu avea nevoie de nici o amplificare actoricească. Privirea acelui copil necăjit ar fi făcut să vibreze coarda compasiunii oricărui om, cu atît mai mult cu cît era atît de naturală. Adultul îmbătrînit înainte de vreme şi puştiul acela năpăstuit ar fi format un cuplu ideal. Unul cu mult mai productiv decît o oarbă. Cam cît un olog care îşi expune cioturile, estimă barosanul, care era cineva în branşa lui. Pardailan adulmecă însă pericolul din spusele caidului, ce pornise cu o glumă, dar care acum se arăta din ce în ce mai interesat de aspectul lucrativ al problemei. Se văicări că lumea s-a înrăit ceva de speriat, că oamenii nu prea mai au bani şi ca atare nici ochi pentru suferinţa altora. Adăugă că nici nu poate fi vorba ca el şi cu fiu-său să producă măcar cît o oarbă pricepută. Ei erau nişte ageamii în meseria asta, care ca orice “artă de-asta care ia omu’ la sentiment, dă împunge husenu’ p’in inimă derect în portofel” are virtuozii ei, meşterii ei. Spuse plin de respect şi umilinţă, exemplificînd:

“Păi, domnu’ Puiu, poci io să mă compar cu Sanda-Gură-Dulce, ori cu Oiţă-Lacrimă?! Niciodată, domnu’ Puiu, niciodată, mînca-ţi-aş!” Urmă insinuant, tatonînd chipurile curios nevoie-mare: “Uite, auzii, umblă vorba p’in tîrg, nu că m-aş baza io pă ce zice unii şi alţii, că nea Oiţă a făcut şi zece mii dă Sîmbăta Morţilor pă la Belu…Păi zece mii, oho! Io nu crez să-i facem nici în două luni, să-nlemnesc! ”

Baştanul îi aruncă o uitătură lungă şi cam nemulţumită. Îşi frecă obrazul durduliu şi zise din vîrful buzelor groase şi vineţii:

“Zău, bă, Pardailane!? Zi aşa umblă vorba vorba, ă?” Sparse cu dexteritate cîteva „seminţe de floare”, cu o figură impenetrabilă. Apoi se stropşi din senin, apucat brusc de pandalie: “Bă, Pardailane, tu crezi că-mi bagi mie caterinci dă primăvară d-astea şi io joc ca maimuţa, bă? Tu crezi că ai glume cu mine, bă amărîtule, bă! Păi tu vii să te ajut, eşti adică la mila mea cum ar veni, nu?” Tatăl dădu să îngaime ceva. Dar întrebarea fusese una retorică, iar domnu’ Puiu continuă, neadmiţînd nici o replică: „Gura! Io vorbesc acum, dă-te-n mă-ta dă cioară pintenoagă! Adică tu nici n-ai intrat pă treabă şi umbli să te tocmeşti cu mine la mălai? Bă, vino-ţi în fire! Tu crezi că vorbeşti c-un hapciucaliu dă la tine dă pă groapă? Ia vezi că mă superi… Fii atent acia, că nu-ţi spun dă două ori! Uite cum facem: îmi dai două mii pă săptămînă şi-ţi fac loc la Ghencea-civilu’, la vad ca lumea, nu aşa. Ce-i peste, e al tău, nu mă interesează. N-am io treabă nici cu coliva, nici cu sarmăile ori cu ouăle dă Paşti. D-astea poţi să-ţi pui şi-n cap, mă-nţelegi? Da’ banu-i ban, Pardailane. Banu-i ban, tată! Mă-nţelegi, ca să te-nţeleg?”

Bătrînul îşi dădu ochii peste cap, mai-mai să-i dea lacrimile:

“Păi, io te înţeleg pă dumneatale, domnu’ Puiu. Da’ matale dăloc nu vrei să asculţi şi la un om amărît pă inima lui! Io te pricep pă mata că ai daraverile şi socotelile lu’ matale, da’ necazurile mele e mari şi abitire. Am cinci copii, pupa-ţi-aş io tălpili tăle, boierule! Acu’ o săptămînă ieşii dîn puşcărie şi n-am nici d-o pîine. Am venit la matale ca la Dumnezeu, să-mi ajuţi şi mie să ies dîn belele. Nu mă tocmesc, bre! Cum să mă tocmesc io cu matale care eşti un baştan dă-l ştie toată lumea? Respect, domnu’ Puiu! Io numa’ atîta ştiu cînd vine vorba dă matale. Respect! Da’ uită-te şi mata la mine şi nu mă pune la rînd cu profesioniştii, că şi-aşa sînt nenorcit pă viaţa mea. Două mii la săptămînă! Păi, dă unde, mînca-ţi-aş? Lasă-mă şi pă mine să prind şi io meserie cîteva luni, şi p-ormă, dacă oi fi capabil mă bag şi io la două mii, dreptu’ lu’ matale…”

Onorabilul domn Puiu îşi ţuguie meditativ buzele. Îşi scoase un pachet de Kent şi scociorî de acolo o ţigară. O aprinse cu o brichetă pătrăţoasă de aur. Trimise nepăsător fumul în nasul oaspeţilor, îşi supse cu sîrg şi cu o tehnică sonoră remarcabilă măselele, adîncit din ce în ce mai tare în gînduri. Pardailan îl privea cu atenţie şi umilinţă, căzut parcă într-o deplină admiraţie a tuturor acţiunilor întreprinse de jupîn. Astfel, hipnotizat de imaginea celui din faţa sa, începu şi el, printr-un straniu mimetism comportamental, să-şi sugă dantura ştirbă, cu toate că de ieri de la prînz nu mai mîncase nimic. Baştanul păru să revină din străfundul reflecţiilor sale şi-l fixă încruntat pe capul familiei Pîrnae. Acesta încetă imediat orice manifestare sonoră, rămînînd cu ochii holbaţi la caid. În cele din urmă, dom’ Puiu socoti de cuviinţă să-şi exprime decizia pe care o luase, cu o voce tărăgănată:

“Nu zice nimeni că nu eşti amărît. E nasol cînd ieşi d-înăuntru afară şi n-ai pă nimeni să-ţi întindă o mînă dă ajutor. Mai ales cîn’ nu mai ştii rosturile la trebi şi cîte alea. Mda… Bine, mă. Uite, să nu zici că n-am fost io om cu tine, cîn’ ţi-a fost mai greu. Două luni, pînă te mai înveţi şi tu şi ăsta micu’, mă risc să te las la o mie şi cinci sute dă mardei pă săptămînă, deşi locu’ pă care ţi-l dau e mină dă aur, bă. Două mii juma’ face pă puţin. Da’ treacă dă la mine! Niciodată nu mi-am mîncat dă sub unghii, cum face alţii…”

“Boieru’, tot boier!”, chelălăi Pardailan, cu ochi lăcrimoşi, o linguşire slinoasă.

Baştanul păru să nu ia în seamă aprecierea lui Pîrnae şi urmă, ridicînd ameninţător din sprîncenele stufoase:

“Deci ne-am înţeles, da? Luni, pînă-n doi’şpe cel mai tîrziu, marchezi banu’! Să n-aud texte că te-am spart. Chiar că te las olog. Pretenăria-i pretenărie, da’ lovelele ţine obrazu’ curat. Corect?”

“Corect, domnu’ Puiu!”

“Bine, mă. Aşa te vreau. Ai dă grijă cum te mişti!”, încheie jupînul întrevederea cu un ultim şi subtil sfat, însoţit de o rîgîitură cu iz de usturoi.

“Aferim, boierule! Să-ţi fie dă bine!”, îl firitisi politicos Pardailan, înclinîndu-se uşor, cu pălăria jegărită între mîinile noduroase.

Dom’ Puiu clătină din cap, ca şi cînd i-ar fi mulţumit de urare. Apoi i se adresă, cu oarecare bunăvoinţă, direct copilului care stătuse tăcut lîngă tatăl său pe tot parcursul discuţiei dintre adulţi:

“Da’ pă tine cum te cheamă puştiule?”

“Yohan, domnu’ Puiu. Yohan îmi zice”, spuse timid băiatul.

“Iohan, mă? Da ce eşti tu mă, neamţ?”, se amuză caidul.

Tatăl se simţi dator să intervină:

“Zi, mă, tot numele, frumos!”

Copilul lăsă ochii în pămînt şi spuse cu glas subţirel:

“Yohan Craif Pîrnae. Cu igrec la Yohan…”

“Hai că m-ai rupt!”, rîse baştanul, zguduindu-şi burdihanul. “Auzi, nene! Yohan Craif Pîrnae! Tare nume, să dea dracii-n capu’ tău, Pardailane! Sînt precis că tu i l-ai pus, este? Da’, să moară fapta, cred că erai mangă cînd ai făcut chestia asta.”

“Da, domnu’. Io i l-am pus”, recuoscu tatăl, eludînd aspectul etilic al poveştii şi îndrumînd discuţia către alte conotaţii. “Mă gîndeam că poate c-o să aivă şi el noroc pă viaţa lui cum a avut şi olandezu’ ăla dă a făcut atîţia bani numa’ că da cu picioru’ în minge. Da’ dacă io am fost sărac şi n-am avut şi io bani să-l dau la un club, ceva, să ajungă şi el cineva, să să procopsească…”

“Ei, da! Ce să-ţi spun! A făcut bani că da cu picioru’ în minge!”, exclamă nemulţumit şi totodată cunoscător dom’ Puiu. “A fost un geniu, bă! E mulţi fotbalişti pă lumea asta, da’ cîţi e ca Cruyff!? Păi, ce, te potriveşti? Uite şi fi-miu joacă fotbal. La un club bun, la Dinamo. Măcar de-ar avea el a suta parte dîn talentu’ lu’ olandezu’, că om s-ar făcea! Nu zic, e şi muncă la greu, da’ dacă n-ai talentu’ ăla în sîngele tău, dăgeaba moşule, dăgeaba…”

“Să-i ajute Dumnezeu lu’ băiatu’ matale!”, se repezi imediat Pardailan să-şi repare greşeala, mustind tot numai de bune intenţii. Însă deja jupînul nu-i mai dădea atenţie, căutînd ceva printr-o servantă, întors cu spatele la ei. Pîrnae socoti că e momentul să se retragă. Aşa că lansă un ultim şi onctuos: “Să ne trăiţi, domnu’ Puiu! Să ne trăiţi o mie dă ani, fără reparaţii capitale!” Îl strînse discret şi pe fiu-său de mînă, făcînd un gest mut din cap către binefăcătorul lor. Băiatul reacţionă supus, însă fără entuziasmul de paradă al tatălui, salutînd aşa cum era el obişnuit:

“Săru’mîna, domnu’ Puiu!”

Cel salutat se întoarse spre ei cu o ciocolată chinezească, din acelea care se vindeau pe sub mînă pe la Bucur-Obor. I-o întinse copilului, zicînd cu incredibilă bonomie pentru unul ca el:

“Să creşti mare, puişor! Pentru că văd că eşti un băiat cuminte şi cu bun-simţ, uite un cadou dă la nenea Puiu.”

“Mulţumesc frumos!”, zise plin de încîntare Yohan.

După ce ieşiră de la baştan, care locuia undeva, prin Rahova, într-o căsoaie masivă cu acoperiş din tablă inoxidabilă, Pardailan porni spre staţia de tramvai cu paşi grăbiţi. Vizavi de staţie era o grădină amărîtă cu cîteva mese. Ochi imediat ospătăriţa mustăcioasă şi se duse glonţ la ea, cu un zîmbet găunos lăţit pe faţă:

“Domnişorică dragă, îţi propun o combinaţie”, se lansă el în acţiune, complimentînd-o din start pe femeia sărită bine de patruzeci de ani. Aceasta îl privi plictisită. Încă unul care n-avea bani la el, dar căruia îi ardea gîtul. Uneori cădeau chilipiruri serioase, alte ori era vorba de şmecherii ordinare.

“Care-i treaba?”, făcu plină de circumspecţie ospătăriţa, trecînd nişte halbe pe sub jetul de apă ce izvora dintr-un furtun jegos, prins cu o sîrmă ruginită de o ciocul unei cişmele, aflate cam la un metru de tejghea.

Pardailan se întoarse către fiu-său şi-i zise imperativ:

“Ia dă, bă, ciocolata aia încoace!”

Acesta se supuse, dar lacrimile îi jucau în ochi.

Pîrnae i-o arătă femeii:

“Ce zici mata, face asta două halbe?”

Tipa o luă fără zică o vorbă şi-i trînti berile mult visate dinainte. Era foarte pricepută la socoteli. Nici nu-i trebuia hîrtie şi creion. Ciocolata făcea doisprezece lei, berile amîndouă şase lei şi cincizeci de bani. Ieşise în cîştig, iar marfă de-asta nu se prea găsea decît arareori şi încă stînd pe la cozi în comerţul socialist. O afacere profitabilă deci. Văzu lacrimile puştiului. Primul imbold fu acela de a-i da şi lui un sirop de cincizeci de bani. Măcar aşa, ca despăgubire pentru pierderea suferită. Apoi îşi reveni. “Da ce, lu’ copilu’ meu îi dă cineva ceva moca? Ia mai dă-l în mă-sa! Dacă tac’su-i un beţiv să se spele cu el pă cap!”, îşi anestezie ea conştiinţa. Nici o clipă nu-i dăduse însă prin minte să refuze chilipirul. Aproape că-i venea să şi rîdă de o asemenea nerozie. “Dacă io aş fi fost atît de proastă şi aş fi făcut o asemenea ispravă, ţi-e clar, soro, că la următoarea bodegă ivită în drum, alt chelner nu ar fi avut asemenea…d-alea – cum dreacu’ le zice? – scrupule. Na, că nu mai înnemeream. Păi nu? Cum zicea scriitoru’ ăla, dă murise acu’ cîţiva ani? Viaţa ca o pradă, nene! Viaţa ca o pradă, mînca-ţi-aş ciocu’ tău dă peloponez!”

Dulcea viaţă de scriitor - "spilcuiri"

Am primit în această dimineaţă de la bunul meu editor o scrisorică. Cu corectitudine şi grăbire, acesta mă anunţă care este suma pe care o datorez statului român guvernat de eminentul premier Boc, băiatul de mingi al preşedintelui jucăuş Băsescu. Banii respectivi reprezintă impozitul pe venitul obţinut din drepturile de autor. Romanul meu a ieşit din tipografie pe data de 22 decembrie 2009. Surprinzător, având în vedere perioada în care a apărut şi faptul că nu s-a făcut nicio lansare de carte, s-au vândut 59 de exemplare între 23 şi 31 decembrie. Ceea ce, luând în consideraţie condiţiile, e chiar un record pentru mine. Drepturile mele băneşti din aceste vânzări se ridică, potrivit contractului pe care îl am cu editura, la 147 de leuţi (din care s-au reţinut şi virat deja 8 lei la CAS). Dar tot potrivit aceluiaşi act, voi putea să-i primesc (pe aceştia şi restul) abia după ce voi fi vândut prima tranşă dintr-un tiraj modest. Probabil că prin vară o să se întâmple şi asta. Chestiunea în sine mi se pare absolut corectă şi normală, că doar n-o să-mi trimită editura câte 2,49 lei de fiecare dată când mi se mai vinde câte o carte, ci abia la sfârşit, când s-a epuizat cota stabilită prin contract. Până în momentul de faţă însă, concret, n-am primit niciun leuţ. Leuţi, leuţi, dar grei.

Unii la care văd că premierul nostru râvneşte salivând. Pe dumnealui nu-l interesează că nici măcar nu i-am încasat. Sunt trecuţi contabiliceşte la venitul global pe anul financiar 2009? Sunt, dom' Boc, da-n buzunar nu mi-au intrat încă. Parcă-l văd p-ăla micu' cum rânjeşte şmecheros, cu lustrul său de băiat "finesco" care-şi lasă vecinii pe întuneric când îşi calcă pantalonaşii: "Lasă, măi nea, că ai de luat. Până atunci marcă banu', că ţara e-n criză! Te-ai prins, fraiere?"

Mda... m-am prins. Ce nu înţeleg eu e de ce statul român abia mai poate să respire şi are nevoie să-i vâr în perfuzie ăia 14 lei amărâţi, cât îmi revine mie să dau impozit pe venitul obţinut din vânzarea celor 59 de cărţi, în timp ce de milioanele alea de euro pe care le datorează chiar miniştrii de lângă dom' Boc nici că-i pasă. Oricât mă gândesc, nu ajung la nicio rezolvare.

Aşa că mai bine îmi văd de treabă şi mâine, sâmbătă, o să mă aşez cuminte la coada aia kilometrică a tuturor fraierilor făcută în faţa ghişeelor de la circa financiară, unde prestează ore suplimentare funcţionarii entuziaşti cărora o să li se oprească în curând 25% din salariu. Şi noi, şi ei, o să fim solidari în faţa urgiei crizei. Un emoţionant sentiment patriotic mă străbate!

Dar o emoţie şi mai profundă m-ar ambeta dacă s-ar petrece următoarele:

O să mă întorc acasă de la circă cu satisfacţia datoriei împlinite. O să deschid distrat televizorul să văd şi eu ce s-a mai întâmplat. Şi o să-l văd pe premier cum coseşte voios după ce a mai bifat o nouă cursă aeriană Bucureşti-Cluj (navetă de lux pentru un pasger aflat în treabă prin capitală, în timp ce alţii chiar muncesc). Când o sfârşi cu efortul fizic, benefic pentru sănătate, după atâta amar de efort intelectual stresant, s-o aşeza şi dumnealui să-şi mai tragă sufletul. Ei bine, atunci mi-ar plăcea să văd ivindu-se lângă el un tip de la fisc care să-i spună întinzându-i un bileţel:

"Domnu' Boc, uitaţi aici suma pe care o datoraţi statului pentru fânul pe care tocmai l-aţi cosit. Dacă până mâine inclusiv nu-l plătiţi, veţi suporta rigorile legii. Vă doresc multă sănătate!"

O să mi se spună că e o chestie care n-are nicio susţinere în realitate şi, că din punct de vedere contabil, fânul cosit pe anul ăsta intră la venitul pe 2010, cel care va fi plătit în 2011. Aşa o fi, dar am şi eu dreptul să reduc lucrurile la un absurd mai altfel decât cel din cotidian, măcar în vis.

Altminteri nu-mi rămâne decât să-l las încolo de scris şi să mă apuc şi eu de o coasă cinstită.

Noroc că, după cum ne învaţă un şablon lacrimogen, speranţa moare ultima. Şi dacă tot am ajuns la şabloane, aş spune că mai nasol e că moare după o lungă şi grea suferinţă...

În loc de Post Scriptum am să dau un citat care îl caracterizează perfect pe domnul prim-ministru. Citatul aparţine unuia dintre cei mai iubiţi autori ai mei, Titus Livius. Iată-l:

"Când îl priveai, îţi spuneai că acest individ nu este în stare de nimic, timpul avea însă să demonstreze că-i capabil de orice."

Nemaipomenitele întâmplări din viaţa domnului Tănase Gherase, ale familiei Pârnae şi ale motanului Pino Agogeus (fragment de roman)

Domnul Gherase – conform unei expresii hodorogite şi stoarse – văzuse lumina zilei într-un sat de pe frumoasele meleaguri ale Teleormanului, aproape de jumătatea secolului trecut. Încă de mic era foarte ambiţios. Pe la sfîrşitul clasei a patra, taică-su îl întrebase ce ar vrea să se facă el atunci cînd o fi mare. “Milionar”, îi răspunse copilul fără să clipească. Gherase senior îşi dădu pălăria pe ceafă şi se uită lung la propria-i odraslă. Clipi din ochi de cîteva ori, apoi, după ce îşi aprinse o ţigară şi-şi frecă palma stîngă de muchia negeluită a mesei din localul comunal, făcu autoritar: Ce z’seşi, bă? Milionar?” Băiatul răspunse, lejer plictisit, gîndind că ăl bătrîn o luase deja pe ulei şi nu mai era pe recepţie: “Îhî, milionar.” Taică-su dădu cu amărăciune din cap:

“Păi, nu e bine, bă. Nu-i bine deloc! Acu’ ţi-ai găsit tu să vrei să fii milionar? Milionarii zace la puşcărie, bă fraiere. Aşa să ştii tu.”

Fu rîndul copilului să se uite lung la părintele său:

“Într-o carte de am luat-o de la bibliotecă nu era aşa…”

“Ete, na!”, îl întrerupse Gherase senior rînjind ştirb. “Ete, na! Tu crezi toate prostiili de le scrie ăia în cărţi? Hai, bă, ce dracu’! Io te vedeam o ţîră mai deştept.”

“Păi, sînt!”, se îmbăţoşă feciorul.

“Dac-ai fi, te-ai gîndi înainte să deschizi gura aia! Tu ştii că dacă ai fi mare şi i-ai spune lu’ altu’ o chestie de-asta, ai putea să ajungi direct la ţuhaus? Astea cu milionari merge în America, la capitalişti, nu acilişa unde-i clasa muncitoare la putere! Bagă bine la cap, şi să nu te mai auz că-mi mai vii cu prostii de-ăştia! Ţi-o spui pentru binele tău!”

Puştiul oftă. Nu avea cine ştie ce încredere în cuvintele lui taică-su, dar ceva îi spunea că de data asta bătrînul, aşa beţiv şi putoare cum era, avea dreptate. Toată noaptea se perpeli în pat, căutînd o soluţie. Dimineaţa i se păru că găsise ceva mulţumitor. După ore, o întrebă pe învăţătoare, cu o oarecare sfială:

“Tovarăşa, cum se cheamă omu’ ăla de stă la birou, la ceapeu, socoteşte zilele-muncă, realizările, şi dă banii la oameni?”

Femeia se uită zăpăcită la elevul slăbuţ, cu uniforma ponosită, care îi adresase o asemenea întrebare. Brusc, îşi reveni şi îşi luă morga pedagogică pe care o socotea necesară. Spuse cu preţiozitate:

“Întîi şi întîi, nu e “omu’ ăla”, ci e un tovarăş. În cazul nostru, o tovarăşă. Respectiv, tovarăşa Rudaru. Aşa o cheamă pe dumneaei.”

Băiatul strînse din fălci şi-şi zise în sinea lui: “Să dea dracu’ dacă vaca asta nu e mai proastă decît am crezut. Ce o întreb io, şi ce-mi răspune ea!” Îşi ţinu firea şi insistă cu glas subţiratic: “Nu, tovarăşa, nu asta voiam io să ştiu, ci cum se numeşte meseria de o face ‘mneaei.”

“A, de meserie întrebi tu?”, făcu femeia, potrivindu-şi pe şaua proboscidiană ochelarii cu multe dioptrii care îi dădeau un farmec aparte. Dădu din umeri cu voită nepăsare, fiindcă între cele două tinere intelectuale rurale exista un conflict mocnit, aprins de apariţia în comună a unui inginer agronom: “E contabilă.” Rosti cuvîntul aproape cu dispreţ. Puştiul o privi cu ochi rotunzi. O întrebă de-a dreptul cu disperare:

“Da’ ce, tovarăşa, şi asta e o meserie pentru care, mai devreme sau mai tîrziu, te bagă la puşcărie?”

“Doar dacă furi din avutul statului sau al cooperativei”, spuse cu severitate Sanda Scăianu – Esesista, cum o porecliseră elevii, nu tocmai cu dragoste, pe învăţătoare. Imediat femeia tresări. Se aplecă spre copil şi îl întrebă insinuant, cu o voce îndulcită la maximum: “Dar de ce pui asemenea întrebări, puiule? Ştii tu ceva ce nu mai ştie nimeni?”

Tănase se holbă la ea. Bîigui aiurit:

“Ce să ştiu, tovarăşa?”

“Păi, de ce ziceai că dacă ai meseria asta, mai devreme sau mai tîrziu te bagă la puşcărie? Ă? De ce? Ia zi-mi tu! Hai, că nu ne aude nimeni! Şi pe urmă doar ştii că mie poţi să-mi spui orice secret”, zîmbi ca o cobră femeia, în timp ce-şi făcea de lucru cu un stilou, răsucindu-l ritmic.

“Am băgat-o pe mînecă! Dacă trece p-acasă şi-l prinde pe bătrînu’ mangă, am pus-o! Că ăla cînd să matrafoxează îşi dă drumu’ la gură ca un fraier! Poate-i zice şi de treaba cu milionaru’ şi să vezi, nene, cum mă bagă la puşcărie. Da’ sănt mic, ce dracului! No, nu mă bagă la puşcărie. Mda. Da’ la şcoala de corecţie tot mă înfundă. Cine m-o fi pus s-o întreb io tomnai p-asta!? Mare bou mai sînt!”, îşi zise speriat şi totodată înciudat puştiul.

Cum tăcerea copilului se prelungea, iar pe faţa lui se citea un acut sentiment de vinovăţie, învăţătoarea simţi că bănuielile ei prind consistenţă: “Ceva, ceva e clar că s-a întîmplat de a înlemnit handicapatu’ ăsta mic. O fi auzit ceva pe acasă? Să se fi scăpat careva de la cooperativă cu vreo chestie la mat şi tac-su, beţiv cum e şi stînd tot timpu’ p-acolo, să o fi auzit şi s-o fi dat pe goarnă în căminu’ conjugal? Poţi să ştii? Nu-i imposibil. Nu, nu. Ba, la din contra, să mor io! Ia să mai bag un pic de presiune, să văd ce scot de la idiotu’ ăsta” Arboră un zîmbet ce se voia matern şi zise cu glas mieros:

“Hai, puiule! Curaj, că doar nu-ţi taie nimeni capu’!”

Gherase rămînea însă tot mut. Gîndea cu o frenezie uluitoare, iar pe faţa sa – osoasă pe atunci – se prelingeau cîteva picături de sudoare. Învăţătoarea îşi pierdu răbdarea şi decise că e cazul să întoarcă foaia:

“Elev Gherase, eşti sau nu pionier? Răspunde!”

“Sînt pioner, tovarăşa. Da, sînt”, răspunse Tănase luîndu-şi un aer cît mai tîmp cu putinţă. Avea senzaţia că deja întrezăreşte o soluţie. Dar nu se simţea nicidecum uşurat. Era conştient că greul de abia acum începe. Se pregăti cu stoicism pentru asaltul inchizitorial la care urma să fie supus.

“Şi care e datoria oricărui pionier?”, întrebă izbind cu palma în masă tovarăşa Sanda Scăianu, ridicîndu-se ameninţător de la catedră.

“Să-şi iubească patria, Republica Populară Română”, zise fără să clipească puştiul, luînd o regulamentară poziţie de drepţi.

Femeia trase aer în piept. Zise cu un aer răbdător:

“Aşa. Şi? Mai departe?”

“Să iubească poporul român, alcătuit din clasa muncitoare înfrăţită cu ţărănimea muncitoare şi cu intelectualitatea progresistă”, rosti cu glas egal băiatul, citînd cu sîrguinţă din Statutul Pionierului. Învăţătoarea scrîşni din dinţi, simţind că-şi pierde cumpătul. Îl pironi pe copil cu o privire teribilă. Spuse cu un glas în cale clocotea mînia:

“Aşa e! Foarte bine, elev Gherase! Da’ nu scrie acolo că pionierul trebuie să spună întotdeauna adevărul? Întotdeauna, înţelegi?”

“Înţeleg, tovarăşa. Cum să nu înţeleg?”

“Şi atunci?”, urmă cu un zîmbet triumfător femeia.

“Şi atunci, ce?”, făcu bovin Tănase, uitîndu-se nevinovat în ochii ei, afişînd o atitudine plină de respect şi de solicitudine.

“Cum, bă, şi atunci, ce! Cum şi atunci, ce? Ă?”, izbucni tovarăşa.

Tănase se mulţumi să o privească cu acelaşi aer nătîng, dar devotat tuturor cauzelor nobile care se puteau închpui de o minte marxist-leninistă militantă. În sinea lui îşi zise însă cu o undă de satisfacţie: “Poţi să te dai şi cu curu’ de pămînt că nu mă impresionezi tu pe mine. Pot să iau şi palme, fă, proasta dreacu’! Da’ nu mă duc la puşcărie, şi nici la şcoala de corecţie nu mă duc. Nenorocito! Păi, ce crezi tu, scrofelniţă, că s-a întîlnit hoţu’ cu prostu’? Mă faci tu pe mine din cuvinte? Ei, las’ că-ţi arăt io cine e mai şmecher!”, se încurajă el.

“Vreu să-mi spui tot ce ştii! Acuma!”, urlă învăţătoarea.

“Tot ce ştiu?” se miră cu o mutră siderată elevul Gherase. Accentuă devastat de uimire: “Acuma?”

“Da, acuma!”, mîrîi Scăianca.

Cu o figură de om total rătăcit, băiatul începu să debiteze din ce în ce mai repede, luîndu-şi parcă, pe măsură ce vorbea, tot mai mult avînt:

“Păi, io ştiu următoarele: Mama lu’ Ştefan cel Mare, Măru’ de lîngă drum, Patria mea, tabla înmulţirii, regula de trei simplă, unităţile de măsură pentru lungime, pentru suprafeţe, pentru greutate şi, ăă…, da, pentru volum. Mai ştiu şi Noi vrem pămînt, da’ nu toată şi…”

“Gura, bă!”, îl întrerupse isteric şi întrucîtva nepedagogic femeia. Dar Tănase era de neoprit, de parcă luase scopolamină, sau cine ştie ce alt drog al mărturisirilor. Turui mai departe, plin de elan:

“Şi imnu’, da! Şi imnu’ îl ştiu. Tot îl ştiu. Dacă vreţi pot să vi-l cînt! Pe cuvîntu’ meu de pionier! A! Şi Internaţionala, o ştiu!”

“Bă, tu n-auzi?! Cretinule! Opreşte-te, dracului, o dată, că nu-ş’ ce fac cu tine! M-ai înţeles?”, zbieră Esesista, tremurînd toată de nervi.

“Am înţeles! Cum să nu înţeleg io, tovarăşa! Da’ aţi zis că spun acuma tot ce ştiu. Şi io aşa am făcut, cum aţi zis dumneavoastră, nu altfel. Da’ văd că v-aţi supărat şi-mi pare rău”, continuă în acelaş ritm alert puştiul, uitîndu-se la ea cu o faţă de căţeluş pedepsit pe nedrept de stăpîn.

Învăţătoarea nu mai rezistă şi se repezi la el. Îl apucă de un braţ şi îl zgîlţi, în timp ce cu cealaltă mînă îi arse cu sete o serie de palme, cum îi venea mai bine, şi cu faţa şi cu dosul. Uitase însă că are pe deget un inel cu o protuberanţă în capătul căreia se afla un cristal oarecare. Acesta produse cîteva zgîrieturi suficient de adînci ca din ele să se ivească purpuriu, sîngele. Femeia înlemni, furia cedînd locul unui sentiment de teamă. Tănase simţi că un lichid călduţ îi curge pe obrajii dureroşi. Duse mîna să vadă ce-i, bănuind el cam despre ce ar fi vorba. Cînd îşi privi arătătorul şi-l văzu înroşit, izbucni într-un plîns zgomotos. Era pe jumătate sincer în lacrimile lui, fiindcă se simţea nedreptăţit şi umilit, dar în acelaşi timp aceste sentimente erau amplificate histrionic, fiind conştient că în acest fel cîştigase definitiv partida cu anchetatoarea lui. Cu cît urla mai tare, cu atît spaima cadrului didactic sporea. Încercă o stratagemă ieftină, doar, doar l-o potoli:

“Hai, bă, Gherase, ce te smiorcăi aşa ca o fetiţă? Doar eşti băiat! Mîine, poimîine te ia în armată şi tu plîngi ca prostu’! Păi, se poate?”

Puştiul nici gînd să se oprească. Simţea că înnebuneşte. Cu nenorocitul ăsta n-o scotea la capăt în nici un chip. Încercă o altă variantă, ce-i drept cam laşă, dar care i se păru mult mai subtilă:

“Ei, poftim! Îţi place ce-a ieşit? Numai din cauza ta e totu’. Că dacă nu te încăpăţînai atîta, nu s-ar fi întîmplat nimic. Hai, gata acuma! Uite, ia batista asta şi şterge-te la ochi. Pe urmă o să mergem la spălător să-ţi dai cu niţică apă pe faţă, să-ţi mai revii.”

Dar Tănase pară imediat şi această tentativă de culpabilizare:

“Da’ ce-am făcut io, tovarăşa? Că nu v-am ieşit cu nimic din cuvînt. Ce mi-aţi zis să fac, aia am făcut! Şi atunci pentru ce m-aţi bătut? Ce rău v-am făcut io?”, şi dă-i şi pune-te iar pe bocit.

Se simţea de acum epuizată. Îl înjură urît de tot în gînd pe copilul ăsta care o băgase la belele. Numai din cauză că venise la ea şi îi pusese întrebările alea tîmpite se produsese tot necazul ăsta din care nu mai ştia cum mama dracului să iasă. Bine, avea şi ea o părticică de vină, că făcuse imediat asocierea cu perversa aia de Rudăreanca. Că ştia ea ce otreapă periculoasă e. În fond, fusese doar prea vigilentă, nu? De parcă poţi fi vreodată suficient de vigilent. Nu se scria în toată presa că lupta de clasă se ascute? Scria! Uite cum urmăreşte să-l corupă pe naivul ăla de Gelu! Gelu, dragul de el, care venise să facă agricultură modernă, să aducă socialismul şi la sate. Propaganda începu să i se amestece în creieri cu propriile sentimente. Dintr-o dată se văzu cum ia cuvîntul la o adunare în căminul cultural şi cum o demască pe nenorocita aia de contabilă. Ca o eroină sovietică, luminînd masele naive, manipulate de o impostoare. O să arate tuturor cum fură aia şi cum aruncă banii sătenilor ca să-şi satisfacă frivolităţile cosmopolite. Da, da. Păi altfel de unde ar fi avut ea bani să-şi ia sutiene Triumph? Sutiene de-alea cu care să sucească minţile bărbaţilor oneşti. Cum se fandoseşte nenorocita! Cum îşi plimbă ea ţîţoaiele alea cu care se făleşte atîta. Păi, ce! Adică Săndica n-are şi ea sîni? Are. Ei, nu chiar ca vaca aia. Ea îi are feciorelnici, caşti, de fată fină, ce dracului. Nu ca vampa aia libidinoasă. Dacă ar purta şi ea Triumph, mie-n sută că ar găsi-o cu toţii mult mai atrăgătoare. Numai că ea-i fată cinstită, d-aia n-are bani să-şi cumpere şi ea lenjerie de-asta. Nu-i hoaţă ca Rudăreanca. Nu-i nimca. Lasă! De n-o să fie ea de acum înainte cu ochii pe scîrbă, să-i spună ei cuţu! Şi tot o s-o prindă ea cu ceva. Musai, zău! Şi atunci să vezi halimai! O să se uite exact în ochii ei atunci cînd o să-i puie miliţia cătuşele, căţeaua! S-o ducă la puşcărie! La ocnă s-o ducă! Putoarea dracu’, că nu mai ai loc de ea în tot satu’. Cum apare un băiat ca lumea şi de perspectivă, cum hop şi ea, cu bluzele ei decoltate şi sutienele ei de import. O să vadă vipera aia pe dracu’ cu Săndica! Uite, că şi acu’ din cauza ei dăduse necazul ăsta peste ea. Dar va veni şi ceasul greu al răzbunării şi atunci va plînge cu lacrimi de sînge, să moară mă-sa de nu!

Fu trezită din reveriile ei ideologico-hormonale de Tănase, care îşi trase zgomotos nasul, deşi stătea cu batista ei în mînă. Copilul o privea cu o faţă curioasă, deşi aerul buimac nu i se ştersese de pe chip. Abia atunci realiză că plîngea, iar lacrimile ei îl impresionaseră pe puşti care nu mai înţelegea nimic. Rămas în acelaşi regim de prudenţă, totuşi elevul Gherase nu putea să se abţină de la singura întrebare care îi încolţise în minte de cînd o văzuse lăcrimînd şi suspinînd: “Băi, frate, gagica e nebună, sau chiar i-o fi milă de mine?” Era cam descumpănit.

Învăţătoarea îl mîngîie pe cap şi-l conduse la spălător, care era de fapt o cişmea căreia i se ataşase o ţeavă lungă, găurită la intervale egale, prin care susurau tot atîtea jeturi amărîte de apă. Sub ele se afla un fel de chiuvetă lungă, încropită din tablă zincată, îndoită după forma aproximativă şi neregulată a unei virtuale jumătăţi de cilindru şi nituită după măsurători ochiometrice. Din ce rezultase ai fi putut trage concluzia că meşterul fusese ori chior, ori lovit de un strabism necruţător. Sigur că te-ai fi înşelat. Omul fusese pur şi simplu beat. Dar nu numai la sfîrşitul lucrării, ci chiar de la început. Ceea ce nu-i puţin lucru, avînd în vedere că toată instalaţia fusese edificată în trei zile. Acesta este însă doar un amănunt, cîtuşi de puţin semnificativ.

Tănase se spălă sub atenta îndrumare a tovarăşei Scăianu. Arăta mult mai bine, dar zgîrieturile tot ieşeau în evidenţă pe faţa copilului. Femeia oftă neputincioasă. Se şi vedea adusă în discuţie în faţa consiliului profesoral. Asta n-ar fi fost nimic, însă cum lucrurile căpătau imediat o interpretare politică, exista riscul ca de aici să se ajungă la alte poveşti. O intelectuală care bate copilul unui ţăran cooperator? Şi cu ce scop? Cu acela de a obţine anumite mărturisiri. Păi ce metode pedagogice sînt astea? Unde e gîndirea lui Makarenko? Cum aplicăm noi moştenirea şcolii şi a educaţiei sovietice? De acum nu mai meritaţi să vă spunem tovarăşe! O fascistă, asta sînteţi! Aţi pătat obrazul învăţămîntului românesc. Nu mai aveţi decît şansa reeducării prin muncă într-un colectiv de oameni curaţi, de muncitori. Se şi vedea dînd cu barosul pe undeva, pe şantierele patriei, sub îndrumarea sadică a vreunui brigadier misogin, sau lustruind cu şmirghel la buloanele unor cazane, sub rînjetul vreunui maistru burtos, la uzina Vulcan. Spuse cu o disperare cît se poate de elocventă şi de sinceră, uitînd pînă şi de ateismul militant:

“Doamne, Dumnezeule, ce mă fac acum?”

Pe mutra lui Tănase flutură un zîmbet subtil şi întrucîtva neaşteptat de matur. Îşi înclină capul şi o privi cu ochii mijiţi, zicînd simplu:

“Mi-aţi spus mai înainte că ştiţi să păstraţi un secret, nu?”

“Da, aşa e”, recunoscu cu precauţie, dar şi cu o speranţă incipientă învăţătoarea. În acelaşi timp constată că puştiul nu mai avea deloc faţa aia de tîmpit cu care o exasperase pînă atunci.

“Ei bine, chiar dacă sînt mic, şi eu ştiu să păstrez secretele. Nu numai pe ale mele, ci şi pe ale altora”, rosti cu un subînţeles destul de străveziu băiatul. Ridică interogativ din sprîncene, fără să mai adauge nimic în plus.

Ea trase aer în piept şi întrebă, poticnindu-se ezitant în cuvinte:

“Aşa. Mda. Bine. Înţeleg. Şi ce propui?”

“Păi, mă gîndeam că o să mergeţi cu mine, pînă la mat, unde s-o odihni taică-miu, şi o să povestiţi că abia m-aţi scăpat din mîinile unor băieţi pe care nu-i ştiţi şi care mă fugăreau prin ciulini, unde m-am şi zgîriat în halu’ ăsta. P-ormă aţi stat de m-aţi spălat şi m-aţi mai ajutat să-mi mai reviu, nu?”

“Nişte băieţi necunoscuţi… Probabil din satul vecin”, adăugă ea.

“Corect”, admise scurt Gherase junior.

“Nu-i prea frumos să minţim”, încercă ea o o manifestare etică.

Puştiul o privi cu o ironie cît se poate de evidentă, dar nu zise nimic. Femeia îşi masă uşor tîmplele pe care le simţea zvîcnind. Îşi agăţă pe umăr geanta şi zise aşa, aparent într-o doară:

“Da’ de ce nu mergem mai bine acasă, la mama? Ce să caute o învăţătoare într-o cîrciumă? Parcă nu se prea potriveşte, nu?”

“Păi, nu e numai cîrciumă. E şi magazin. Ce, dumneavoastră nu cumpăraţi niciodată nimic de acolo? Ulei, zahăr, alea, alea…Şi p-ormă acolo-s mai mulţi oameni care o să audă toată tărăşenia”, explică destul de convingător băiatul.

“Mda. Într-un fel, ai şi tu dreptate. Ştii că eşti deştept?”, încercă ea un zîmbet mai uşurat, care îi destinse cît de cît figura încordată.

“Stiu. Apropo de deşteptăciune. Ar mai fi o chestie…”

“Ce chestie?”

“Ştiţi, la mama acasă nu avem bomboane…”

Femeia se opri brusc şi se uită la el cu intensitate. Îşi simţi gîtul uscat. Avu un uşor acces de tuse. Îşi strînse pleoapele ca şi cum ar fi simţit dincolo de ele o usturime neaşteptată şi oftă din nou. Apoi se decise şi ridicîndu-i puştiului cu delicateţe bărbia, pentru a-l privi drept în ochi, îl întrebă cu o francheţe plină de hotărîre:

“De acum ai de gînd să mă şantajezi mereu?”

“Nu ştiu ce înseamnă asta”, spuse cu sinceritate Tănase.

“Adică ai de gînd să-mi ceri mereu tot felul de chestii, în schimbul păstrării secretului nostru? Fii cinstit!”

“Nu, tovarăşa. Da’ o dată pe săptămînă, o cutie de bomboane Vinga, de ciocolată, n-ar fi corect? Şi în plus promit că n-am să mă obrăznicesc şi nici n-am să fiu altfel decît pînă acum. Uite, mă jur!”, spuse inimos şi candid puştiul.

“Bine. Te cred. Şi sînt de acord cu… cu convenţia noastră. Eşti totuşi un băiat bun. Sper să nu mă înşel…”

“Să ştiţi că sînt! Şi nu că mă laud, da’ am şi bun-simţ!”

Cu totă situaţia aceea în care se afla învăţătoarea nu-şi putu reţine un surîs. Tănase simţi nevoia să se mai asigure încă o dată. O privi şi renunţă. Pe vremea aceea încă mai era un copil.

Literatura de dupa bloguri -opiniuni

De la început trebuie să spun că nu fac o dare de seamă asupra unui eveniment şi nici critica unei dezbateri. Încerc doar să exprim nişte opinii, căci părerile - după cum reise din spusele unora ce glăsuiesc într-o revistă culturală - au un iz nepotrivit, pe alocuri fatal.

Am fost prezent la dezbaterea "Literatura de după bloguri", organizată la pavilionul Unicredit. Acolo fiind, am stat cuminte-cuminţel pe scăunelul meu, nescoţând o vorbuliţă, urmărind totul atent, cu urechile ciulite şi cu ochii larg deschişi. În fond, asta-i misia unui scriitor, să asculte atent şi să vadă. Dacă are ceva de spus, să spuie-n scris că de-aia e autore. Ceea ce o să mă şi străduiesc să fac pe aici, prin ograda blogului meu.

Una din primele întrebări serioase care s-au pus a fost dacă există literatură pe bloguri. Eu aici aş răspunde simplu: mde... Iar răspunsul extins ar fi următorul:

Blogurile astea sunt un mic paradox, constituind cel mai adesea un fel de jurnale personale răzvrătite împotriva intimităţii şi oferite publicului. Unele sunt mai direcţionate cum ar fi cele ale microbiştilor sau ale oamenilor politici. Focusări altminteri destul de discutabile. Însă printre cele mai specializate sunt cele ale unor recenzenţi literari care îşi spun pe şleau părerile despre cărţile citite. Unii dintre ei - culmea, de departe cei mai remarcabili - subliniază că nu sunt critici şi că nu fac altceva decât să arate modul în care ei au receptat o scriere, emiţând nişte păreri pe marginea ei. Dintre aceştia, pentru mine unul, se detaşează "Terorista" şi "Micawber", cu articole critice de toată stima, de o calitate cel puţin egală cu cele apărute în instituţionalizata Românie literară, de exemplu.

Teoretic măcar, criticii literari ce publică în reviste sau suplimente de cultură n-ar resimţi nicio apăsare dinaintea postărilor Teroristei sau a lui Micawber. Teoretic... Fiindcă realitatea e niţeluş altfel. Cazul teroristei luciat mi se pare realmente pilduitor. Linşajul ei mediatico-electronic s-a făcut când aceasta ajunsese la cote de popularitate ameţitoare pentru orice critic literar. Fiecare postare a dumneaei depăşea lejer mia de cititori zilnic, deci peste şapte mii săptămânal, mult peste tirajul oricărei reviste culturale de pe la noi. De ce oare? Păi, fiindcă autoritatea acelei doamne nu era chiar o vorbă-n vânt.

Această autoritate, simplificând, se baza pe trei factori.

Cel dinâtâi era, fără îndoială, cel referitor la calitatea scriiturii şi a argumentelor. Asta deşi sublinia că părerile ei nu sunt literă de evanghelie ci simple opinii personale, cu care puteai fi sau nu de acord.

În al doilea rând se întemeia tocmai pe afirmaţia "eu nu sunt critic literar, iar articolele mele nu sunt cronici/recenzii". Poziţie pe care o susţine ferm şi Micawber. Or, această poziţionare -nu trebuie să fii mare psiholog ca să realizezi asta - îl apropie pe cititorul respectivului blog cu articolele lui critice de autorul blogului. Terorista era "una de-a noastră", nefăcând parte din nicio bisericuţă (ca să nu zic gaşcă de-a dreptul) literară, nu avea vreun posibil aranjament tacit de promovare a unor scriitori publicaţi de o anumită editură, nu avea umori negative sau idei preconcepute în funcţie de generaţii, curente literare sau chiar faţă de anumiţi autori. Luciat era deci resimţită nu numai ca "una de-a noastră", dar şi ca un critic pe deplin onest, unul în care, din perspectiva cititorului, poţi avea toată încrederea. Dacă ea spunea că o carte i-a plăcut şi cititorul se gândea serios că ar fi cazul să o citească şi el...

În al treilea rând e vorba de ceea ce am afirmat la început şi anume că ratingul bloggerului luciat surclasa tirajul cronicilor literare din revistele şi suplimentele culturale instituţionalizate.

O mică paranteză. Sigur, la toate aceste argumente mai trebuie adăugat şi criteriul accesibilităţii. Un blog de o calitate cu totul şi cu totul deosebită este şi literaturcoaz. Numai că textele postate aici sunt unele de foarte înaltă ţinută culturală, impunând o limitare, o selecţie destul de dură a publicului în funcţie de - asta e! - nivelul intelectual al fiecăruia în parte. Luciat şi Micawber au însă alte obiective decât literaturcoaz şi, având alte ţinte, fără să abdice de la calitatea textului, se bucură de un public mult mai larg, unul ce-i include atât pe cei care citesc o carte, două, în concediu şi de sărbători, cât şi pe cei care devorează peste douăzeci, treizeci de cărţi anual (şi nu de tipul celor scrise de Sandra Brown).

O chestiune nerostită în general şi care nu a fost luată serios în discuţie nici la dezbaterea ce a avut loc la pavilionul Unicredit, ar fi tocmai cea legată de aspectul comercial al cărţii şi legătura acestuia cu blogurile. Fiindcă părerea mea e că şi de aici i s-a cam tras teroristei de a fost ea atât de furibund atacată şi cam dintr-oanumită direcţie...

Aşa cum arătam, o apreciere favorabilă din partea lui luciat faţă de o carte năştea un interes sporit faţă de volumul respectiv. Interes care se manifesta, nu-i greu de bănuit, şi în vânzări. Iar aceste tendinţe apărute pe piaţa cărţii nu puteau să-i lase indiferenţi pe măcar o parte dintre arbitrii literari instituţionalizaţi. Perspectiva ca un blogger de o certă talie intelectuală şi cu priza la public pe care o avea terorista să aibă o pondere tot mai mare în persuadarea cititorilor într-o direcţie sau alta, săpând - fără să aibă câtuşi de puţin acest obiectiv - la estabilishmentul criticii din lumea tiparului a generat multă iritare. Nu spun că a fost o reacţie majoritară sau având o anumită sincronicitate. Dar o undă subterană şi bagatelizantă care a adus un plus de aversiune faţă de fenomenul blogurilor s-a produs.

Nu ţin şi nu am câtuşi de puţin căderea să dau sfaturi criticilor. Însă nu pot să nu observ că atitudinea asta de suficienţă superioară amestecată cu o anumită angoasă nu ar fi chiar cea mai potrivită alegere.

Sigur, la fel de adevărat e faptul că pe bloguri există multă, foarte multă maculatură (virtuală dar al naibii de concretă) şi că majoritatea blogurilor e lipsită de calităţi literare, având cu totul şi cu totul alte obiective. Unele ce ţin cel mai adesea de un veleitarism găunos. La fel sunt şi un noian de comentarii în care, la adăpostul anonimatului, tot felul de frustraţi fac observaţii nu de puţine ori jignitoare la adresa unor oameni, inclusiv de cultură, pe care nici măcar nu se străduiesc să-i citească până la capăt. Aceşti invadatori anonimi, cel mai adesea sfertodocţi, plini de un aplomb şchiop, au o satisfacţie de-a dreptul organică în a persifla persoane care se bucură de oaracare recunoştere publică. Cu cât personalitatea-ţintă are parte de mai mult prestigiu, cu atât sunt viperinii comentatori mai satisfăcuţi în a o urechea, considerându-se, măcar în lumea netului, demni de a-şi proclama prin răgete dacă nu superioritatea, atunci măcar egalitatea cu cel făcut albie de porci. E foarte adevărat că pe autostrada informatică se găsesc întotdeauna prea mulţi supăraţi din oficiu, gata oricând să ia pe cineva la refec şi să se dedea la atacuri personale, în loc să-şi exprime civilazat ideile, atâta câte au. Lumea virtuală nu e mai brează decât cea reală, reflectând societatea aşa cum e ea.

Adversarii blogurilor pot să afirme - iar eu găsesc că au dreptate - că or reprezenta blogurile lui luciat, Micawber, sau literaturcoaz (probabil că şi altele de o valoare şi interes apropiate, dar la care nu am făcut referinţă din lipsa mea de cunoştere şi de spaţiu) nişte acte de cultură în toată puterea cuvântului, dar că toate acestea sunt doar nişte frunzuliţe în acest copac uriaş care este lumea blogurilor. De acord, însă dacă acestea sunt nişte insule în imensitatea - de multe ori anostă sau vulgară - a unui ocean, ele ar trebui cu atât mai mult preţuite şi respectate.

Aşa cum şi blogerii ar trebui să recunoască munca - adesea plină de pasiune, rigoare profesională şi onestitate a criticilor şi a cenzorilor literari (în sensul bun, protector şi cumva sanitar...) care se ocupa de literatura publicată pe foile sau în paralelipipedele de celuloză. În fond, ce le scapă din varii motive pe piaţă redactorilor de pe la edituri triază, sau măcar se străduieşte, critica aşa-zis instituţională. În plus, tot ea încearcă să ofere, în general abordând cât mai obiectiv scrierile aflate sub lupa analizei sale, o viziune asupra literaturii, ori puncte de vedere relativ corecte şi coerente asupra celor mai diverşi autori. Evident că nu întotdeauna reuşeşete, criticii literari fiind şi ei oameni, cu subiectivităţile, slăbiciunile şi gusturile lor.

Eu unul, din punctul de vedere al temei despre care discut, sunt un amfibian. Îmi public romanele pe hârtie, la edituri, deci într-un anumit mediu. Într-un altul însă îmi ţin un blog, lucru nu chiar atât de rar printre scriitori. E adevărat că nu-mi scriu cărţile pe blog (deşi o fac folosind tot tastatura calculatorului), dar exersez o proză diaristică - nădăjduind că având şi valenţe literare - pe acest blog, unde postez şi fragmente din lucrările mele mai ample în speranţa că voi trezi interesul şi reacţii faţă de acestea. Aşa că, prin natura lucrurilor, sunt înclinat să văd baricada dinspre ambele ei părţi, constatând că până la urmă aceasta este doar o piedică în înţelegerea unui fenomen.

Dacă ambele tabere şi-ar mai struni orgoliile sau ideile preconcepute - vorbesc de cei care contează, având o anumită calitate intelectuală şi suficient fair-play, nu despre supăraţii ce sunt etern de serviciu în spaţiul virtual sau despre cei ce consideră că a citi un blog e o îndeletnicire înjositoare - cred că ar avea toată lumea de câştigat.

Un exemplu în acest sens, foarte interesant şi care ar merita studiat şi poate chiar aplicat, a fost prezentat şi la dezbaterea de joi. El a fost adus în discuţie de către domnul Dragoş Butuzea, dacă nu oi greşi eu. Din păcate, nu s-a stăruit prea mult asupra lui, fiind luat mai mult ca titlu de inventar. Or exemplul dat se referea tocmai la un critic francez prestigios care ţine un blog de recenzii şi discuţii literare. Un blog aducător de beneficii nu numai spirituale, ci şi financiare, domnia sa având zeci de mii de vizitatori, deci fiind extrem de atractiv şi pentru anumite firme bucuroase să-şi găsească un spaţiu publicitar atât de intens frecventat. Iar această situaţie îi oferă francezului un serios suport bănesc pentru a nu mai fi nevoit să se angajeze la o revistă care, prin forţa împrejurărilor, poate avea o anumită politică redacţională cu care criticul să nu fie întotdeauna în acord...

Paşi constructivi se pot face deci dinspre ambele tabere care nu ar fi chiar atât de abrupt despărţite. Viitorul presupune atât posibilităţi tot mai sporite de comunicare şi de manfestare creatoare în mediul virtual, dar şi cerinţa unui profesionalism cât mai cizelat, unul care să presupună o educaţie şi o cultură vastă şi solidă.

Desigur, deşi e cam lung, aricolul conţine câteva opinii ale unui "părerist". Ar mai fi multe alte lucruri de spus (cât de importantă şi de născătoare de antagonisme e problema suportului pentru literatură, ar fi numai un exemplu) şi chestiuni care ar merita mult mai bine şi mai adecvat analizate. O asemenea întreprindere însă ar căpăta lejer volumul unei cărţi şi aportul unor sociologi, teoreticieni literari, psihologi şi nu în ultimul rând, informaticieni sau specialişti în marketingul informatic ar fi de dorit. Îmi dau şi eu seama de asta şi, recunoscându-mi limitele, mă opresc aici. Aştept curios alţi paşi, alte şi alte glasuri.